Supremaţia militară la Marea Neagră în dispută

Moscova joacă preluarea controlului în Marea Neagră după reguli proprii

Locul Mării Negre în calcululele strategice ale Rusiei a evoluat fundamental în ultima perioadă de timp, Moscova fiind decisă să domine întreaga regiune, pe care de altfel o consideră acum ca fiind ”de importanţă vitală”. Calculele strategilor ruşi urmăresc beneficiile strategice pe termen lung aduse de schimbarea balanţei de putere la Marea Neagră în favoarea Rusiei şi de menţinerea supremaţiei militare. Politica rusă nu este tocmai aventuristă, deoarece se bazează pe deţinerea iniţiativei strategice în vecinătatea sa imediată. De altfel, Moscova a luat în calcul procesele decizionale greoaie la NATO şi întârzieri mari ale potenţialului răspuns militar din partea aliaţilor la o manevră militară mai periculoasă a Rusiei.

Dacă în primul deceniu al acestui secol FMNR devenise o componentă nesemnificativă a Flotei Militare a Rusiei, ulterior Moscova a trecut la o politică militară agresivă în regiunea Mării Negre, context în care s-a angajat în eforturi sistematice pentru a revitalizarea flotei. În paralel, a trecut la acţiuni dedicate preluării controlului în Marea Azov şi în Marea Neagră. Încorporarea Crimeei în 2014 a adus Rusiei câteva sute de kilometri de coastă, posibilitatea de a-şi moderniza navele de război şi bazele navale, respectiv de a înzestra flota cu noi submarine, fragate şi rachete într-un mod neîngrădit din exterior (de exemplu de Kiev). Până la finele anului 2020, Rusia are în plan să introducă în serviciul de luptă al FMNR 30 de nave de război noi, pe care le va adăuga la cele 47 existente. Pe scurt, militarizare extinsă. Noile capabilităţi militare ale Rusiei includ acum sisteme moderne A2/AD, care lansează provocări de securitate la adresa forţelor NATO şi a statelor riverane la Marea Neagră. Capabilităţile A2/AD sunt plasate strategic, includ sisteme moderne de apărare aeriană - ca de exemplu sistemele de rachete S-400, în Crimeea şi sunt utilizate intens pentru a interzice ca potenţialii adversari - în primul rând NATO, să desfăşoare forţe în Marea Neagră, sau să opereze în anumite zone terestre, maritime sau aeriene.

Aşadar, Moscova a realizat o flotă modernizată cu suficientă autonomie, capabilă să execute misiuni în zone îndepărtate de frontierele naţionale, să interzică sau să facă dificilă lovirea de către inamici a teritoriului naţional. O flotă cu caracteristici operativ-strategice superioare în termeni de putere pentru angajarea cu succes în operaţii defensive şi ofensive, de flexibilitate şi manevrabilitate militară.

Puterea militară a Rusiei în Marea Neagră este acum una reală, ceea ce schimbă treptat în favoarea sa echilibrul de forţe în acest bazin. Importanţa FMNR a redevenit vitală, ceea ce favorizează considerabil Rusia în eforturile de reinstalare a influenţei sale politice şi militare, respectiv de preluare a controlului militar asupra bazinului Mării Negre. Totodată, pot fi susţinute obiective geostrategice mai ample ale Kremlinului, cum ar fi accesul la mările calde, la teatrele de operaţii din Orientul Mijlociu, sau proiecţia forţei militare în Mediterana.

Turcia nu are acum priorităţi de securitate la Marea Neagră

Turcia rămâne captivă propriilor ambiţii în regiunea Mării Negre. Nu manifestă în prezent o apetenţă specială faţă de angajamentele NATO, dar încearcă să se adapteze din mers la acţiunile Rusiei de militarizare şi de preluare a controlului în acvatoriul Mării Negre. Turcia este de altfel singura ţară din Marea Neagră care poate opune rezistenţă Rusiei în termeni de putere navală militară şi singurul stat cu care Rusia dispută supremaţia militară în această mare. În acest sens,  Ankara a deschis o nouă bază militară navală în partea de sud-est a Mării Negre, încercând ”să ţină pasul” cu Moscova. Manevrele militare ale Rusiei către Mediterana slăbesc însă proporţional postura militară turcă la Marea Neagră.

