Terorismul – o perspectivă istorică în analiza pericolului curent

Noţiunea de terorism a fost folosită pentru prima dată în anul 1930, iar ulterior, în cadrul conferinţei de la Copenhaga din anul 19354, s-a ajuns la definirea juridică a terorismului ca fiind un: „act voluntar comis împotriva vieţii, integrităţii fizice, sănătăţii sau libertăţiilor; orice act care

primejduieşte o comunitate, care creează o stare de teroare în vederea schimbării autorităţii publice sau împiedicării acţiunilor acesteia, sau care urmăreşte deranjarea relaţiilor internaţionale.” (Bassiouni, 1975: 472)

De la acea dată şi până în prezent au fost elaborate sute de definiţii pentru acest concept, diferite în funcţie de scopul şi eventuala lor utilizare. Alex Schmid (2011) a realizat o colecţie a acestor definiţii pentru a descoperi elementele comune dintre acestea, dar niciuna dintre definiţiile existente nu a fost acceptată în mod unanim la nivel internaţional. Conform cercetării realizate de Schmid (2011:22), terorismul trebuie analizat din două perspective: ideologie/doctrină şi practică/tactică.

Utilă în cadrul lucrării de faţă este realizarea unei definiri acţionale a terorismului, având în vedere următoarele elemente principale: motivaţia politică, ameninţarea, premeditarea, clandestinitatea, statutul de non-combatanţi al autorilor şi efectul de teroare pe care îl declanşează. Ca atare, delimitarea conceptuală în cazul terorismului analizează terorismul din perspectiva sa acţională, practică, operativă, trecând prin cele mai importante stagii ale evoluţiei sale şi ajungând la analiza terorismului de inspiraţie religioasă. Este important de menţionat faptul că nicio grupare teroristă nu reprezintă o grupare teroristă pură, aparţinând unei singure doctrine sau urmând un singur modus operandi. În cazul terorismului de inspiraţie religioasă, se  admite faptul că nu religia în sine este cea care împinge actul, rolul principal fiind atribuit contextului determinat de o varietate de factori sociali, economici, politici, geografici şi culturali. Contextul conferă astfel relevanţă, şi nu religia – oricare ar fi aceasta. Din păcate, religia este folosită drept paravan pentru dobândirea legitimităţii.

Încă din trecut şi până în zilele noastre, terorismul a fost considerat o armă a celor slabi împotriva celor puternici. Avantajul acestei arme constă în ţinta sa principală – mintea umană – sau, cu alte cuvinte, dimensiunea psihologică. Terorismul poate fi considerat cea mai puternică formă de război psihologic, efectele sale resimţite la acest nivel fiind mult mai puternice şi mai greu de combătut decât efectele fizice.

Etape în evoluţia fenomenului terorist

Terorismul nu este nici pe departe un fenomen recent în istoria umanităţii. Primul Imperiu Mesopotamian, Imperiului Akkadian, este cunoscut pentru teroarea folosită în preluarea puterii şi a rămas în istorie pentru metodele brutale de reducere a oricărei forme de contestare şi pentru uciderea cu brutalitate a inamicilor. Imperiul Akkadian şi Imperiul Asirian sunt două exemple ale existenţei terorii din cele mai vechi timpuri, chiar în contextual geographic reprezentativ pentru lucrarea de faţă – Orientul Mijlociu (în special Siria şi Irak).

