04 mai 2019

Toată lumea apără Europa. Cu voia sau fără voia ei

Laurenţiu Sfinteş

În campaniile electorale se spun multe lozinci ● NATO se întăreşte în Vest şi se justifică în Est ● Rusiei îi este drag de Europa. Din când în când ● China şi ofensiva şarmului diplomatic şi a creditelor necondiţionate ● Turcia apără şi ea Europa. De „complexul” anti-islamic ● „Cetăţeni ai Europei, îmi iau libertatea de a mă adresa vouă ...”

Sursă foto: Mediafax

În campaniile electorale se spun multe lozinci

În perioada 23 - 26 mai vor avea loc alegerile pentru noul parlament european. Pentru prima dată, o ţară, Marea Britanie, participă la alegeri în condiţiile în care peste câteva luni prezenţa sa în Uniunea Europeană poate să devină istorie, pentru prima dată alegerile se desfăşoară pe o perioadă mai lungă de o zi, pentru a respecta tradiţiile electorale ale statelor componente (în Olanda, ziua de joi este dedicată, istoric, defăşurării consultărilor populare), tot pentru prima dată din cele cinci mari teme de dezbateri ale acestor alegeri, trei sunt dedicate problemelor existenţiale ale Uniunii Europene. Astfel, pe lângă economie (1) şi mediu (2), candidaţii şi alegătorii din statele UE sunt chemaţi să dea un răspuns şi să ofere opţiuni pentru problematicile migraţiei (3), securităţii (4) şi viitorului UE (5).

S-a ajuns la un moment în care Uniunea Europeană are mai multe întrebări decât răspunsuri şi în care, urmare şi a Brexitului, dar nu numai, optimismul construcţiei europene se confruntă, probabil, mai acut ca până acum, cu curente centrifuge sau autonomiste  evidente.

Întrebările apar în dezbaterile electorale, pe afişele partidelor şi candidaţilor, mesajele exprimând atât opţiuni, cât şi temeri legate de viitorul UE, de soliditatea legăturilor dintre statele membre, de securitatea pe care organizaţia şi-o poate asigura în faţa provocărilor contemporane.

Iar partidele şi candidaţii fac şi la nivel european ceea ce ştiu să facă şi în statele din care provin: accentuează diferenţele, acolo unde ele există doar ca nuanţe, hiperbolizează ameninţări, acolo unde ele sunt de-abia incipiente, oferă soluţii valabile doar dacă se acceptă la pachet cu iniţiatorii.

Paradoxal, într-o Uniune Europeană în care două treimi din alegători consideră că statele din care provin au avut de câştigat ca urmare a apartenenţei la această organizaţie, cei care au vocea mai puternică, mai mult „election appeal”, sunt tocmai cei care promovează o „Europă a statelor suverane”, o „Europă a patrioţilor”. Discursul „europeniştilor” este majoritar, dar cel al „naţionaliştilor” are mai multă pasiune, ceea ce se şi vede în sondajele realizate până în acest moment. Şi deşi nu se mai promovează idei asemănătoare celor care au dus la Brexit, creşterea reprezentării celor care promovează curente eurosceptice, destul de previzibilă, va avea ca rezultat scăderea coeziunii interne a UE şi slăbirea organizaţiei în faţa unor provocări care pot fi combătute mult mai bine în unitate: valurile imigraţioniste, ameninţările din partea Rusiei, securitatea cibernetică, competiţia economică şi comercială. La acest moment, singure, statele europene nu pot face faţă acestor provocări. 

De aceea, trei din cele cinci mari teme de dezbatere ale aceste campanii sunt strâns legate de problemele securităţii europene. Iar Europa încearcă să găsească răspunsuri pe plan intern, împreună cu partenerii şi aliaţii tradiţionali. Uneori, primeşte şi „sprijin” extern, alte state sau entităţi (re)descoperindu-şi recent vocaţia de apărători ai Europei.

NATO se întăreşte în Vest şi se justifică în Est

Pentru şapte decenii, umbrela de securitate a Europei a fost reprezentată de NATO, sau, altfel spus, de forţa SUA proiectată pe continentul european. Dar ...