Pe de altă parte, Ankara încearcă să menajeze interesele Moscovei la Marea Neagră pentru a primi ”undă verde” în alte zone de interes (ca de exemplu pentru avansarea intereselor sale în Siria), motiv pentru care nu poate tempera ostentativ insistenţele Rusiei pentru modificarea în favoarea sa a balanţei puterii militare în regiunea Mării Negre. Prin urmare, influenţa turcă în Marea Neagră rămâne una moderată, interesul pe termen mediu al Ankarei fiind acela de a continua să echilibreze pe cât posibil poziţia sa militară cu cea în creştere a Rusiei, promovând simultan cooperarea multilaterală la Marea Neagră într-o manieră destul de modestă.

Se dovedeşte a fi foarte dificil pentru Ankara să-şi articuleze interesele în regiunea Mării Negre. Deşi este clar că Ankara nu se ghidează după aliaţii săi din Marea Neagră, ci numai după propriile sale interese. Poziţia sa geografică rămâne un atu strategic pe care Turcia îl joacă prin controlul riguros - şi relativ imparţial pentru a nu favoriza nave ruse sau ale NATO, asupra strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, în baza Convenţiei de la Montreux din 1936. Statutul actual de putere al Turciei este unul de dimensiune medie, iar politica sa externă şi de securitate la Marea Neagră a devenit ezitantă, generând uneori tensiuni cu ţări vecine, cum este cazul Bulgariei. Dezechilibrul balanţei de putere favorabilă acum Rusiei aduce constrângeri serioase ale autonomiei strategice şi tactice de acţiune a Turciei în Marea Neagră.

Achiziţia sistemelor de rachete S-400, intervenţia turcă în partea kurdă a Siriei şi nu numai au reinflamat relaţiile cu SUA, mergând până acolo încât preşedintele Trump a avansat posibilitatea includerii Turciei sub sancţiuni. Preşedintele Erdogan a reacţionat imediat dar disproporţionat, subliniind recent că ”...Este foarte important pentru ambele părţi ca SUA să nu ia măsuri care să fie imposibil de corectat în relaţiile noastre. Desigur, Turcia va da un răspuns oricărei sancţiuni americane...Dacă este necesar, vom închide atât Incirlik, cât şi Kurecik", ca şi măsuri de retaliere. O astfel de dezvoltare ar fi complet distructivă atât pentru relaţiile turco-americane, dar şi pe dimensiunea NATO. Din nou, Kremlinul jubilează, sperând că în acest fel va fi declanşată dezintegrarea Alianţei.

Oricum, din punct de vedere geopolitic, Turcia a fost un aliat cheie al SUA şi, până acum, un stat membru loial NATO. Menţinerea acestui profil al Turciei este în interesul NATO şi al SUA. Provocarea pentru liderii politici aliaţi va fi aceea de a gestiona cu acurateţe această relaţie de alianţă cu liderul Erdogan din ce în ce mai autocratic, respectiv pentru a descuraja într-o manieră adecvată consolidarea parteneriatului Turciei cu Rusia.

Aliaţii riverani la Marea Neagră rămân divizaţi în faţa pericolului rus

Bulgaria, România şi Turcia au demonstrat că nu pot ajunge la o poziţionare comună faţă de procesele Rusiei de construcţie militară la Marea Neagră. Şi cu atât mai puţin pentru o politică comună de contracarare a ameninţărilor pe care Moscova le alimentează în această regiune. Motivul principal este acela că fiecare dintre cele trei state au viziuni şi interese particularizate faţă de Moscova şi, prin urmare, înţeleg din perspective diferite pericolele şi vulnerabilităţile pe care le au.

