Summit-ul NATO - Aşteptări vs rezultate

Cum analiza summit-ului NATO este încă în curs de desfăşurare, pentru a concluziona asupra ce s-a întâmplat, ce influenţă va avea summit-ul bilateral ulterior de la Helsinki, cât din declaraţia finală de la Bruxelles va avea şi consecinţe practice, este firesc să ne întrebăm care au fost intenţiile reuniunii şi ale statelor membre, câte şi care dintre acestea s-au materializat în prevederi ale documentului. 

În perioada 11-12 iulie a.c., la Bruxelles s-au desfăşurat lucrările celui de-al 29-lea summit NATO, în noul sediu al Alianţei. De-a lungul istoriei sale ca Alianţă, la toate întrunirile la nivel de şefi de state şi guverne, temele şi subiectele dezbătute, prin deciziile adoptate, au urmărit menţinerea NATO la nivelul de cea mai puternică Alianţă militară din lume, cu scopul de a consolida apărarea regiunii Nord-Atlantice.

Anul acesta, însă, summit-ul s-a desfăşurat într-un moment de tensiune în relaţia transatlantică, generat de deciziile preşedintelui Trump cu privire la taxele pe oţel şi aluminiu, retragerea SUA din acordul nuclear cu Iranul şi, nu în ultimul rând, de retorica neprietenoasă la adresa unora din membrii Alianţei privind insuficienţa fondurilor alocate pentru cheltuielile militare.

Cu stresul posibilităţii deteriorării în continuare a relaţiilor transatlantice, liderii NATO au aşteptat prima întâlnire cu preşedintele Trump ca un indicator al modului în care se vor derula  lucrările celui de-al 29-lea summit NATO. Nu a trebuit să treacă foarte mult timp şi răspunsul era deja evident.

În preziua reuniunii (10 iulie a.c.), Preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, în conferinţa de presă organizată după semnarea declaraţiei comune UE-NATO, s-a adresat preşedintelui Trump: „America nu are şi nu va avea un aliat mai bun decât Europa. Astăzi, europenii cheltuiesc pentru apărare de mult mai multe ori decât Rusia, şi la fel de mult precum China. Şi cred că nu aveţi nicio îndoială, d-le preşedinte, că aceasta este o investiţie în apărarea comună americană şi europeană.”

În timp ce ateriza la Bruxelles, preşedintele Trump a transmis un mesaj prin care se întreba retoric dacă „aliaţii NATO vor rambursa Statelor Unite cheltuielile pentru apărare.”

În dimineaţa summit-ului (11iulie a.c.), la micul dejun cu Secretarul General al NATO, preşedintele Trump face altă declaraţie şoc: Germania este „captiva Rusiei”  din cauza importurilor de petrol şi gaze ruseşti şi a participării la construcţia  conductei Nord Stream 2, în contextul în care aceasta a contribuit prea puţin la apărarea europeană. În răspunsul său, cancelarul german, Angela Merkel, a ripostat afirmând că Germania ia deciziile independent şi că „Germania face multe pentru NATO” ... „Germania este al doilea mare furnizor de forţe, cea mai mare parte a capacităţii noastre militare este oferită NATO şi până în prezent avem un angajament puternic faţă de Afganistan. În sensul că apărăm şi interesele Statelor Unite.”

În această atmosferă tensionată au început lucrările summit-ului NATO 2018, prefigurându-se a fi cea mai complexă reuniune a Alianţei, de până acum.

Problema cheltuielilor militare devine astfel principala temă a discuţiilor primei zile de lucru. Solicitările imperative ale preşedintelui Trump privind îndeplinirea angajamentelor asumate în aceasta direcţie şi mesajul neoficial ca ceilalţi 28 de membri să se angajeze cu un procent de 4% din PIB pentru menţinerea capabilităţilor militare, a uimit atât liderii naţionali ai Alianţei, dar şi pe Secretarul General al NATO.

În prezent, şase membri (Grecia, Regatul Unit, Franţa, Polonia, România şi Estonia) au atins acest nivel, Lituania şi Letonia şi-au stabilit termen pană la sfârşitul anului, iar ceilalţi vor atinge obiectivul pană în anul 2024.

Încercările cancelarului german, Angela Merkel, după criticile preşedintelui Trump, de a argumenta că poate spori cheltuielile militare peste 1,5% din PIB până în 2024 (Germania este, de departe, al doilea cel mai mare contribuitor net la structura de comandă integrată a NATO, găzduieşte Comandamentul aerian al NATO, situat la baza aeriană Ramstein - cea mai mare din Europa şi care, împreună cu baza aeriană Aviano, din Italia, reprezintă nucleul NATO pentru apărarea aeriană a Alianţei), precum şi faptul că va găzdui, în oraşul Ulm, noul Centru de Comandă Logistic al NATO, nu au reuşit să-l convingă pe preşedintele Trump să slăbească presiunea pentru îndeplinirea acestui obiectiv, apreciat drept vital pentru securitatea şi puterea Alianţei.