Istoricii care au cercetat şi redat istoria terorismului, au pornit de la conceptul de „teroare” pe care l-au atribuit iniţial terorii create de stat în cadrul Revoluţiei Franceze (Chailand&Blin, 2016). Prin această abordare, ei au lăsat în urmă formele anterioare ale acestui fenomen ce s-a dezvoltat, în fapt, alături de rasa umană (Altuğ, 1995). Încercând o sinteză a evoluţiei terorismului modern, David C. Rapoport (2002) a identificat patru valuri ale terorismului, fiecare cu propriile sale componente, motivaţii, simpatizanţi şi modus operandi. Fiecare val a durat între treizeci şi patruzece de ani, ulterior luând forma succesorului, o „reîncarnare” mai mult sau mai puţin diferită. În jurul anului 1880, s-a declanşat primul val denumit „Valul anarhiştilor” şi a continuat timp de aproximativ 40 de ani. Succesorul său – „Valul Anti-Colonial” – a început în anul 1920, iar în anii de după 1960 a dispărut în mare parte. Sfârşitul anilor 1960 a asistat la naşterea „Noului Val de stânga”, care s-a disipat în anii '90, lăsând loc „Valului religios” să ia amploare (Rapoport, 2002). Spre deosebire de valurile anterioare, „Valul religios” a avut parte de o renaştere în interiorul său, tocmai prin apariţia şi evoluţia Daesh.

Modelul propus de Rapoport se aseamănă ciclului de viaţă uman, fiecare generaţie cultivând propriile valori şi aspiraţii. Totodată, ciclul de viaţă al valurilor nu corespunde cu cea a  organizaţiilor teroriste. Acestea pot dispărea înaintea valului în care s-au format şi au activat sau, în unele cazuri, pot supravieţui pentru mai mult timp decât valul asociat. Un exemplu concret îl reprezentă IRA (Provisional Irish Republican Army / Irish Republican Army / Armata Republicană Irlandeză) – cea mai veche organizaţie teroristă a lumii moderne. Apărută în perioada valului anti-colonial, IRA şi-a prelungit existenţa până în prezent. Pe de altă parte, organizaţiilor teroriste active în valul al treilea au avut o durata medie de viaţă de doi ani (Rapoport, 2002). În cazul fiecărui val, scopul principal l-a reprezentat schimbarea radicală sau revoluţia, prin aceasta multe dintre organizaţii teroriste înţelegând autodeterminare naţională – un principiu lăsat moştenire de revoluţiile americană şi franceză (Rapoport, 2002).

Ultimul val al terorismului identificat de Rapoport (2002), „Valul religios”, a început în acelaşi deceniu ca şi cel de-al treilea val. Identitatea religioasă a jucat un rol atât în cadrul valurilor anterioare, dar şi înaintea lor. Identităţile entice şi religioase adesea se suprapun, aşa cum se poate observa în cazul luptelor din Armenia, Macedonia şi Irlanda. Obiectivul organizaţiilor din al patrulea val este însă diferit de cel al organizaţiilor din valurile anterioare care urmăreau crearea de state suverane seculare, în principiu.

Religia are o semnificaţie mult diferită în al patrulea val. Islamul a fost considerat epicentrul acestui val, dar trebuie să ne amintim că şi alte religii au fost folosite pentru a argumenta   formarea unor grupări teroriste. Prin urmare, grupul Sikh a urmărit formarea unui stat religios în Punjab, teroriştii evrei au încercat să arunce în aer cel mai mare altar sacru al Islamului din Ierusalim, şi au dus o campanie de asasinare a primarilor palestinieni. Un extremist israelian a ucis 29 de credincioşi în mormântul lui Avraam (Hebron, 1994) şi un altul l-a asasinat prim ministrul israelian Iţhak Rabin in 1995. În acelaşi an, Aum Shinrikyo, un grup care a combinate elemente preluate din religiile budistă, creştină şi hindusă, a lansat un gaz paralizant în metroul din Tokyo, omorând 12 persoane şi rănind alte 3.000).