Wolfgang Ischinger, fost ambasador german la Washington şi preşedinte al Conferinţei de Securitate de la Munchen afirma recent că „UE a profitat timp de decenii de protecţia furnizată de SUA. Astăzi, această protecţie nu mai este o certitudine”. Noua Administraţie de la Casa Albă a provocat temeri datorită unei abordări mai directe şi mai echilibrate bugetar, ceea ce a dus la rescoaterea de la arhive a proiectelor pentru structuri militare şi de securitate europene.

În acest domeniu, idei sunt multe: de la crearea de structuri europene autonome care să gestioneze achiziţiile, cercetarea şi dezvoltarea de noi tehnologii, la structuri militare europene propriu-zise (proiect germano – francez sprijinit de preşedintele Emmanuel Macron şi de cancelarul Angela Merkel). Dar dincolo de idei, cifrele arată o altă realitate, confirmată şi întărită de dezbaterile interne din UE:

-  în timp ce acum cele mai multe state membre NATO din Europa nu ating pragul celor 2% din PIB pentru bugetul apărării, fără „umbrela de securitate” oferită de NATO / SUA, cheltuielile ar trebui să crească la aproximativ dublu. Parlamentele naţionale europene nu sunt pregătite pentru un astfel de demers;

-  dacă Brexitul se finalizează cu ieşirea Marii Britanii din UE, 80% din bugetul NATO va veni din statele care nu fac parte din UE, conform chiar afirmaţiilor secretarului general Alianţei, Jens Stoltenberg;

-  Uniunea Europeană este o altă construcţie decât cea a NATO, iar birocraţiile celor două organizaţii, aşa numiţii „Eurocraţi” ai UE sau „Staff”-ul NATO, au agende diferite, în cazul „Eurocraţilor” chiar faţă de agendele naţionale. Ei vor continuitate în ceea ce există la acest moment, neîncurajând dezbaterile care ar crea  structuri militare alternative sau complementare („Staff”-ul NATO), sau care ar implica orientarea mai multor resurse economice către proiecte militare („Eurocraţii”). De altfel, proiectele privind potenţiale structuri militare şi de securitate europene au fost mai curând iniţiative naţionale sau bilaterale decât propuneri ale Bruxelles-ului;

-  în timp ce banii, forţa şi tehnologiile vin din Vest, provocările la securitatea europeană apar din alte puncte cardinale, în special din Est, dar şi din sudul continentului. Statele situate în această parte a Europei au opţiuni îndreptate mai curând către asigurarea unei securităţi credibile şi aplicate ameninţărilor cu care acestea se confruntă. Dacă la Bruxelles, acestea au o conotaţie mai mult teoretică, aici, la ţărmul Mării Negre ele sunt mult mai concrete şi vizibile fără dotări optice speciale;

-  unul din argumentele acestor state care simt mai acut când bate crivăţul, este că asigurarea securităţii lor are consecinţe pentru securitatea Europei. Acelaşi lucru îl afirmă statele europene sudice care, începând cu anul 2015, în formă agravată, dar cu mulţi ani înainte, ca fenomen constant, s-au confruntat cu valurile migraţioniste venite din Orientul Mjlociu şi Nordul Africii. Mesajul lor ajunge uneori la porţile Bruxelles, este cântărit, măsurat, întors la emitent cu proceduri de lucru, poate chiar şi cu susţinere financiară.

Poate şi de aceea, discursul unui est-european, aflat într-o poziţie importantă în UE, aşa cum e cazul preşedintelui Consiliului European, polonezul Donald Tusk, nu este unul plin de fineţurile diplomatice euro-cratice sau euro-atlantice. Ca atunci când a lansat un avertisment privind întâlnirea dintre preşedinţii Donald Trump şi Vladimir Putin de la Helsinki: „It is always worth knowing who is your strategic friend and who is your strategic problem” / „Întotdeauna merită să cunoşti cine este partenerul strategic şi cine este problema ta strategică” a afirmat Tusk. Şi a continuat: „Dear America, appreciate your allies. After all, you don’t have that many. And dear Europe, spend more on your defense, because everybody expects an ally that is well-prepared and equipped.” / „Dragă America, apreciază-ţi aliaţii. Până la urmă nici nu ai atât de mulţi. Şi dragă Europă, cheltuie mai mult pentru apărarea proprie, pentru că toţi aşteaptă ca aliat pe cineva bine pregătit şi echipat”. În limba frust: cămaşa e mai aproape decât pufoaica, dar trebuie şi ea călcată şi apretată.

