Summit-ul Trump-Putin. Ziua Z a noii ordini mondiale ?

[ English Version HERE ]

Turbulenţele fără precedent de pe scena internaţională, cel puţin din perioada scursă de la finalul Războiului Rece, şi provocările uriaşe de securitate cu care se confruntă societatea actuală, creează un context al expectaţiilor contradictorii. De la moderaţie la excese sau de la speranţă la teamă, tonalităţile observatorilor marelui eveniment alimentează aşteptări însemnate. Va fi 16 iulie „ziua Z” a noii ordini mondiale? Rămâne ca evoluţia evenimentelor să ofere un răspuns, pe care îl aşteptăm cu mare interes şi la Bucureşti.

Mult aşteptatul summit dintre preşedintele american Donald Trump şi preşedintele rus Vladimir Putin va avea loc în data de 16 iulie la Helsinki, în Finlanda. Este prima întrevedere bilaterală la nivelul cel mai înalt, deşi cei doi lideri s-au mai întâlnit de două ori pe parcursul anului trecut, în cadrul unor reuniuni internaţionale, cu ocazia summit-urilor G20 din luna iulie şi Asia-Pacific, în noiembrie.

Nu cu mult timp în urmă, o întrevedere „faţă în faţă” Trump-Putin, chiar şi organizată de o terţă parte, era privită cu multă moderaţie. La mijlocul lunii iunie, Richard Hooker, consilier special al preşedintelui Trump şi director pentru Europa şi Rusia în cadrul Consiliului Naţional de Securitate al SUA, declara agenţiei ruseşti Tass că „Washingtonul analizează oportunitatea organizării unei astfel de întâlniri, dar că nu există încă nicio decizie în acest sens şi nici detalii privind o eventuală agendă de discuţii”. Cu acel prilej, Hooker avansa Viena ca posibilă locaţie care ar putea găzdui un eveniment de o asemenea anvergură, cu atât mai mult cu cât preşedintele Putin purtase o discuţie, pe această temă, cu cancelarul austriac, Sebastian Kurz, în contextul vizitei sale în Austria, la începutul lunii iunie.

Dar, iată că la nici două săptămâni de la aceste declaraţii, Casa Albă anunţa oficial întâlnirea din Finlanda, într-un moment încă delicat pentru scena politică americană, în condiţiile continuării investigaţiilor privind implicarea directă a Rusiei în influenţarea rezultatelor alegerilor prezidenţiale din SUA şi proximităţii alegerilor intermediare pentru Congresul american. Conform declaraţiei Casei Albe, „cei doi lideri vor aborda relaţiile bilaterale şi o gamă de probleme de securitate ”.

De ce Helsinki şi nu Viena? Poate fi un semnal din partea administraţiei americane către actuala guvernare austriacă, pentru a atrage atenţia asupra abaterilor de la principiile democraţiei liberale create de promovarea unui discurs vădit populist pe teme de securitate comună europeană, precum migraţia, dar poate şi ca urmare a recentelor afirmaţii critice ale premierului Kurz referitoare la creşterea incertitudinii care ar caracteriza actuala politică externă a Statelor Unite.

Deşi, încă nu a fost dată publicităţii agenda întâlnirii de la Helsinki, pot fi anticipate câteva teme importante de securitate care ar putea fi abordate pe timpul întrevederii dintre preşedinţii Trump şi Putin.

În primul rând, războiul din Siria. La începutul lunii aprilie, preşedintele Trump solicita comandanţilor militari un plan de retragere „în câteva luni” a forţelor militare americane din teatrul de război sirian, ca efect al anihilării grupării teroriste Stat Islamic. La rândul său, preşedintele Putin anunţa la finalul anului trecut o retragere semnificativă a forţelor armate ruseşti din Siria, „ca urmare a înfrângerii celei mai criminale grupări internaţionale de terorism, la capătul a doi ani de campanii militare comune cu armata siriană”. Deşi obiectivele prezenţei militare americane şi ruseşti în Siria par convergente, viziunile strategice de la Washington şi Moscova sunt puternic divizate prin susţinerea acordată taberelor opuse din cadrul conflictului civil creat de regimul autoritar al preşedintelui Bashar al-Assad. Pentru Federaţia Rusă, menţinerea la putere a regimului Assad reprezintă un interes fundamental de securitate în regiune, cel puţin până la apariţia unei alternative care să îi garanteze menţinerea influenţei sale tradiţionale în Levant, areal cu relevanţă geopolitică uriaşă în spaţiul eurasiatic. Pe de altă parte, Statele Unite cooperează cu forţele aflate în opoziţie faţă de regimul de la Damasc pentru combaterea grupării teroriste Stat Islamic, fără a asuma public o opţiune de răsturnare prin forţă a guvernării.

