02 decembrie 2019

Summitul NATO sub efectul propriilor provocări interne

Ştefan Oprea

Pe 4 decembrie, la Londra, NATO îşi dorea, la cei şaptezeci de ani ai săi, un summit aniversar în care să-şi demonstreze unitatea şi să-şi promoveze capacitatea de a se confrunta cu provocările viitorului. Din nefericire, nu va fi aşa. Ultimele evenimente confirmă ceea ce era previzibil încă de anul trecut şi anume că NATO parcurge un moment de inflexiune într-o direcţie critică. Zvonurile „exagerate” au devenit adevărate. Tendinţa unor state din interiorul Alianţei de a se manifesta autonom afectează solidaritatea şi principiile care au stat la baza înfiinţării NATO. Deşi cu o experienţă anterioară în ceea ce priveşte măsurile administrative pentru restrângerea prezenţei unui membru, fără ca Alianţa să fie pusă sub semnul îndoielii, de această dată relaţiile NATO cu Turcia (de fapt mai mult invers) fac ca statutul de membru să devină o problemă care, în anumite condiţii, poate solicita un răspuns practic, poate şi necesar, din partea aliaţilor. Inevitabil, provocările structurale la propria coeziune vor perturba preocupările Alianţei pentru descurajare şi postura de apărare.

Sursă foto: Mediafax

Deteriorarea relaţiilor Ankarei cu UE şi SUA şi, mai nou, cu NATO, în paralel cu un proces de apropiere de Rusia, care a culminat cu achiziţionarea sistemelor S-400, are deja repercusiuni, afectând Alianţa într-o posibilă confruntare cu provocări de securitate generate de sursele regionale de instabilitate. Fără perspectiva ameliorării disensiunilor din cadrul relaţiei transatlantice sau dintre statele membre, în special dintre Turcia şi SUA, coeziunea internă deficitară va influenţa dramatic implementarea politicilor pro active pentru gestionarea mediului de securitate dinamic al viitorului Alianţei.

Dar ce s-a întâmplat deosebit în ultimele zile? În încercarea noastră de a desluşi ce s-a petrecut „în spatele uşilor închise”, va trebui să ne întoarcem la data de 13 noiembrie.

La acea dată, preşedintele turc, Recep Tayyip Erdogan, se întâlnea cu preşedintele Donald Trump, la Casa Albă.

În condiţiile în care o lungă listă de acţiuni ale Turciei crease suficient „disconfort” în Congresul SUA, în NATO şi, în general, în comunitatea internaţională, la sfârşitul întâlnirii a avut loc o scurtă conferinţă de presă. În cadrul acesteia, preşedintele Trump l-a lăudat pe liderul turc, spunând că este un „mare fan” al lui Erdogan iar, în replică, preşedintele turc l-a numit pe Trump „dragul meu prieten”. Referitor la discuţiile despre sistemul de rachete rusesc S-400, din declaraţii a reieşit clar că nu au ajuns la un acord, iar la cele despre operaţiunile militare ale Turciei în Siria, preşedintele Erdogan şi-a apărat decizia spunând că au drept scop eliminarea „teroriştilor” (termen folosit atât pentru ”statul islamic”, cât şi pentru unele dintre facţiunile kurde aliate cu Statele Unite). Nu ştim dacă subiectul aplicării articolului 5 din Tratatul de la Washington (posibilitatea participării altor state membre NATO, în sprijinul Turciei, în caz de agresiune asupra acesteia) a fost discutat. În ciuda amabilităţilor dintre cei doi preşedinţi, întâlnirea nu a produs progrese majore în ceea ce priveşte problemele controversate din relaţia dintre SUA şi Turcia. Mai mult, atitudinea Congresului şi Administraţiei americane denotă, suficient de clar, că acestea nu vor acorda preşedintelui turc un cec în alb pentru a acţiona fără constrângeri în Orientul Mijlociu (recunoaşterea genocidului armean este o dovadă zdrobitoare).