Chiar dacă debutul discuţiilor a fost tensionat, iar abordarea limitei de 4% din PIB a necesitat poziţii explicative din partea preşedintelui Franţei, Emmanuel Macron, şi a Secretarului General NATO, Jens Stoltenberg, pentru a reitera decizia membrilor Alianţei de a respecta angajamentul asumat, în 2014, de a cheltui 2% din PIB pentru apărare, ulterior tonul discuţiilor a devenit calm şi cooperant.

La sfârşitul zilei, Secretarul General al NATO declara: „...suntem de acord cu toţii că America de Nord şi Europa sunt mai sigure împreună”. Învăţând lecţia G-7 de luna trecută, declaraţia finală a fost aprobată şi difuzată imediat, fără a aştepta desfăşurarea lucrărilor din a doua zi a summit-ului.

În aceeaşi notă, s-a desfăşurat cina privată a liderilor Alianţei, atmosfera fiind deschisă şi constructivă. Totul arăta că a doua zi a summit-ului se poate desfăşura în linişte şi calm, iar liderii Alianţei considerau chiar că greul a trecut.

Agenda zilei de joi (12 iunie a.c.), ce cuprindea întâlnirea la nivel de şefi de stat şi de guvern cu Georgia şi Ucraina, precum şi întâlnirea cu naţiunile partenere şi potenţial partenere la misiunea Resolute Support din Afganistan, părea să ofere puţine motive pentru o nouă confruntare cu preşedintele Trump.

Şi totuşi, nu a fost să fie aşa. Preşedintele Trump avea pentru ziua a doua o altă agendă de lucru, care a uimit toţi participanţii. Întâlnirile sale bilaterale au fost anulate, iar lucrările summit-ului, pe punctul de a fi compromise. Solicitarea preşedintelui american pentru o nouă discuţie pe tema cheltuielilor de apărare a avut prioritate faţă de agenda zilei, obligând Secretarul General al NATO să organizeze o sesiune de urgenţă (rar întâlnită în practica Alianţei). Preşedinţii Georgiei şi Ucrainei au fost invitaţi să părăsească sala, ei nefiind membri NATO. Ulterior, agenda iniţială a fost reluată, într-un format restrâns ca timp, iar preşedintele Trump a intrat într-o conferinţă de presă.

La conferinţa de presă, a salutat succesul summit-ului, a lăudat NATO, a insistat că relaţia sa cu liderii NATO este bună şi că aceştia au fost de acord cu creşterea semnificativă a cheltuielilor (lucru contestat ulterior de liderii europeni). ”NATO este ca o maşină fin reglată” (NATO a “fine-tuned machine”) ... ”Alianţa este mult mai puternică decât a fost la începutul întâlnirii” (The alliance is „much stronger than it was two days ago”), a declarat preşedintele Trump la sfârşitul summit-ului. Aceasta a fost atmosfera desfăşurării summit-ului NATO de la Bruxelles.

Lăsând la o parte acest conflict al declaraţiilor, statele membre au punctat o serie de decizii politice care au întărit capacitatea alianţei de a-şi îndeplini misiunile încredinţate.

Statele Unite şi aliaţii săi europeni au convenit să-şi perfecţioneze capacităţile militare, să facă mai mult în Irak şi dincolo de graniţa sudică a Europei, să optimizeze capacitatea NATO de a lua decizii în contextul unei crize. Ei au invitat Macedonia de Nord să se alăture Alianţei şi şi-au reafirmat poziţia comună împotriva Rusiei şi angajamentul faţă de apărarea colectivă.

Din păcate, summit-ul NATO nu a pus capăt nesiguranţei în ceea ce priveşte relaţia transatlantică dintre Statele Unite şi Europa. Desfăşurarea suplimentară a unor forţe şi creşterea cheltuielilor de apărare nu înseamnă prea mult atunci când fundaţiile Alianţei sunt zdruncinate. Declaraţia preşedintelui Trump: „Pot retrage SUA din NATO fără aprobarea Congresului, dar nu cred că este necesar”, poate fi considerată ca moment de început al preferinţelor diferite privind arhitectura de securitate, în SUA şi Europa. Dacă adăugăm şi faptul că membrii Alianţei întâmpină greutăţi în ceea ce priveşte gestionarea împreună a propriilor priorităţi de securitate naţională, constatăm că presiunea „revizionistă” a Rusiei asupra Europei şi valul migraţiei din Orientul Mijlociu contribuie fundamental la lărgirea acestei breşe relaţionale. Toate acestea au devenit evidente, chiar dacă, în declaraţia finală, liderii NATO au subliniat preocupările legate de valorile comune şi securitate şi au declarat din nou că Rusia a contestat ordinea internaţională prin anexarea Crimeii.