Complexitatea ecuaţiei de securitate regională este amplificată şi de faptul că interesele Moscovei coincid şi cu obiectivele strategice de politică externă ale Teheranului în Siria, cu care se coordonează pentru realizarea de lovituri aeriene, pe de o parte, respectiv pentru susţinerea implicării a zeci de mii de combatanţi pe teren, de cealaltă parte. În acest context, conform lui John Bolton, consilierul pentru securitate naţională al preşedintelui Trump, întâlnirea de la Helsinki oferă părţii americane posibilitatea „negocierii retragerii forţelor iraniene din Siria”, prin implicarea ca mediator a preşedintelui Putin. O asemenea solicitare poate fi anticipată, pe fondul recentei retrageri unilaterale a Washingtonului din acordul nuclear iranian şi al amplificării semnificative a tensiunilor israeliano-iraniene determinate de ciocnirile din teatrul de operaţii militare sirian. Analiştii de politică externă şi de securitate privesc cu scepticism succesul unui astfel de demers. Într-o analiză publicată de Foreign Policy, Amy Mackinnon identifică cel puţin două motive pentru un eşec previzibil, pornind de la evaluările unor experţi de securitate regională din cele două capitale. Pe de o parte, Moscova nu exercită suficientă influenţă la Teheran pentru a putea determina schimbarea majoră a strategiei sale de influenţă în regiune, aşa cum apreciază fostul ambasador al Statelor Unite la Moscova, Michael McFaul. Iar pe de altă parte, Rusia nu renunţă atât de uşor la partenerii săi tradiţionali, după cum notează Yury Barmin, expert pentru Orientul Mijlociu al Consiliului Rusesc de Afaceri Internaţionale, think-tank apropiat puterii politice de la Moscova. Iar Vladimir Putin va profita de un astfel de prilej, pentru a realimenta convingerile privind modul în care Federaţia Rusă îi va recompensa întotdeauna pe partenerii săi fideli, ca reflexie a unui tip de etos imperial de natură istorică.

În al doilea rând, programul nuclear nord-coreean. Preşedintele Trump va profita de ocazie pentru a menţiona rezultatele întâlnirii sale cu Kim Jong Un şi pentru a prezenta, ca un gest de bunăvoinţă, reperele calendarului Washingtonului pentru denuclearizarea Peninsulei Coreene. Anterior, şeful diplomaţiei ruse, Sergei Lavrov, apreciase întâlnirea drept „un pas pozitiv”, măcar şi pentru simplul fapt că aceasta a avut loc. Este de aşteptat ca să fie abordată tema costurilor denuclearizării şi a modalităţilor în care comunitatea internaţională va asuma această povară, fiind greu de crezut că Statele Unite vor accepta o notă de plată cu un singur debitor. Totodată, ritmul procesului şi supravegherea rezultatelor de etapă ar putea solicita un cadru internaţional de acţiune, în care ar trebui să fie incluşi cel puţin marii actori cu interese în regiune. Mai mult, contextul politic şi de securitate pare favorabil redeschiderii discuţiilor privind încheierea unei acord de pace între cele două Corei. Deşi un astfel de demers este foarte complicat, Statele Unite şi Federaţia Rusă ar putea asuma un rol central, posibil alături de China şi Japonia, dar şi de Uniunea Europeană sau Marea Britanie.

În al treilea rând, militarizarea arealului de confluenţă NATO-Rusia şi ingerinţele Rusiei în alegerile interne din spaţiul Nord-Atlantic. Aceste teme, cu cel mai mare potenţial de sensibilitate pentru aliaţii europeni ai Statelor Unite, ar putea amplifica tensiunile între cele două maluri ale Atlanticului, în condiţiile în care s-ar crea senzaţia că SUA sunt dispuse să facă concesii Moscovei pe teme precum anexarea Crimeei sau diminuarea prezenţei forţelor sale militare pe flancul estic al NATO. Temerile europenilor nu sunt fără temei, ţinând cont de unele consemnări din presa de peste ocean a lipsei de hotărâre a preşedintelui Trump în a răspunde concret la întrebările privind denunţarea fermă a anexării ilegale a Crimeei, precum şi de intensificarea criticilor privind insuficienta contribuţie a unor state membre la bugetul comun al NATO.

Politica „America First” promovată de administraţia americană este văzută de mulţi analişti drept un avantaj pe care Putin nu va ezita să îl speculeze pe timpul întâlnirii sale cu Trump. Recentele denunţări ale unor acorduri internaţionale de natură economică, dar şi politică, precum şi aducerea teoriei cost-beneficiu pe palierul principiilor şi valorilor în baza cărora funcţionează sistemul internaţional, pot fi tot atâtea argumente pentru o strategie de persuadare, la îndemâna administraţiei Putin, pentru realizarea ţelului istoric al Rusiei, de retragere a forţelor militare americane din Europa. Desigur că nici măcar aripa dură a strategilor moscoviţi nu se aşteaptă la rezultate imediate în acest sens, oricât de imprevizibile ar fi deciziile preşedintelui Donald Trump. Într-o primă etapă, o limitare a prezenţei americane la efectivele actuale din Europa de Est, însoţită de amplificarea presiunilor Washingtonului asupra aliaţilor săi pentru respectarea angajamentelor financiare destinate securităţii comune, vor fi suficiente pentru a întreţine breşele blocului de solidaritate transatlantică. Aceste fisuri vor fi alimentate de competiţia dintre statele de pe flancul estic pentru obţinerea dislocării elementelor de forţă americane pe propriul teritoriu, respectiv de frustrarea privind scăderea coeziunii alianţei, tocmai când aceasta trebuia să fie mai solidă decât oricând, în deceniile ce s-au scurs de la finalul Războiului Rece şi, după unele voci, chiar de la finele celui de-Al Doilea Război Mondial.