Coincidenţă sau nu, în aceeaşi perioadă, Secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg, se afla în vizită oficială în Statele Unite. Intrată în practica lucrurilor, reuniunile liderilor NATO sunt precedate de vizite şi întâlniri ale Secretarului General al Alianţei cu lideri importanţi ai statelor membre şi, obligatoriu, cu liderul de la Casa Albă.  Discuţiile au rolul de a „calibra” poziţiile statelor membre pe temele „sensibile” care ar putea afecta Declaraţia comună de la finalul reuniunilor. Cum Summit-ul de la Londra se afla sub presiunea acestei perspective, recenta vizită se dorea a fi clarificatoare. Fără a aprofunda agenda şi rezultatul întâlnirilor, trebuie menţionat faptul că, problema disensiunilor dintre statele membre şi din cadrul relaţiei transatlantice nu şi-a găsit soluţia de rezolvare, fapt pentru care summit-ul din decembrie va fi profund afectat şi sub semnul incertitudinii privind poziţiile comune.

Si inevitabilul s-a produs deja. Turcia refuză să sprijine un plan de apărare al NATO pentru Polonia, Lituania, Letonia şi Estonia până când alianţa nu va oferi Ankarei sprijin politic pentru a lupta împotriva miliţiei YPG kurde din nordul Siriei.

Nu este un secret pentru nimeni faptul că planificarea din timp (pe lângă planificarea pentru răspuns, în situaţii de criză) reprezintă o componentă importantă a planificării operaţiilor, realizată de către structurile militare aliate în scopul facilitării planificării în cadrul răspunsului la situaţii de criza, implicând apărarea colectivă de tip articol 5, dar şi non-articol 5.

Din această perspectivă, planurile de contingenţă sunt destinate gestionării viitoarelor riscuri la adresa integrităţii teritoriului naţional sau a securităţii într-o zonă geografică specifică, având la bază ipoteze de planificare pentru a fi puse imediat în aplicare. Ele sunt menite să pregătească reacţia Alianţei pentru contracararea unui risc viitor la adresa securităţii acesteia, de tip articol 5 sau de alt tip.

Solicitarea NATO, adresată tuturor cele 29 de state membre pentru actualizarea planului de apărare pentru Zona Baltică si Polonia, fără aprobarea Turciei, va fi sortită eşecului. Blocarea acesteia până când Ankara nu va primi concesii, deşi NATO nu are nicio influenţă directă asupra strategiei Turciei în Siria, va afecta unitatea Alianţei faţă de siguranţa şi securitatea tuturor aliaţilor. Speranţa unui compromis va deveni o iluzie. Ankara nu va ceda, pentru că o astfel de acţiune ar presupune neimplicarea NATO în strategia lor siriană. În fapt, un plan similar a fost solicitat de Turcia în sprijinul rezolvării problemelor sale de securitate actuale. Unii membri ai Alianţei au refuzat acceptul unui astfel de plan, motivând că ameninţările la adresa Ankarei proveneau din partea luptătorilor kurzi sirieni. La paritate, ceea ce doresc balticii de la NATO, doresc şi turcii pentru ei.

Experienţele anterioare, în domeniul relaţionării cu NATO, dar şi cu UE, demonstrează ca Turcia îşi urmăreşte, în primul rând, propriile interese şi nu neapărat pe cele ale Occidentului. În acelaşi timp, trebuie remarcat faptul că echilibrul de putere în Orientul Mijlociu a suferit drastic în ultimii ani. SUA, prin scăderea prezenţei în regiune, înregistrează diminuarea influenţei sale. Lupta pentru putere, în acest areal, dintre Iran şi Arabia Saudită (susţinută de SUA), precum si susţinerea Israelului de către americani a dus, inevitabil, tot la diminuarea influenţei sale în lumea arabă. În acelaşi timp, rolul Rusiei în regiune a crescut. În aceste circumstanţe, Turcia, cu un rol militar însemnat în regiune, împreună cu Rusia, fac notă discordantă cu politica SUA şi, implicit, cu cea a NATO.

