Summitul NATO afectat de "accidentul cerebral"?

Nu a fost să fie aşa şi inevitabilul s-a produs. Tensiunile din marea familie a NATO au eclipsat summit-ul aniversar. Cu toate încercările organizatorilor de a atenua efectul disensiunilor dintre unele state membre, reuniunea nu a reuşit să ascundă diferendele profunde dintre acestea.

Despre „zbuciumul” zilei de marţi, 3 decembrie, ai cărei protagonişti au fost preşedinţii american Trump, francez Macron, turc Erdoğan, cancelarul german Angela Merkel şi premierul canadian Justin Trudeau şi replicile lor contondente din timpul întâlnirilor bilaterale şi expunerilor publice poate fi discutat în orice notă. Totuşi, trebuie să disociem imaginaţia „înfierbântată” de realitate.

Daca summit-ul din 2018 a fost perturbat de abordarea abruptă a aspectelor privind cheltuielile militare, summit-ul de anul acesta a evidenţiat diferenţe majore de viziune în interiorul alianţei. Cei trei preşedinţi şi cancelarul german au pledat pe baza unor agende „proprii”, iar premierul canadian, prin comentariile la adresa preşedintelui Trump, chiar dacă făcute pe un ton amical într-un mediu informal, a reuşit să-i creeze suficient disconfort pentru a-l determina pe acesta să renunţe la conferinţa de presă de la sfârşitul summit-ului şi să părăsească reuniunea dezamăgit de „comportamentul cu două feţe” al vecinului său de la nord.

Ca şi la summit-ul anterior, preşedintele Trump a avut ca temă cheltuielile de apărare ale aliaţilor. Preşedinţii Erdoğan şi Macron au abordat problema terorismului din perspective total diferite demonstrând ca au percepţii distincte cu privire la ameninţările teroriste cu care se confruntă ţările lor. În plus, perspectiva preşedintelui Macron despre relaţia cu Rusia este total diferită de cea a celorlalţi membri NATO, considerând că securitatea Europei depinde de crearea unei relaţii cu Rusia.

Spre deosebire da poziţiile anterioare privind relaţia cu Moscova, cancelarul german Angela Merkel, de data asta, nu susţine poziţia Franţei de a „reseta” această relaţie.

Această atmosferă, preconizată încă din etapa de pregătire a summit-ului, a determinat ca agenda acestuia să se rezume doar la o şedinţă cu durata de trei ore în care liderii să se limiteze la un set de decizii, pe subiecte abordate deja într-o reuniune anterioară, la nivelul miniştrilor de externe şi de apărare ai NATO.

Analizând Declaraţia finală a şefilor de stat şi de guvern, participanţii la şedinţa Consiliului Atlanticului de Nord din Londra (3-4 decembrie 2019), chiar dacă au existat diferenţe de opinie, se disting aspecte importante demonstrând ca NATO este o organizaţie vie, aflată în profund proces de transformare, în concordanţă cu provocările la care este supusă întreaga lume.

La cei 70 de ani ai săi, cea mai puternică şi de succes Alianţă din istorie:

·       în ciuda disensiunilor, într-un context strategic convulsiv şi foarte volatil, rămâne „temelia apărării noastre colective şi forumul esenţial pentru consultări şi decizii de securitate între aliaţi ”;

·       conştientă şi responsabilă pentru consolidarea capacităţii individuale şi colective de a rezista tuturor formelor de atac, rămâne angajată în efortul comun de a creşte investiţia în apărare, în conformitate cu orientările proprii de 2% şi 20%;

·       se confruntă cu ameninţări şi provocări distincte care provin din toate direcţiile strategice, cu acţiunile agresive ale Rusiei, cu terorismul în toate formele şi manifestările sale, cu actorii statali şi non-statali ce contestă ordinea internaţională bazată pe reguli, cu o instabilitate dincolo de graniţele sale care contribuie la migraţia neregulată şi nu în ultimul rând cu ameninţări cibernetice şi hibride;

·       este preocupată de asigurarea securităţii infrastructurii de telecomunicaţii - inclusiv 5G, de protecţia infrastructurii energetice, şi urmăreşte asigurarea performantelor tehnologice pentru a face faţă tehnologiilor emergente şi perturbatoare şi pentru a intensifica răspunsul la ameninţările hibride;