Cum teama aliaţilor ca declaraţiile preşedintelui Trump să nu submineze eforturile intense de a proiecta solidaritatea NATO, atenţia lor se îndrepta spre Helsinki, acolo unde preşedintele Trump urma să se întâlnească cu preşedintele rus, Vladimir Putin, pentru un prim summit oficial, la 16 iulie.

Declaraţiile controversate au continuat şi pe timpul sejurului petrecut în Scoţia, în perioada 12-15 iulie a.c., perioadă în care preşedintele Trump a avut o întâlnire cu regina Elisabeta a II-a. În aceleaşi zile, creştea iritarea Moscovei după ce 12 agenţi ai serviciilor de informaţii militare ruseşti au fost acuzaţi de către Departamentul de Justiţie al SUA, pentru implicare în procesul electoral.

Pe 16 iulie, la Helsinki, întâlnirea preşedinţilor Trump şi Putin se anunţa a fi „fierbinte” sub soarele strălucitor al Finlandei. Debutul declaraţiilor pare promiţător, mai ales că a fost prefaţată cu o gafă. La întâlnirea cu preşedintele Finlandei, Sauli Niinistö, preşedintele american a apreciat summit-ul NATO pentru rezultatele constructive şi prin faptul că Alianţa este mai puternică decât a fost vreodată (Finlanda nu este membru NATO).

Formatul restrâns al întâlnirii dintre preşedintele SUA şi cel al Federaţiei Ruse, adaugă o doză de mister acestui demers de relansare a relaţiilor dintre cele două ţări. Dar celelalte ţări (restul lumii)?

Ţinând cont de faptul că, pe temele globale, precum Siria, Ucraina, Crimeea, poziţiile aliaţilor sunt divergente faţă de cea a Rusiei, iar dacă adăugăm şi problema sancţiunilor împotriva Rusiei (la care este parte şi SUA), este firesc ca ţările lumii, în special cele europene, să privească cu atenţie şi îngrijorare rezultatul acestor discuţii tête-à-tête. De remarcat şi faptul că preşedintele Trump a fost sunat anterior de preşedintele turc, Recep Tayyip Erdogan, cu care a discutat despre subiectele abordate la summit-ul NATO de săptămâna trecută, inclusiv despre evoluţiile din Siria. La finalul discuţiei, preşedintele Erdogan a urat succes celor doi lideri.

Fără să aflăm conţinutul discuţiilor bilaterale, din conferinţa de presă a celor doi preşedinţi au reieşit aspecte care dau de gândit. În contradicţie cu declaraţiile din timpul summit-ului NATO, preşedintele Trump nu a spus niciun cuvânt critic despre Rusia (nici măcar în problema spinoasă privind posibila ingerinţă a Rusiei în campania electorală din SUA). În acest context, preocupările NATO faţă de acţiunile Rusiei în Crimeea, statele baltice şi Orientul Mijlociu devin esenţiale.

Luând în considerare numai conferinţa de presă, putem doar deduce că Statele Unite îşi menţin poziţia asupra ilegalităţii anexării Crimeii la Rusia şi privind conflictul din estul Ucrainei. Din acest punct de vedere,  măsurile şi acţiunile privind descurajarea şi apărarea flancului estic al NATO rămân o preocupare transatlantică. În ceea ce priveşte valorile intangibile care asigură unitatea Alianţei - angajamentul reciproc şi încrederea – evidenţele arată că există posibilitatea apariţiei unui prejudiciu major.

În ciuda unei remarcabile reţineri faţă de retorica preşedintelui Trump, liderii europeni vor trebui să identifice căile şi acţiunile care ar putea diminua vulnerabilităţile deja existente, cheltuielile pentru apărare şi, nu în ultimul rând, divergenţele pe tema participării la construcţia proiectului Nord Stream 2. Din această perspectivă, Germania va avea un rol primordial.

În ciuda faptului că, la Helsinki, nu au existat abordări care să modifice angajamentele convenite la summit-ul NATO de la Bruxelles, pentru aliaţii europeni, decizia preşedintelui Trump de a nu se confrunta cu preşedintele Putin pe temele apărării comune, urmărind doar o revigorare a relaţiilor bilaterale, poate constitui un semnal pentru o nouă perspectivă a relaţiei transatlantice. Din acest punct de vedere, o astfel de atitudine poate încuraja unele state europene, care au deja o opinie diferită de cea a majorităţii aliaţilor, faţă de menţinerea sancţiunilor împotriva Rusiei, să adopte aceeaşi conduită, precum cea a preşedintelui Trump. Conform principiului enunţat deja, potrivit căruia Rusia nu este un rival ci un competitor, drumul către ”competiţie” cu adversarul politic şi militar este deschis.

Repercusiunile asupra unităţii Alianţei transatlantice sunt evidente.