07 iulie 2018

Summit-ul NATO de la Bruxelles – mai mult consens sau mai multă tensiune?

Adriean PÂRLOG

Mai sunt puţine zile până la Summit-ul NATO din 11-12 iulie a.c. ce va avea loc la Bruxelles. Agenda acestuia a provocat numeroase discuţii şi a acaparat atenţia întregii opinii publice, mai ales după ultimele evenimente în care a fost implicat preşedintele american Donald Trump.

Sursă foto: Mediafax

[ English Version HERE ]

 

În principal, ne referim la tot ceea ce ţine de evoluţiile din Siria, de problematica Peninsulei Coreene, de retragerea din Acordul cu Iranul, referitor la problematica nucleară, la problemele legate de refugiaţi, la relaţiile SUA cu UE şi China în ceea ce priveşte taxele vamale şi perspectiva unui adevărat război comercial. De asemenea, ne referim la posibila presiune americană asupra unor state mari din Europa legate de alocaţiile bugetare pentru apărare şi înzestrare, la problematica structurilor de comandă aliate, precum şi la redislocările de forţe în zona de Est a Alianţei.

Complexitatea agendei summit-ului va fi conferită şi de evoluţii recente, deloc convergente, în relaţiile bilaterale cum ar fi cele dintre SUA şi Germania, SUA - UE, Turcia - UE, Turcia – SUA,  Canada - SUA, Italia – UE, Grupul ţărilor de la Vişegrad - UE, Marea Britanie - UE etc. Majoritatea acestor considerente sunt influenţate de prezenţa directă sau indirectă a factorului numit Federaţia Rusă şi interesele acesteia. Modul în care participanţii la reuniunea de la Bruxelles vor reuşi să armonizeze principalele divergenţe ce se prefigurează va reprezenta un indicator consistent al viitorului Alianţei în ecuaţia de putere globală.

Toate subiectele de mai sus sunt evident complexe, cu înţelegeri naţionale diferite de la ţară la ţară, cărora li se adaugă şi dificultăţi ce derivă din starea politică tensionată existentă în Statele Unite. Aproape toate iniţiativele preşedintelui american sunt primite cu ostilitate de  democraţi, ce manifestă o virulenţă fără precedent, generată de momentul alegerilor americane, din noiembrie 2016, suspectate de aranjamente subterane, inclusiv de un posibil sprijin pe care Federaţia Rusă l-ar fi acordat echipei Trump.

O dovadă a acestor considerente o reprezintă intensitatea cu care revin în mass media referirile la cele mai importante evenimente politice petrecute în anul 2016: Brexit, tentativa de lovitură de stat din Turcia şi alegerile prezidenţiale americane, toate acestea având în comun suspiciuni de imixtiuni externe neelucidate nici până în prezent.

În ediţia sa din 29 iunie a.c., jurnalul New York Times a publicat noi informaţii legate de  apariţia unor detalii suplimentare legate de implicarea Federaţiei Ruse în influenţarea rezultatelor referendumului din Marea Britanie, prin sprijinul acordat unuia dintre principalii finanţatori ai grupării ce a susţinut Brexit-ul. Este vorba de Arron Banks, a cărui soţie este de origine rusă. Afirmaţiile publice legate de implicarea omului de afaceri britanic în referendum  au fost respinse de acesta, care a ironizat deseori public referirile la prânzul său, de peste 6 ore, cu ambasadorul Rusiei în Marea Britanie, Alexander V. Yakovenko,  cu 8 luni înainte de iunie 2016, precum şi conexiunile legate de numărul de înmatriculare al maşinii familiei Banks, X MI5 SPY (cu trimiteri evidente la bine cunoscutul serviciu de contrainformaţii MI5 al Marii Britanii). La sfârşitul prânzului, ambasadorul rus i-ar fi oferit drept cadou milionarului britanic o sticlă de vodca produsă special pentru Stalin. Informaţiile suplimentare, ce au apărut ulterior au indicat mai multe vizite la ambasada rusă din Londra atât ale lui Banks, cât şi ale unor  apropiaţi ai acestuia. În plus, au apărut şi detalii legate de omul de afaceri britanic, care a finanţat gruparea pro Brexit cu 8 milioane de lire sterline (cea mai mare donaţie din istoria Maria Britanii pentru evenimente similare cu referendumul) şi că în marja evenimentului din vara lui 2016,  partea rusă i-ar fi mijlocit proiecte investiţionale în Guineea, în domeniul  extracţiei de diamante, alături de compania rusă Alrosa şi contracte de consolidarea a 6 mine din Rusia de unde se extrage aur.  La trei săptămâni după anunţarea rezultatelor referendumului din Marea Britania, guvernul rus a vândut pe bursă acţiuni Alrosa, la preţuri mai mici decât cele din piaţa de profil, chiar şi în condiţiile în care perspectiva preţului acţiunilor respective era de creştere. Printre cumpărătorii de acţiuni Alrosa se află şi James  Mellon, om de afaceri britanic cel care l-a prezentat pe Banks lui Nigel Farage.

