SUMMIT-UL G 20 NU A REZOLVAT APROAPE NIMIC

Summit-ul G20, desfăşurat în acest an în perioada 30 noiembrie – 1 decembrie la Buenos Aires nu a fost decât un forum de discuţii sterile de interes secundar faţă de principalele probleme economice şi politice ale lumii. Nu au fost abordate problemele legate de noua ordine internaţională a lumii sau de tensiunile politice prezente în diferite zone ale planetei şi nici problemele fundamentale legate de multilateralism, 

 În perioada 30 noiembrie – 1 decembrie a avut loc la Buenos Aires, în Argentina, Summit-ul primelor 20 de puteri economice (19 state şi doi delegaţi ai UE) ale lumii. A fost cea de a 13-a întâlnire a liderilor  acestor state şi prima desfăşurată pe continentul sud-american. Acum, la aproape 10 zile de la finalizarea sa, după eliminarea reacţiilor „la cald“ putem să facem o analiză obiectivă a deciziilor şi să vedem, cu ce am rămas, dacă am rămas cu ceva.

Acest summit s-a desfăşurat într-un climat politic internaţional marcat de tensiunile dintre SUA şi China, Arabia Saudită şi Turcia, SUA şi Rusia, UE şi Marea Britanie, UE şi Italia, ca şi de tensiunile interne din Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia, Turcia, ca să vorbim doar de statele cu decidenţi prezenţi la summit-ul G20.  

La această întâlnire, la cel mai înalt nivel, ultima din acest an, au participat lideri din Argentina, preşedintele Mauricio Macri, Australia, primul ministrul Scott Morrison, Arabia Saudită, prinţul coroanei Mohammad bin Salman, Africa de Sud, preşedintele Cyril Ramaphosa, Brazilia, preşedintele Michel Temer, Canada, prim ministrul Justin Trudeau, China, preşedintele Xi Jinping, Coreea de Sud, preşedintele Moon Jae-in, Franţa, preşedintele Emmanuel Macron, Germania, cancelarul Angela Merkel, India, prim ministrul Narendra Modi, Indonezia, vicepreşedintele Jusuf Kalla, Italia, prim ministrul Giuseppe Conti, Japonia, prim ministrul Shinzo Abe, Marea Britanie, prim ministrul Theresa May, Mexic, preşedintele Enrique Pena Nieto, Rusia, preşedintele Vladimir Putin, Statele Unite ale Americii, preşedintele Donald Trump, Turcia, preşedintele Recep Tayyip Erdogan, Uniunea Europeană, preşedintele Consiliului UE Donald Tusk, precum şi preşedintele Comisiei UE Jean-Claude Junker.

Prin parcurgerea acestei liste de participanţi se poate observa faptul că la eveniment au participat decidenţii care practic pot să angajeze, cu aprobarea organelor legislative naţionale, statele lor în anumite procese.

Având în vedere faptul că sunt puţine asemenea situaţii pe parcursul unui an şi că problematica politică şi de securitate era deosebit de consistentă, summit-ul G20 ar fi fost un cadru ideal pentru întâlniri şi discuţii informale consistente pe subiecte de interes. Însă discutarea problemelor politice şi de securitate ale zilei, în afara convorbirilor în plen, nu a găsit suficientă disponibilitate din partea celor care ar fi trebuit, la nivelul pe care-l aveau să ofere soluţii sau dorinţă pentru un dialog consistent.

Declaraţia finală a summit-ului a menţionat doar câteva dintre marile probleme ale lumii exprimând practic aceleaşi poziţii  care le aveau statele participante şi înainte de importantul eveniment.

Chiar şi agenda convorbirilor a evitat şi abordarea altor probleme, pe motivul că acestea nu ar fi de natură economică. Dar şi problemele legate de imigraţie sau terorism, menţionate în declaraţia finală, sunt mai degrabă de securitate decât economice.

Unul din puţinele câştiguri ale discuţiilor în plen a fost acceptarea formulării „Noi reînnoim angajamentul  de a lucra împreună pentru dezvoltarea unei ordini internaţionale bazate pe reguli“.

Acceptarea acestei formulări vine să ceară, în primul rând SUA, respectarea unor reguli internaţionale în impunerea unor taxe considerate de unii lideri, „discreţionare“.

Coroborată cu determinarea participanţilor de reorganizare a Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi acceptarea sintagmei „noua ordine internaţională”, se poate aprecia recunoaşterea faptului că asistăm, dar din păcate nu participăm, la o reinterpretare a acestui concept atât în ceea ce priveşte aspectele economice cât şi cele politice şi de securitate.

Problema schimbărilor climatice a fost introdusă în declaraţia finală prin recunoaşterea atât a opiniei statelor semnatare ale Acordului de la Paris cât şi a poziţiei SUA care s-au retras din acest acord şi nu recunosc, practic, existenţa acestui risc. Îngrijorările majore provin din partea Turciei, Braziliei, Arabiei Saudite şi Rusiei, semnatare ale acordului, dar care au transmis semnale confuze potrivit cărora ar intenţiona să se retragă şi ele.