Deocamdată, Europa (Uniunea Europeană, n.n.) încearcă să evite duplicările, să crească eficienţa achiziţiilor. Este mai curând o abordare economică, de eficientizare, decât una de autonomizare a structurilor militare propriu-zise. Conform unor estimări, europenii pierd 100 de miliarde de euro anual datorită suprapunerii eforturilor de apărare şi duplicării programelor de achiziţii. În timp ce SUA dispun de 9 tipuri de transportoare blindate şi 4 de avioane cisternă, armatele naţionale din UE au 37 tipuri diferite de transportoare, respectiv 12 tiouri de avioane cisternă. Şi e doar un exemplu.

Adunate, percepţiile diferite ale ameninţărilor şi nevoile interne de cooperare inter - europeană, cărora li se adaugă nesincronizările din dialogul euro – atlantic creează un tablou în care SUA se retrag, iar UE nu se angajează. Ceea ce, în cazul SUA, nu este adevărat. În ciuda declaraţiilor spumoase ale preşedintelui Trump, sunt mai mulţi militari în Europa decât erau pe timpul preşedintelui Obama. Desigur, discursul fostului preşedinte american avea mai multă culoare, teatralitate, era mult mai atent să câştige simpatia europenilor. Sub administraţia sa au fost, însă, retrase din Europa două din cele patru brigăzi ale SUA, precum şi toate tancurile de luptă.

În materie de apărare, Europa doreşte mult şi poate, singură, mult mai puţin. Pentru că este încă un continent al opţiunilor şi programelor naţionale diferite, are nevoie de un scut, materializat în prezent de NATO. Invitat la recenta conferinţă a MAS, „Punţi de securitate transatlantică pe fondul discrepanţelor dintre marile strategii de securitate-Viziunea României", generalul Hans-Lothar Domröse, fost comandant al Comandamentului Întrunit al Forţelor NATO de la Brunssum, a afirmat: „Uniunea Europeană poate furniza bani, poate furniza servicii, poate sprijini NATO, dar pentru război şi pentru acţiunile care nu iau forma unei lupte armate, pentru a preveni un război, doar NATO poate garanta acest lucru, iar din câte ştiu, nu există ambiţii, ori Uniunea Europeană să fi spus vreodată că ne va proteja. Nu poate şi nu va face asta.”

Dar, o dată cu NATO, lista celor care doresc să apere Europa, nu se încheie. Unii se introduc singuri şi vor statut de fruntaş pe ramură.

Rusiei îi este drag de Europa. Din când în când

Istoria este, desigur, un domeniu preferat al educaţiei tinerilor ruşi, dar geografia este o materie în care aceştia excelează. Harta este tabloul la care se uită cu cea mai mare atenţie şi, desigur, cu mândrie. Au dispărut unele tuşe de la marginea de vest şi de sud, dar harta le spune că sunt proprietarii a două cincimi din Europa şi a unei treimi din Asia. Transferul apartenenţei geografice către o apartenenţă culturală, identitară este încercat deseori în clasa politică şi inteligheţia ruse.

Europa are însă probleme în acceptarea unui model şi ideologie de stat diferite de ale sale. Ar prefera să fie abordată doar pe subiecte strict economice, dar evenimentele petrecute în ultimii ani în estul Europei creează cel puţin un cadru de disconfort în relaţiile bilaterale. Pentru că economia, a se citi în primul rând petrolul şi gazele naturale, vine la pachet cu un anumit mod de a face afaceri, cu ingerinţe în procesele democratice, cu stimularea unor forţe politice interne din unele state europene pentru care modelul de la răsărit pare a a fi aplicabil şi la vest de Nipru.

Iar dacă petrolul şi gazele naturale nu sunt suficiente, Moscova are şi alte căi de acţiune, de la subtilităţile diplomatice, la presiuni militare, chiar şi la oferte geopolitice de nerefuzat. Obiectivul nu e numai de a micşora temerile europene ci, mai ales, de a slăbi coeziunea euro-atlantică. Moscova laudă interesat valorile europene pentru a le putea opune celor promovate de Washington.