Mai mult, cele trei state au viziuni uneori opuse faţă de cum ar trebui să se implice NATO şi UE pentru gestionarea problemelor de securitate în Marea Neagră. Sofia şi Ankara văd problema numai dintr-un singur unghi, acela că un angajament militar robust al NATO în regiunea Mării Negre ar fi o provocare la adresa Rusiei. Se ignoră cu bună ştiinţă cealaltă perspectivă, anume că supremaţia militară a Rusiei în Marea Neagră ar fi de fapt o provocare la adresa NATO. Ca atare, apare o întrebare dificilă: va rămâne România expusă ca principală ţintă pentru provocările ruse de securitate în Marea Neagră ?

După momentul Crimeea, România a pledat pentru o prezenţa navală permanentă a NATO la Marea Neagră, propunând acum trei ani o soluţie care presupunea angajamente militare ale celor trei state pentru desfăşurarea unei flote aliate în Marea Neagră şi o prezenţă militară navală consolidată în acest bazin. Bulgaria a refuzat această abordare pe motivul menţionat mai sus. În plus, relaţiile tensionate din acea perioadă între Sofia şi Ankara au orientat autorităţile bulgare mai mult spre o cooperare navală militară cu Bucureştiul. Sofia, ca şi Ankara, a agreat însă să participe cu un număr de militari la brigada multinaţională sub egidă NATO, desfăşurată în România.

Turcia a abordat cu mare prudenţă propunerile române şi bulgare venite în pregătirea summit-ului de la Varşovia (iulie 2016) şi nu a marşat categoric pe una dintre propuneri. A rezultat totuşi că ar fi preferat construcţia unei flote militare turco-române în Marea Neagră, chestiune neacceptată evident de Sofia. În final însă, Ankara a rămas pe o poziţie politică valabilă şi astăzi, aceea de a accepta o consolidare limitată a prezenţei navale militare a NATO în Marea Neagră. Şi aceasta numai cu respectarea restricţiilor impuse de interpretările Ankarei a Convenţiei de la Montreux. Practic, politica turcă de apărare a ignorat cu bună ştiinţă militarizarea excesivă a Crimeei de către ruşi, chiar în condiţiile în care nu a recunoscut oficial această peninsulă ca teritoriu rusesc. Această poziţionare a Turciei a fost şi explicită după lovitura de stat eşuată din iulie 2016, în sensul favorizării implicite a dezvoltării supremaţiei militare ruse în Marea Neagră. Evenimentul respectiv a împins practic Turcia spre relaţii strânse cu Moscova, fiind răcite relaţiile Ankarei cu SUA, NATO şi UE.

Pe de altă parte, deciziile NATO de la Varşovia aveau să creeze o diferenţă substanţială de abordare a posturii militare a NATO în partea de nord-est a teritoriului aliat - mai exact la Marea Baltică, comparativ cu cea din sud-est. Ceea ce dezavantajează pe aliaţii de la Marea Neagră din punct de vedere al nivelului angajării NATO. Sau cel puţin pe Romania, tendinţă care se manifestă şi astăzi. La modul mai concret, a fost un compromis politic la poziţionările occidentale de la Bruxelles faţă de imperativele Rusiei în Marea Neagră, propunerea articulată a României, respectiv opoziţia Bulgariei care nu dorea iritarea politică a Moscovei cu o bază militară navală permanentă a NATO.

O iniţiativă de dată recentă a venit din partea Bugariei în cadrul întâlnirii  preşedintelui Donald Trump cu premierul bulgar Boyko Borisov la Casa Albă (25 noiembrie), care a acceptat dezvoltarea în portul Varna a unei capabilităţi NATO pentru acţiuni de coordonare navală, ca şi prim pas pentru constituirea unui hub aliat de intelligence/informaţii militare în regiune. Comunicatul oficial al întâlnirii arată că "Văzând cu îngrijorare situaţia de securitate din Marea Neagră, SUA salută oferta Bulgariei de a furniza o funcţie de coordonare maritimă militară la Varna în sprijinul iniţiativei Prezenţei Înaintate a NATO".