Alături de cele menţionate mai sus au mai fost reluate o serie de direcţii şi politici referitoare la educaţie, încurajarea prezenţei femeilor în structurile la nivel economic strategic, aplicarea digitizării, dezvoltarea proiectelor de infrastructură ca şi încurajarea dezvoltărilor în domeniul sănătăţii.

Elaborarea declaraţiei finale a fost, cu adevărat, o demonstraţie de gimnastică sintactică de succes, în sensul că nu a supărat şi nu a deranjat pe nimeni.  Majoritatea subiectelor puse în discuţie au fost subiecte minore comparativ cu marile probleme ale lumii legate de noua ordine internaţională. Documentul final al reuniunii a scos, din nou, în evidenţă faptul că G20 devine G19+1.

Nu au fost abordate probleme extrem de importante ale economiei mondiale, cum ar fi: schimbarea ordinii mondiale şi mai ales cum va avea loc, către ce se îndreaptă capitalismul ţinând cont de momentul schimbării relaţiilor economice internaţionale, ce este multilateralismul în comparaţie cu globalismul, scăderea nivelului economiei globale accelerată de protecţionismul aplicat in domeniul comerţului, precum şi alte subiecte de această natură. Nu au fost deloc dezbătute aspectele economice legate naţionalismul extremist sau de populism, care sunt, în prezent, principalele ameninţări la adresa stabilităţii politice şi economice a Europei.

Relaţiile economice dintre SUA şi China ca şi cele dintre SUA şi Europa ar fi fost subiecte de mare interes ce ar fi trebuit discutate. Într-o întâlnire colaterală cu ocazia unui dineu, liderii SUA şi Chinei au hotărât să iniţieze un armistiţiu de 90 de zile, în cursa de impunere reciprocă a taxelor pe produsele de import. Este doar o soluţie parţială prin care se amână, de fapt, discutarea problemei.

Discuţiile scurte avute de Merkel cu Trump nu au permis, din cauza timpului alocat, abordarea subiectelor contradictorii ce împiedică o evoluţie pozitivă a relaţiilor dintre UE şi SUA.

Era programată o întâlnire a lui Putin cu Trump pentru discutarea aspectelor legate de posibila retragere a SUA din Tratatul pentru rachetele cu scurtă şi medie de acţiune. Aceasta a fost anulată însă de partea americană ca reacţie la incidentul naval din strâmtoarea Kerci şi la deteriorarea accentuată a relaţiilor Rusia-Ucraina.

Realizarea ulterior Summit-ului, a unui acord între SUA, Mexic şi Canada care a înlocuit NAFTA poate fi considerat de SUA ca un succes adiţional al importantului eveniment internaţional.

Afirmaţiile preşedintelui Trump potrivit cărora SUA vor renunţa la politicile multilateraliste, ar fi trebuit să ducă la o reacţie. Nepunerea în discuţie a politicilor protecţioniste ale SUA poate fi cu greu considerată ca un abandon al acestora ci mai degrabă împăcarea cu gândul că ele vor exista, cel puţin pe perioada întregului mandat Trump. Se poate observa că sintagma „multilateralism” nu apare deloc, în niciun paragraf al Declaraţiei Liderilor G20.

Întâlnirea dintre preşedintele Rusiei Vladimir Putin şi prinţul coroanei Arabiei Saudite, Mohammed bin Salman este considerată, de asemenea, un succes. În realitate a fost doar un joc de imagine. Atingerile pe braţ şi antebraţ în timpul strângerii mâinilor nu trebuie considerate ca un gesturi de prietenie, ci mai degrabă ca un semnal care, în cuvinte s-ar exprima „stai liniştit cu cazul Kashoggi, pe mine nu mă interesează”. De aceea acest subiect nu a existat în discuţia bilaterală menţionată.

Angela Merkel nu a participat la prima zi a evenimentului din cauza unor probleme cu avionul ce o aducea la summit. De altfel atât ea cât şi Macron şi Theresa May erau cu gândul mai mult la marile probleme pe care le aveau acasă decât la banalele probleme puse în discuţie în cadrul summit-ului.

Posibilă retragere a d-nei Merkel din viaţa politică stârneşte îngrijorare în rândul unor state membre ale G20, cancelarul Germaniei fiind considerat un punct de echilibru pragmatic al relaţiilor economice internaţionale. Când a deţinut preşedinţia G20, Germania condusă de Merkel a promovat un sistem global de comerţ liber, protecţia mediului faţă de schimbările climatice şi încurajarea integrării Africii în economia globală.

Un eveniment colateral cu adevărat important de urmărit a fost întâlnirea statelor BRICS (Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud) în care s-a hotărât ca aceste state să continue să susţină multilateralismul, transformarea Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi promovarea unui comerţ liber şi transparent. Discuţiile dintre liderii acestor state s-au desfăşurat ca o replică nedeclarată la adresa practicilor economice internaţionale ale SUA.

La înfiinţarea sa, G20 era considerat ca fiind o organizaţie internaţională în care să se abordeze situaţii de crize  economice globale sau locale cu relevanţă globală şi care să propună soluţii care să ducă la rezolvarea acestora. Probabil, în acest an s-a considerat că nu este o stare de criză ca şi când evoluţia omenirii către o nouă ordine internaţională nu ar fi fost un subiect ce ar fi trebuit să fie supus dezbaterii.