Asasinările şi luarea de ostateci, trăsături comune ale celui de-al treilea val, au persistat, dar „atentatul sinucigaş cu bombă” a fost inovaţia tactică cea mai izbitoare şi mortală. Această practică a reafirmat conceptul de „martir” identificat încă de la primele acte teroriste din istorie. Grupările din cel de-al patrulea val au condus atacuri masive împotriva organizaţiilor militare şi guvernamentale. America a devenit ţintă predilectă. O ambuscadă în Somalia, a forţat trupele americane să abandoneze o misiune în regiune. Atacurile sinucigaşe cu bombă asupra posturilor militare din Yemen şi Arabia Saudită au rămas fără răspuns. În 1993, primul atac de succes săvârşit de către teroriştii străini pe teritoriul american a avut loc sub forma primului bombardament asupra World Trade Center (Wright, 2006). Acesta a fost urmat de eforturi nereuşite de a coordona noi atacuri în America, în ajunul noului mileniu. În cele din urmă, atacurile masive din 11 septembrie 2001 au avut loc, iar „războiul” împotriva terorii a fost lansat.

Al patrulea val a produs o organizaţie cu un scop şi model de recrutare unic în istoria terorismului, şi anume, al-Qaeda, condusă şi finanţată de Osama Bin Laden. Organizaţia urmăreşte crearea unui stat islamic, pentru toţi musulmanii, un stat ce a existat odată, sub guvernarea Şaria – legea islamică. Aspiraţia rezonează în cadrul populaţiilor sunnite din Orientul Mijlociu, Africa şi Asia. În trecut, fiecare organizaţie teroristă a recrutat dintr-o singură bază naţională. Spre deosebire de acestea, ca un element de noutate, al-Qaeda a atras membri din toate părţile lumii, inclusiv în cadrul emigranţilor care au plecat să trăiască în Occident. Comunităţile imigranţilor de origine arabă, mai ales din Egipt şi Arabia Saudită, furnizau cei mai mulţi recruţi (Wright, 2006). Unitatea organizaţiei era consolidată prin experienţa comună în Afganistan, unde, practic, toţi recruţii erau formaţi şi antrenaţi. Primul pas în atingerea obiectivului său era de a consolida grupurile islamice rebele din diferite state ale lumii unde SUA a sprijinit regimurile naţionale existente. În perspectiva elaborată de al-Qaeda, eliminarea influenţei americane în aceste state este o condiţie prealabilă de reunificare a comunităţii musulmane. Primul pas este retragerea trupelor străine de pe tărâmurile celor mai sfinte altare ale Islamului. Al-Qaeda nu şi-a atins nici unul dintre obiectivele propuse, iar atacurile din 11 septembrie ar putea fi înţelese ca o încercare disperată de a se revitaliza, prin declanşarea reacţiilor americane.

Daesh şi al cincilea val al terorismului

Rapoport defineşte fiecare val ca o metaforă pentru a simboliza conexiunea dintre grupurile teroriste la nivel internaţional pe durata unei anumite perioade de timp, având în vedere trei caracteristici: un ciclu de activitate care prezintă fazele de expansiune şi contracţie, caracterul internaţional şi o energie predominantă care conduce şi modelează caracteristicile şi relaţiile grupului. Pornind de la teoria celor patru valuri ale terorismului abordată de Rapoport, o analiză atentă asupra evoluţiei Daesh reflectă formarea unui al cincilea val ce vine sub forma resurgenţei terorismului de origine jihadist-salafistă.

Teoria dezvoltată de Rapoport aplicată evoluţiei Daesh ne confirmă faptul că, desi strategia şi tacticile terorismului nu s-au schimbat în mod fundamental faţă de cele din valurile anterioare, nivelul atins de organizaţie în realizarea obiectivului şi statutul pe care l-a câştigat la nivel global prin crearea unui proto-stat sunt suficiente pentru identificarea unui nou val de terorism, printr-o formă evoluată a celui anterior. În cea mai recentă publicaţie a sa, Marc Sageman (2016: 19) denumeşte acest tip de terrorism drept un neo-jihad global. Denumirea dată de Sageman se potriveşte cu obiectivele declarate şi strategia determinată de aspiraţiile globale ale Daesh. Organizaţia se consideră a fi o entitate internaţională ce uneşte musulmanii din toată lumea într-o comunitate comună, numită „ummah”. Acesta este şi motivul pentru care organizaţia acordă o importanţă deosebită membrilor săi din Occident care aleg să vină în Siria, Irak şi, mai nou, în state din Africa. Aceştia reflectă realizarea ambiţiilor globale ale grupului şi, alături de atacurile „lupilor singuratici” revendicate de Daesh, demonstrează fapul că gruparea a câştigat adepţi chiar şi pe teritoriul declarat inamic. Atenţia acordată internaţionalizării organizaţiei, cu orice preţ, diferenţiază strategia Daesh de cea a renegatului său părinte si, ulterior, adversarului său, al-Qaeda. Oricât de acerbă ar fi competiţia dintre cele două organizaţii, este de necontestat faptul că rădăcinile Daesh duc către al-Qaeda, printr-o tranziţie de la o generaţie la alta în contextul „neo-jihadului global”, adoptând denumirea propusă de Sageman.