Ulterior, premierul bulgar a transmis secretarului general al NATO, Jens Stoltenberg, că Bulgaria propune înfiinţarea unui Centru de Coordonare a Forţelor Navale ale NATO în Marea Neagră. Oficialul bulgar a susţinut că aceasta ar fi pur şi simplu o propunere care ar viza consolidarea prezenţei militare înaintate a NATO în Marea Neagră şi care ar sta la baza prezervării păcii în regiunea Mării Negre, ”pentru a se păstra relaţii stabile cu toate ţările, inclusiv cu Rusia şi Turcia”. Ca şi interpretare ”analitică”, menţionarea în context a Turciei apare ca şi când această ţară aliată s-ar situa pe acelaşi palier cu Rusia, ca jucător militar provocator în Marea Neagră. Şi nu ca un stat aliat, cu care Sofia ar fi trebuit obligatoriu să se consulte înainte de a lansa o astfel de propunere. Evident însă că, pentru a avea vreo şansă la Bruxelles cu această propunere, Sofia va trebui să negocieze cu Ankara şi Bucureştiul cerinţele militare pentru noua capabilitate militară aliată, parametrii poltico-militari ai unei astfel de iniţiative, necesarul de investiţii şi aşa mai departe.

Postura de apărare şi de descurajare a NATO la Marea Neagră

Ankara s-a alăturat NATO în 1952 pentru a combate afirmarea strategică a puterii sovietice la Marea Neagră, Mediterana, ca şi element important al unei strategii militare aliate mai largi. Ideea de bază a fost aceea ca Turcia, un aliat major al NATO la poarta Europei către Asia şi Orientul Mijlociu, să sprijine realizarea unor linii de apărare avansate ale Occidentului. Chiar dacă aderarea Bulgariei şi României la NATO au creat un avantaj strategic aliat suplimentar în Marea Neagră, intervenţiile agresive ale Rusiei în Georgia (2008) şi în Ucraina (începând din 2014) au făcut ca Marea Neagră să (re)devină o problemă strategică pentru NATO, ridicând potenţialul unei confruntări cu Rusia.

Turcia găzduieşte mai multe capabilităţi militare importante ale NATO, cum ar fi Baza Aeriană Incirlik (care joacă şi un rol relativ simbolic în descurajarea nucleară exercitată de Alianţă şi permite proiecţia forţelor aliate în Orientul Mijlociu), un comandament aliat al forţelor terestre aliate la Izmir şi radarul AN/TPY2 de la Kürecik, un pilon al arhitecturii de apărare aliată anti-rachetă. Cu toate acestea, ultimele dinamici ale agendei turce de politică externă şi de securitate indică însă certitudini că Ankara este din ce în ce mai vizibil intrigată de acţiunile militare aliate în Marea Neagră şi afectată de deficitul grav de încredere instalat pe axa Ankara – Washington.

La summit-ul NATO de la Varşovia din 2016, aliaţii au reînnoit angajamentul faţă de securitatea şi stabilitatea la Marea Neagră, respectiv de a sprijini eforturile regionale ale aliaţilor, în special ale celor care sunt riverani la Marea Neagră. Aliaţii s-au angajat pentru a dezvolta ”Prezenţa înaintată adaptată (Tailored Forward Presence) în partea de sud-est a teritoriului Alianţei” (1). Aceasta a însemnat cu precădere o componentă militară terestră, adică brigada multinaţională desfăşurată în România. Celelalte componente au fost de mai mică anvergură, adică dislocarea prin rotaţie de către aliaţi a unor avioane militare pentru serviciul de poliţie aeriană. Componenta maritimă a constat în utilizarea porturilor bulgare şi române pentru vizitele navelor aliate ale navelor militare aliate în Marea Neagră.