Prezentându-se drept un partener competent, a cărui ideologie este doar avantajul economic şi comercial reciproc, Rusia încearcă să colecţioneze foşti şi actuali aliaţi ai SUA de la sudul european până în Orientul Mijlociu riveran Mării Mediterane, înconjurând astfel Europa la sud şi sud-est cu o centură de state mai maleabile tranzitului de conducte de gaze sau petroliere, achiziţiilor de tehnică militară, oferirii unor locaţii pentru forţele ruse expediţionare.

Desigur, toate acestea şi în beneficiul Europei. Pe care Moscova vrea să o protejeze de eventuale sincope în probleme în achiziţia de gaze naturale. Sau de noi valuri imigraţioniste. Sau de practicile monopoliste ale Washingtonului. Sau de impunerile birocratice ale Bruxelles-ului. Adică de ea însăşi.

China şi ofensiva şarmului diplomatic şi a creditelor necondiţionate

Aşa cum a fost prezentat şi de către Monitorul Apărării şi Securităţii, China a reuşit să convingă o serie de state central şi sud-est europene, dar şi mari companii vestice (ABB, Siemens) de avantajele participării la proiectul Belt and Road Initiative (BRI). Recentul turneu european al preşedintelui Xi Jinping  a mai adăugat şi contracte de aprox. 7 miliarde de dolari (Italia) şi 40 de miliarde de dolari (Franţa).

După întâlnirea de la Paris, la care a participat, pe lângă preşedintele francez,  cancelarul german, dar şi preşedintele Comisiei Europene, doamna Angela Merkel a rezumat în două propoziţii, relaţiile dintre Europa şi China: „We, as Europeans, want to play an active part (in the Belt and Road project, n.n.). That must lead to certain reciprocity, and we are still wrangling over that a bit” / Noi, ca europeni, vrem să avem un rol activ (în acest proiect). Aceasta trebuie să ducă la o anumită reciprocitate, iar aici încă avem o dispută”.

Până recent, China avea faţă de Europa aceeaşi problemă ca şi SUA, din vremea secretarului de stat Kissinger: „Pe cine să sun ca să răspundă Europa?”. Spre deosebire de Washington, Beijingul a apreciat mult mai favorabil situaţia, apreciind că problema confuză a identităţii unui centru de putere european, transformă UE într-o ţintă accesibilă. Cu promisiuni financiare, cu tehnologie de ultimă generaţie pusă la dispoziţie la preţuri sfidător de accesibile, China a intrat pe poarta deschisă de unele din statele vestice, iar în altele, mai la est, a început deja să creeze cercuri de suporteri. Nemulţumite de tratamentul de tutelă al Bruxelles-ului, Ungaria şi Grecia, blochează rezoluţii ale UE privind drepturile omului în China sau privind acţiuni ale Beijingului în Marea Chinei de Sud, palmând cu grijă cărţile / a se citi contractele financiare şi de investiţii chineze din cele două ţări, pentru a nu fi văzute şi de alţi doritori.

Exerciţiile comune ruso – chineze din Marea Baltică, desfăşurate în anul 2017, au fost caracterizate de partea chineză drept legale şi rezonabile. Cât de „rezonabil” o fi fost pentru observatorii NATO să monitorizeze navele chineze de luptă la câteva mile de porturile Alianţei, e greu de apreciat, dar câteva sprâncene cu siguranţă s-au ridicat prin unele cancelarii europene. Acolo unde China este încă percepută a se afla undeva la capătul de plecare pe Drumul Mătăsii, în timp ce Beijingul pune deja borne financiare, tehnologice şi de infrastructură în chiar miezul Europei.  Adică în viitorul acesteia.

Turcia apără şi ea Europa. De „complexul” anti-islamic

Pentru lumea islamică, al cărei reprezentant este, cel puţin prin faptul că Turcia deţine, în prezent, preşedinţia Organizaţiei Conferinţei Islamice, Erdogan este cel care încearcă să promoveze valorile islamice unui continent, Europa, cam reticent cu dorinţa Ankarei de a deveni membru cu drepturi depline al UE.