O întrebare firească se poate pune. Acest rol serveşte intereselor NATO? Categoric nu. Şi, totuşi, Turcia, prin locaţia sa geografică, rămâne de interes primordial pentru Alianţă. Controlul Ankarei asupra Bosforului şi Dardanelelor este de o importanţă esenţială pentru accesul Flotei Ruse la Mediterana dar, în acelaşi timp, şi pentru sporirea prezenţei NATO în regiune. Dacă la toate acestea adăugăm dimensiunea şi importanţa infrastructurii militare a Alianţei în Turcia (Baza aeriană de la Inçirlik, în primul rând) precum şi contribuţia sa militară la misiunile NATO, vom realiza faptul că Turcia este şi va rămâne o putere militară şi un contribuitor însemnat pentru NATO.

Deşi perioada pe care o parcurge este suficient de complexă, Turcia nu a pus, niciodată, sub semnul întrebării viitorul apartenenţei sale la NATO. Dimpotrivă, documentele oficiale, proprii, atestă faptul că Alianţa joacă „un rol central în securitatea Turciei” şi este „cea mai de succes alianţă militară din istorie”.

Având în vedere că NATO este singurul cadru internaţional care oferă asistenţă militară Turciei, în cazul în care ţara ar fi atacată, şi luând în considerare că este parte integrantă a structurii de comandă a NATO, Turcia rămâne clar înglobată în NATO. Nu în ultimul rând, ţinând cont de faptul că Ankara nu are o sursă credibilă de sprijin militar şi financiar alternativ, nevoia sa de NATO şi SUA este evidentă.

În acest context, este greu de presupus ca Alianţa, provocată de un set complex de provocări şi ameninţări din exterior, dar în egală măsură de o lipsă de coeziune internă, va găsi soluţia „miraculoasă” de a calma lucrurile, astfel încât summit-ul să se desfăşoare fără sincope.

Din această perspectivă, teme importante propuse a fi soluţionate pe timpul reuniunii vor rămâne la nivelul dezbaterii şi se vor regăsi în documentul final, în analiză pentru o etapă ulterioară. Dintre acestea, regiunea Mării Negre, al cărei litoral este împărţit între trei state membre (România, Bulgaria, Turcia) şi doi parteneri NATO (Georgia şi Ucraina), pe de o parte, dar şi de Rusia, pe de altă parte, chiar dacă beneficiază de un pachet de măsuri, aprobat în această primăvară, (amplificarea numărului de exerciţii şi schimbul de informaţii), probabil că va rămâne la acest nivel. Dorinţa de a impulsiona aliaţii pentru a oferi resursele necesare şi un sprijin practic în această regiune, este greu de presupus că ar putea fi realizată fără sprijinul Turciei.

Şi ca imaginea atmosferei în care se vor desfăşura lucrările summit-ului londonez să devină şi mai concludentă, anunţul Administraţiei Trump despre reducerea participării la bugetul comun al NATO, de la 22% la 16%, va „stimula” apariţia unui nou subiect controversat. Chiar dacă suma este nesemnificativă (va putea fi asigurată de alţi contribuitori) şi nu are legătură cu fondurile destinate cheltuielilor de apărare, va genera suficiente „dezbateri”.

 

Sperând ca declaraţiile ”alarmiste” să fie doar un ”semnal de atenţionare”

Liderii NATO se vor reuni la Londra pentru a examina progresul privind modul în care Alianţa se adaptează la provocările actuale. Progresul tehnologic rapid presupune că NATO trebuie să se adapteze rapid la provocări precum inteligenţa artificială, armament hipersonic, armele cu energie direcţionată etc., mai ales pentru că această abordare înseamnă previziune şi pregătire, iar paşi importanţi s-au făcut deja.

Inevitabil, vor exista dezacorduri, diferenţele de opinie nu sunt o noutate dar, cum NATO are o vastă experienţă în abordarea acestora şi, de regulă, a ieşit mai puternic, sper ca raţiunea să primeze, iar aprecierile preşedintelui Macron despre aşa zisa „moarte cerebrală” a NATO să reprezinte doar un „semnal de alarmă” adresat Alianţei, aşa cum însuşi declara, cu câteva zile în urmă, la întâlnirea cu Secretarul General al NATO.