În acelaşi an, NATO a decis ca o structură maritimă de comandă aliată să gestioneze prezenţa NATO în zona Mării Negre, materializată prin acţiuni ale unor capabilităţi de cercetare şi supraveghere maritimă şi aeriană, respectiv prin exerciţii militare multinaţionale ale Alianţei pentru consolidarea credibilităţii posturei militare aliate în Marea Neagră. Acum, prezenţa aliată în bazinul Mării Negre este mult mai frecventă decât înainte de momentul Crimeea şi se desfăşoară după aceleaşi restricţii impuse de Convenţia Monreaux. Potrivit secretarului general al NATO, în acest an Alianţa a efectuat exerciţii militare în Marea Neagră care au implicat peste 20 de nave de război din Bulgaria, Canada, Grecia, Olanda, România şi Turcia. Spre consternarea Moscovei, pe timpul exerciţiilor au fost antrenate şi capabilităţi navale ale  flotelor Ucrainei şi Georgiei.

Totuşi, niciun summit NATO ulterior celui din Varşovia nu a adus vreo măsură suplimentară notabilă pentru securitatea la Marea Neagră (2). Rusia joacă în Marea Neagră după reguli diferite, impredictibile, fiind decisă să perturbe orice operaţie navală a NATO în Marea Neagră. Ca atare, Alianţa ar trebui să fie interesată de menţinerea unui anume ”status quo” în acest bazin.

Întrebarea care se poate pune este dacă NATO ar putea face mai mult pentru a consolida  securitatea la Marea Neagră? Răspunsul este afirmativ, deşi este evident că NATO are anumite limitări politice pe această direcţie strategică. Comportamentul Rusiei este agresiv şi complex. Moscova desfăşoară operaţii complexe la limita unor confruntări militare tradiţionale, cu componente de război hibrid nedeclarat, cu metode convenţionale şi neconvenţionale provocatoare. Dar şi cu acţiuni mai sofisticate care nu au neapărat legătură cu domeniul militar, şi care evident crează mari dificultăţi de adaptare, uneori chiar cu nuanţe de legitimitate pentru Alianţă.

La această manieră a evoluţiilor lucrurilor, centrala NATO de la Bruxelles încurajează sau lasă practic la latitudinea aliaţilor afectaţi de acţiunile ruse din Marea Neagră să-şi dezvolte şi să utilizeze adecvat capabilităţile naţionale de rezilienţă pentru a contracara operaţiile ruse. Un număr de 22 de aliaţi NATO sunt, de asemenea, membri ai Uniunii Europene. Aşadar, este firesc ca NATO să recomande o implicare corespunzătoare a UE, este firesc să dorească să conlucreze activ cu Uniunea pentru a aborda unele dintre provocările de securitate. Într-adevăr, cele două organizaţii au convenit să consolideze cooperarea în lumina provocărilor comune dinspre est şi sud, inclusiv pentru combaterea ameninţărilor hibride, îmbunătăţirea rezilienţei, consolidarea capacităţilor militare, de apărare cibernetică sau pentru  securitatea maritimă. Vor fi însă suficiente aceste acţiuni pentru ca supremaţia militară la Marea Neagră să nu fie câştigată definitiv de Rusia?

1)               Realizarea unei prezenţe avansate adaptate în partea de sud-est a teritoriului Alianţei presupune măsuri adaptate pentru regiunea Mării Negre, realizarea iniţiativei României de constituire a unei Brigăzi Multinaţionale pentru a sprijini instruirea integrată a unităţilor aliate din cadrul Diviziei Multinaţionale Sud-Est din România. S-a mai decis explorarea unor opţiuni pentru prezenţe NATO aeriene şi maritime sporite la Marea Neagră.

A fost admis faptul că, deşi au fost implementate măsuri de natură a creşterii prezenţei aeriene şi maritime a NATO în Marea Neagră, vor fi necesare ”eforturi suplimentare” din partea NATO. Având în vedere interesul special al NATO pentru contribuţiile aliate la sistemul de comandă şi control din cadrul Structurii de forţe, NATO ”a luat notă de oferta României de a dezvolta pe teritoriul său o capacitate de comandă şi control la nivel corp de armată”.