Pentru Europa, Turcia rămâne, cu unele pauze temporale, când câte un puci militar nereuşit pare să strice această imagine, modelul de promovat în Orientul Mijlociu şi Nordul Africii, ţara cu care e bine să faci afaceri, dacă nu le amesteci prea mult cu rigorile democraţiei. Democraţie care, se ştie, vine de la greci, care,  la rândul lor, iar se ştie, nu sunt partenerul preferat de dans al Ankarei.

După ambuteiajul nereuşit de pe podurile Bosforului, din anul 2016, când puciştii au crezut că se poate da o lovitură de stat fără să blochezi Twitter-ul şi Facebook-ul, urmat de câteva luni delicate, când liderul turc nu mai intra în nicio fotografie cu omologii europeni, lucrurile s-au schimbat profund.

Anul trecut, pe la început, preşedintele turc a fost primit de Papa Francisc I, fiind prima vizită a unui preşedinte turc la Sfântul Scaun după 59 de ani. Şi pentru că a fost la Vatican, a fost desigur şi la Roma. Lista firmelor italiene cu investiţii în Turcia cere o respiraţie lungă: Leonardo, Unicredit, Barilla, Ferrero, Eni, Pirelli, Astaldi, Caltagirone, Fincantieri, Salini Impregilo. Iar „turneul renaşterii” a continuat şi în alte capitale europene. Şi pentru că a fost în Italia, a fost şi în Grecia vecină, iarăşi o premieră după anul 1952. Să se intereseze cum funcţionează sistemele S-300 greceşti. Adică ruseşti. Cel mai des a fost, însă, la Soci. Printre altele, ca să arate că pentru Turcia, Europa şi NATO sunt doar o alternativă.

Morala acestei doctrine Erdogan în relaţiile cu Europa, dar nu numai, este cuprinsă într-o frază scurtă: „Cei ce sunt prietenii noştri vor câştiga, cei ce sunt inamicii noştri vor pierde”. Prietenii, adică Europa şi NATO, vor fi apăraţi de Turcia cu sistemele S-400, recent achiziţionate (dacă Grecia dispunea de sisteme S-400, probabil Turcia achiziţiona modelul şi mai performant S-500) şi a căror furnizare va începe în luna iunile a.c. Conform declaraţiei lui Omer Celik, purtător de cuvânt al Partidului Justiţiei şi Dezvoltării, al preşedintelui Erdogan, „sistemele au fost achiziţionate pentru a asigura, în primul rând, protecţia graniţei cu Siria. Dar, în acelaşi timp, ele vor apăra frontierele Uniunii Europene şi ale NATO”. Aferim!

„Cetăţeni ai Europei, îmi iau libertatea de a mă adresa vouă...”

Dacă apărătorii de serviciu ai Europei cred că trebuie apărat mai ales teritoriul, Europa este, până la urmă, preocupată mai mult de valori. Este marea libertate pe care şi-o permite Uniunea Europeană, având comandamentul NATO la doar câţiva kilometri distanţă de propriul său sediu. Una din propunerile formulate de către preşedintele francez Emmanuel Macron în celebra sa scrisoare, se referă la crearea unei Agenţii Europene pentru Protecţia Democraţiilor. Referinţa este, în primul rând la protejarea alegerilor europene de ingerinţele externe, politice sau prin intermediul atacurilor cibernetice. Dar trimiterile sunt mai largi, la valorile care trebuie protejate. Unele dintre acestea sunt nominalizate (libertatea de mişcare, distribuirea corectă a rezultatelor producţiei, câştig minim garantat la nivel european, protecţia mediului), altele sunt induse (combaterea naţionalismului şi populismului, cultivarea moderaţiei şi consensului politic, prevenirea intervenţiilor externe).

Există o mică problemă: alegerile de pe 26 mai, a.c., par, la acest moment, să ofere un alt răspuns la temerile preşedintelui francez privind viitorul european. Iar conferinţa anunţată pentru sfârşitul anului, când ar trebui să fie deja clarificată problema Brexitului, precum şi a perspectivei post-Merkel, ar putea fi doar un exerciţiu de imagine.

Europa nu are încă un număr de telefon la care să răspundă diferitelor apeluri de protecţie sau de trezire la realitatea confruntaţională post Război Rece, poate chiar post 2014, şi, deocamdată, se simte confortabil cu această postură.