Al cincilea val terorist, reprezentat de Daesh şi de organizaţiile jihadiste care i s-au alăturat sau şi-au declarat suportul (în special Boko Haram în Nigeria şi Al-Shabbab în Somalia), prezintă următoarele caracteristici: beneficiază de localizare teritorială, dar, în acelaşi timp, „neu-jihadul global” este foarte puternic la nivel virtual şi prin reţele internaţionale, prin grupările afiliate în diverse colţuri ale lumii; atingerea obiectivului principal de creare a unui „Califat Islamic”, chiar şi pentru scurt timp - acest fapt reprezintă un precedent creat şi motivează viitoarele generaţii de jihadişti; fenomenul homegrown terrorism / terorismul crescut acasă,  simpatizanţii şi teroriştii afiliaţi Daesh sunt, în mare parte, generaţii care s-au născut şi au trait în ţările occidentale; „terorismul crescut acasă” implică violenţa împotriva populaţiei civile sau a infrastructurii unei naţiuni - adesea, dar nu întotdeauna, de către cetăţenii acesteia, cu intenţia de a intimida, constrânge sau influenţa politica naţională şi internaţională; fenomenul lone-wolf / lupilor singuratici, prin atacuri succesive planificate şi înfăptuite de autori care au acţionat independent, dar în numele organizaţiei a cărei ideologie i-a radicalizat; comunicarea în mediul virtual şi beneficiile sale s-au dovedit esenţiale în acest val, atât pentru radicalizare, dar şi pentru motivarea continuă a simpatizanţilor şi coordonarea activităţii teroriste; îmbinarea ideologiei jihadist-salafiste cu structura de guvernământ Baas şi strategia militară pentru crearea unui proto-stat; obţinerea de resurse financiare proprii prin teritoriile controlate; crearea unui brand propriu prin mijloacele de propagandă care se folosesc de avantajul tehnologic. Indiferent dacă marcahează sau nu un al cincilea val de terorism, Daesh este un fenomen complex, de lungă durată pe care trebuie să îl analizăm şi să îl înţelegem în profunzime.

Pericolul curent

Ultimele luni au dovedit mai mult ca niciodată că lumea noastră este la răscruce, confruntându-ne cu provocări dificile. Acesta este momentul în care trebuie să fim uniţi împotriva mai multor ameninţări comune, întrucât terorismul nu a fost niciodată speriat de o pandemie globală şi poate, oricând, să ne lovească atunci când suntem în cel mai vulnerabil moment. Daesh este încă foarte puternic, deşi în forme subterane, în Irak şi Siria, ca să nu mai vorbim de statutul său actual la nivel mondial, atât fizic, cât şi online. Extremismul de dreapta este în creştere, în timp ce milioanele de refugiaţi care bat la graniţele Europei amplifică motivaţiile acestor grupuri. În cazul în care comunitatea internaţională doreşte să aibă succes, este nevoie de o strategie comună complexă pentru a face faţă tuturor ameninţărilor actuale ce, într-un fel, pot fi sau deveni foarte mult interconectate - doar în marele nostru dezavantaj.