În ceea ce priveşte implicarea Federaţiei Ruse pentru influenţarea alegerilor interne din SUA şi Europa, este de aşteptat ca Moscova să continue politica sa de negare. O astfel de atitudine va fi stânjenitoare, cu atât mai mult cu cât procurorii americani deţin dovezi privind implicarea coordonată a mai multor agenţii guvernamentale, instituţii media susţinute de stat şi „voci” plătite, active pe internet, care au acţionat în coordonare cu activităţi ilicite ale serviciilor de informaţii, aparent la ordinul direct al preşedintelui Vladimir Putin. În orice caz, va fi interesant de urmărit cum va funcţiona întreg mecanismul de dezinformare, pus la punct în laboratoarele intelligence-ului rusesc, şi pe parcursul summit-ului din Finlanda.

Oficiali de la Washington au afirmat că este posibil ca pe timpul summit-ului să fie abordată şi problematica securităţii Ucrainei, fiind de aşteptat, totodată, să se discute şi despre aşa numitul război economic declanşat de Statele Unite împotriva Chinei, după cum titrează presa din întreaga lume, dar şi despre sancţiunile economice impuse de comunitatea internaţională împotriva Moscovei, ca urmare a anexării ilegale a Crimeei în 2014.

Cu toate acestea, summit-ul Trump - Putin din Finlanda nu va conduce la rezultate spectaculoase. La finalul acestuia, nu se va vorbi, în nici un caz, de ziua Z a noii ordini globale. În esenţă, nici nu sunt îndeplinite condiţiile critice pentru apariţia unui astfel de moment. Rusia nu mai este o superputere, aşa cum fusese Uniunea Sovietică în perioada Războiului Rece. Cheltuielile militare ale Rusiei sunt aproape a zecea parte din cele ale Statelor Unite. Economia Rusiei este la nivelul Italiei, fiind poziţionată pe palierul poziţiei zece în lume, după China şi Japonia, dar şi după primele economii europene sau Brazilia. Mai mult, economia sa stagnează sub impactul sancţiunilor economice suportate de Moscova. Din aceste motive, nu trebuie adăugate tuşe mai groase decât este necesar tabloului întâlnirii Trump-Putin. Orice exagerare ar putea aduce mai multe beneficii decât ar fi cazul Rusiei, mai ales că, după cum menţiona chiar preşedintele Trump, această întâlnire nu este altceva decât una dintre numeroasele întrevederi bilaterale pe care administraţia americană le are în vedere.

Ca o concluzie, nota generală a aşteptărilor legate de întâlnirea dintre preşedinţii Trump şi Putin este „îmbunătăţirea relaţiilor dintre Washington şi Moscova”, conform declaraţiilor lui John Bolton apărute în spaţiul public cu prilejul întâlnirii pregătitoare pe care a avut-o cu Vladimir Putin la începutul lunii iulie. Deşi poate părea puţin, un rezultat în acest sens are totuşi însemnătate, în condiţiile în care relaţiile ruso-americane au ajuns, în ultimii ani, la cel mai scăzut nivel de după finalul Războiului Rece.

Momentul Helsinki trebuie privit ca un nou început.

După unele opinii, succesele vor apărea dacă cele două părţi se vor raporta, pentru început, la subiecte cu „profil mai scăzut”, aşa cum făcuseră şi Mihail Gorbaciov şi Ronald Reagan cu prilejul primului lor summit, organizat, de asemenea, după mulţi ani de tensiune profundă caracteristică lumii bipolare, dacă ne raportăm la o interesantă paralelă peste timp realizată de William Courtney, analist senior la corporaţia RAND şi fost ambasador al SUA în Kazahstan şi Georgia. Totuşi, timpul are altă însemnătate astăzi. Nici profilul celor doi lideri ai prezentului nu pare potrivit pentru o politică a expectanţei şi tatonării. De aceea, abordarea frontală a problemelor majore de securitate internaţională pare mult mai probabilă.

Toate temele amintite sunt de maxim interes şi la Bucureşti. De aceea, România va trebui să urmărească cu mare atenţie modul de desfăşurare a summit-ului de la Helsinki şi să se raporteze raţional la rezultatele cu relevanţă în plan regional, pentru a le valorifica atât în dimensiunea obiectivelor strategice de securitate naţională, cât şi în perspectiva exercitării preşedinţiei ţării noastre la Consiliul Uniunii Europene, din primul semestru al anului următor. Rămâne să sperăm că, în pofida numeroaselor provocări ale momentului, vor fi afirmate şi angajamentele celor două state de a continua să respecte cadrul de funcţionare a sistemului internaţional.

Un efect imediat al unui astfel de angajament ar fi respectarea de către Moscova a recentei rezoluţii a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind retragerea completă şi necondiţionată a forţelor militare ruseşti de pe teritoriul Republicii Moldova.