Mai mult, investigaţii similare desfăşurate în SUA lasă să se deducă faptul că şi Donald Trump a sprijinit ieşirea Marii Britanii din UE inclusiv prin înţelegeri de sprijin reciproc cu oameni de afaceri din Marea Britanie. În investigaţia sa, referitoare la implicarea rusă în alegerile prezidenţiale americane, Robert S. Muller a ajuns la informaţii obţinute din schimburi de mesaje ale lui Banks cu diplomaţi ruşi, referitoare la afaceri cu aur şi diamante. În 12 noiembrie 2016, la 4 zile după alegerile din SUA, noul preşedinte american  s-a întâlnit cu Banks în Trump Tower. După întâlnirea cu noul preşedinte american, la întoarcerea la Londra, Arron Banks a participat la un alt prânz cu ambasadorul rus unde se pare că au discutat subiecte legate de întâlnirea cu Trump.

Legat de aceste informaţii, congresman-ul democrat, Adam B. Schiff, a declarat că „ceea ce am văzut indică existenţa unor paralelisme extraordinare  între intervenţiile ruse in Brexit şi în campania Trump”.

Afirmaţiile lui Schiff par să fie contrazise de Vladimir Putin însuşi, care pe timpul discuţiilor cu John Bolton, de la Moscova, de la sfârşitul lunii iunie a.c. l-a asigurat pe consilierul lui Trump că Rusia nu a interferat in procesul electoral american din noiembrie 2016. Cât adevăr există în această apreciere, rămâne ca istoria să clarifice.

Turcia, cel mai probabil, prin vocea preşedintelui reales Erdogan, va fi unul dintre cei mai vocali actori ai reuniunii la nivel înalt din 11-12 iulie, mai ales urmare a noului statut de care acesta se bucură, după modificările constituţionale.

Acesta va sublinia din nou dorinţa ţării sale cu privire  la onorarea angajamentelor asumate, dar va ridica şi o serie de precondiţii dintre care nu vor lipsi referirile la problematica siriană şi dreptul Turciei de a face ceea ce depinde de ea pentru o frontieră sigură cu Siria şi Irakul, concomitent cu diminuarea pericolului kurd şi asigurarea unui management corect al milioanelor de refugiaţi existenţi pe teritoriul său. Preşedintele Erdogan probabil că nu va uita că în 2017, Germania şi alte state membre ale UE, au respins posibilitatea găzduirii summit-ului NATO în Turcia şi nici relaţiile tensionate cu SUA după tentativa de lovitura de stat din iulie 2016. Liderul de la Ankara va aborda balansat, într-o logică specifică presiunilor politice,  problematica programelor militare strategice de înzestrare, în special cele referitoare la avioanele de luptă F-35 şi sistemele de apărare antiaeriană S 400. 

Dacă acestor informaţii mai adăugăm şi ceea ce multe agenţii de presă au anunţat că Trump i-ar fi oferit  omologului său francez, Emmanuel Macron, o relaţie comercială preferenţială cu SUA, dacă Franţa se retrage din UE, la care se adaugă referirea la retragerea parţială a forţelor armate americane dislocate în Germania, putem înţelege de ce summit-ul NATO de la Bruxelles pare să fie unul de o importanţă deosebită. Probabil că la Bruxelles, Franţa va juca un rol mult crescut în importanţă comparativ cu ceea ce s-a petrecut la precedentele summit-uri, urmare a faptului că preşedintele Macron a tratat echilibrat principalele momente de tensiune înregistrate în ultimii doi ani în lume.

In contextul descris mai sus, întregit şi de recenta reuniunea G7 din Canada, prilej cu care, deşi se vorbea de ideea revenirii la formatul G8, s-a conturat mai degrabă ideea de G6, urmare a unei dezangajări evidente a SUA. Marele risc al Summit-ului NATO, din 11-12 iulie 2018, îl reprezintă posibilitatea transmiterii de mesaje referitoare la lipsa solidarităţii şi coeziunii Alianţei.

O situaţie asemănătoare s-a înregistrat în 2003, când o parte dintre aliaţi au refuzat participarea în ceea ce avea să se definească drept o „Coaliţie de voinţă” (chiar „coaliţie de dorinţă”, pentru unii participanţi!) în Irak. Administraţia americană continuă să privească cu neîncredere unele proiecte bilaterale materializate în Europa, cum ar fi cea de a doua magistrală nordică de hidrocarburi, ce leagă exclusiv Federaţia Rusă de Germania sau politica comercial-protecţionistă a UE, care o face comparabilă cu China.

Îngrijorează mult şi lipsa referirilor critice ale Casei Albe în legătură cu  anexarea Crimeii de către Rusia, în martie 2014, sub motivaţia finalizării şi operaţionalizării unor investiţii militare şi civile făcute de Moscova în peninsulă.

În final, câteva întrebări retorice.                          

Summit-ul NATO să reprezinte pentru Donald Trump o etapă pregătitoare a întâlnirii cu Vladimir Putin, planificată a avea loc în Finlanda, în 16 iulie 2018?

La sfârşitul intervalului 11 – 16 iulie 2018, considerat a fi unul al confruntărilor strategice, cine câştigă şi cine pierde? SUA, UE, China sau Federaţia Rusă?