·       este conştientă de puterea sa, rămâne o alianţă defensivă şi nu reprezintă o ameninţare pentru nicio ţară. Într-un efort de adaptare a capabilităţilor, strategiei şi planurilor militare, Alianţa continuă să fie ferm angajată pentru a răspunde oricărei ameninţări, în orice moment, din orice direcţie, în acelaşi timp, deschisă dialogului şi pentru o relaţie constructivă cu Rusia atunci când acţiunile Rusiei fac acest lucru posibil, inclusiv pentru punerea în aplicare, integral, a Tratatului privind neproliferarea armelor nucleare;

·       va menţine constantă preocuparea pentru consolidarea parteneriatelor, implementând politica uşilor deschise, precum şi pentru amplificarea cooperării cu Naţiunile Unite si UE;

·       pentru prima dată, este recunoscută provocarea strategică tot mai mare pe care o reprezintă China şi politicile internaţionale ale Beijingului precizând că acestea, cu oportunităţile cât şi provocările specifice, trebuie abordate împreună în cadrul Alianţei.

·       acţionează astăzi pentru a se asigura că garantează libertăţi, valori şi securitate pentru generaţiile următoare.

La finalul summit-ului de la Londra, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, prezentând Declaraţia finală, a evidenţiat preocupările Alianţei pentru apărarea colectivă şi îndeplinirea obiectivelor sale în domeniul cheltuielilor militare şi a obţinut un acord cu privire la un nou studiu al strategiei viitoare a NATO pentru a consolida şi mai mult dimensiunea politică a NATO, inclusiv în ceea ce priveşte consultarea asupra problemelor de anvergură.

Dacă la aceasta adăugam şi retragerea veto-ului Ankarei asupra revizuirii Planurilor de contingenţă pentru zona Baltică, în condiţiile în care Alianţa a recunoscut toate tipurile de terorism, constatăm că există loc şi pentru compromisuri.

Asumându-şi această declaraţie, şefii de state şi de guverne, au demonstrat, dincolo de animozităţile interne, că securitatea celor peste un milion de cetăţeni, aparţinând ţărilor NATO, este mai presus decât fricţiunile interne. Astfel, la începutul celui de-al optulea deceniu, Alianţa, deşi confruntată cu provocări pe mai multe fronturi, rămâne activă şi atrăgătoare. Patru ţări partenere şi-au declarat aspiraţiile pentru aderarea deplină la NATO: Bosnia şi Herţegovina, Georgia, Macedonia de Nord şi Ucraina, în condiţiile în care Macedonia de Nord este ca şi membră deja.

Deşi NATO era considerat irelevant la sfârşitul Războiului Rece, provocările de astăzi dar mai ales cele viitoare, demonstrează că avem nevoie de un NATO mai puternic acum, mai mult decât vreodată. Un NATO care se adaptează continuu la procesul de schimbare a naturii conflictului. Şi asta pentru că descurajarea s-a dovedit mult mai eficientă decât intervenţia. Din această perspectivă, bazându-se pe ceilalţi aliaţi, o uniune de interese şi valori poate genera acţiuni în concordanţă cu cele mai dificile probleme ale lumii. Indiferent de aspectele tensionate din timpul summit-ului şi de sursa dezacordurilor sau înţelegerea unilaterală a unor probleme, reuniunea a demonstrat că, într-adevăr, ceva nu este în regulă cu NATO. Chiar dacă Alianţa dă semne de „suferinţă”, sursa acesteia, însă, nu o reprezintă cheltuielile de apărare la nivel european şi nici lipsa de angajament american ci una mai gravă şi anume, menţinerea unui model de descurajare realizat prin suficienţa prezenţei.

Această paradigmă a descurajării devine din ce în ce mai anacronică în mediul contemporan al ameninţărilor, generând, pe lângă cheltuieli financiare mari pe ambele ţărmuri ale Atlanticului, fricţiuni interne obositoare privind distribuirea sarcinilor. Din această perspectivă summit-ul din acest an a demonstrat, prin diversitatea de idei că a sosit timpul, pentru NATO, să ia în considerare strategii alternative care ar putea obţine acelaşi efect de descurajare, oferind în acelaşi timp un echilibru diferit între costuri şi beneficii. Descurajarea eficientă depinde de convingerea unui adversar că de cealaltă parte există atât mijloacele, cât şi motivaţia de a face faţă unei ameninţări, iar NATO nu trebuie să demonstreze capacitatea sa de a răspunde, ci mai degrabă disponibilitatea de a face acest lucru.