16 octombrie 2019

Sub sancţiuni, Iranul răspunde cu război hibrid

Ştefan Oprea

Pe 14 iulie 2015, la Viena, China, Franţa, Germania, Federaţia Rusă, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, împreună cu Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate (EU+3) şi Republica Islamică Iran semnau Planul de acţiune comun (Joint Comprehensive Plan of Action - JCPOA), care urma să asigure că programul nuclear al Iranului va fi exclusiv paşnic şi va reprezenta un pas important în domeniul non-proliferării nucleare.

Sursă foto: Mediafax

O scurtă retrospectivă a momentului evidenţiază câteva aspecte care trebuie analizate şi corelate cu situaţia actuală.

De-a lungul timpului, ayatolahii Iranului au dezvoltat cercetarea nucleară urmărind aducerea marilor puteri la masa negocierilor şi evidenţiind greutatea sancţiunilor internaţionale, totul  în scopul păstrării propriului sistem teocratic de guvernământ. Programul nuclear al Iranului, în cazul în care l-a avut vreodată cu adevărat, odată abandonat, Republica Islamică nu va mai fi un paria între naţiuni.

Iranul îşi relua rolul de mare putere regională, rol pierdut în urma Revoluţiei Islamice din 1979, redevenind astfel un important actor internaţional. Din acest punct de vedere, acordul cu Iranul, departe de „ambiţiile nucleare”, reprezenta o oportunitate pentru schimbarea echilibrul strategic în întreg Orientul Mijlociu.

La acea vreme calculele politice, în zonă, evidenţiau:

• pe termen scurt, Acordul de la Viena dezechilibra balanţa de putere  în Orientul Mijlociu, sporind rivalitatea strategică dintre ayatolahi şi sunniţi, dintre şiiţi şi israelieni;

• preşedintele sirian Bashar Al Assad considera că acest pas va oferi Teheranului mai multe oportunităţi şi resurse pentru a sprijini regimul său şi aliaţii regionali;

• din perspectivă sceptică, regele Abdullah al II-lea al Iordaniei se temea că eliberarea resurselor economice, adăugată la legitimizarea Teheranului de a fi gigantul regional, ii va oferi posibilitatea de a folosi orice situaţie de criză pentru a-şi urmări obiectivele sale politice şi militare;

• în Yemen, reacţia la noua postură a Iranului a fost promptă. Forţele loiale preşedintelui Abd Rabbuh Mansur Hadi , susţinute de saudiţi, au lansat un bombardament masiv ce a vizat oraşul Aden (aflat la intrarea în  strâmtoarea Bab el Mandeb si care oferă acces la canalul Suez), adăugând că vor face „totul” pentru a-l controla;

• în Bahrain, care are o populaţie majoritar şiită, se simt mai evident riscurile din partea unui Iran mai puternic, din cauza opoziţiei interne, sprijinită de populaţia majoritară dar care nu beneficiază de drepturile şi poziţiile minorităţii sunnite si care a contestat monarhia în propria sa manifestare pe timpul „Primăverii arabe” din 2011.

În ceea ce priveşte diplomaţia regională, Acordul de la Viena a redesenat harta, împărţind-o în patru tabere: Iran, Arabia Saudită, Turcia, şi Israel. Într-un asemenea context geopolitic, temerile şi preocupările sunnite, fondate sau nu, au alimentat convergenţa intereselor între Arabia Saudită şi alte tari din Golf şi Israel. Arabia Saudită ca lider al taberei sunnite are la capătul opus un Iran puternic, politic şi financiar, iar Turcia rămâne între ele.

În această conjunctură, scopul final era un nou echilibru regional şi, pană la realizarea acestuia, crearea unui „modus vivendi” pentru a asigura un climat paşnic pentru gestionarea crizei. Siria va fi scena principală, unde este clar că teroarea statului islamic, care a servit ca vârf de lance blocului sunnit în combaterea expansionismului şiit, nu poate fi controlată si oprită fără un acord larg, în special cu forţele loiale regimului Assad.

Acordul a îmbogăţit financiar Iranul, recunoscând, în acelaşi timp, „dreptul” său de a îmbogăţi, limitat, uraniul. Un motiv în plus pentru a da frâu liber ambiţiilor sale nucleare, sprijinului său pentru teroare şi construcţia de rachete intercontinentale precum şi unei campanii de a domina sau distruge alte state din regiune.

Renunţarea (2017) şi retragerea administraţiei Trump (2018), în mod unilateral, din Planul de acţiune comun şi reînnoirea sancţiunilor împotriva Iranului, au efecte incomensurabile asupra finanţării terorii de către Iran şi accelerării răspândirii influenţei sale în mare parte din Orientul Mijlociu.

Încercările UE, împreună cu celelalte ţări semnatare (China, Franţa, Germania, Federaţia Rusă şi Regatul Unit, cu Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate şi Republica Islamică Iran) de a identifica soluţiile practice pentru problemele care decurg din retragerea unilaterală a Statelor Unite din acest acord şi reinstituirea sancţiunilor, ridicate în temeiul Planului de acţiune comun, se dovedesc dificil de materializat în identificarea soluţiilor concrete pentru a-şi proteja companiile împotriva sancţiunilor SUA.

În toată această perioadă (2017-2018), Iranul continua să respecte prevederile acordului dar situaţia se deprecia şi a devenit ameninţătoare în anul 2019.

Teheranul începe să încalce unele dintre limitările impuse programului său nuclear îmbogăţind uraniul peste limitele impuse, ulterior depăşind stocul de uraniu slab îmbogăţit. În plus, iranienii ameninţau că vor face mult mai mult dacă naţiunile europene nu pot acţiona într-un mod care să diminueze impactul economic al sancţiunilor reimpuse de SUA .

Apar câteva întrebări care impun găsirea unor răspunsuri ce ar putea elucida această depreciere a situaţiei şi escaladarea insecurităţii în zonă.

Ce a determinat Iranul, după o perioadă de respectare a acordului, treptat, să desconsidere prevederile acestuia?

Atât timp cât derogările acordate celor şapte ţări de a cumpăra petrol iranian (India, China, Coreea de Sud, Japonia, Turcia, Grecia şi Italia) şi Taiwanului au fost menţinute, situaţia programului nuclear iranian părea că se menţine într-o zonă controlabilă.

Sancţiunile economice adoptate de administraţia SUA în ultimul an, culminând cu eliminarea derogărilor acordate celor opt ţări pentru a cumpăra petrol iranian, au impus costuri dramatic mai mari economiei Iranului. Totul în speranţa că Teheranul va capitula în faţa acestor sancţiuni punitive, va înceta îmbogăţirea uraniului şi dezvoltarea rachetelor balistice, permiţând accesul inspectorilor ONU la toate site-urile din ţară, oprirea sprijinului pentru Hezbollah şi Hamas şi retragerea tuturor forţelor iraniene din Siria.

Puţin probabil ca Iranul să se conformeze. Ca dovadă, din acel moment, guvernul iranian a anunţat decizia de a nu mai respecta componenta-cheie a JCPOA si că va trece la îmbogăţirea uraniului şi creşterea stocului, dincolo de limitele prezentate în acord.

Mai mult decât atât, la presiunea administraţiei americane, Iranul răspunde cu aceeaşi presiune. Sabotarea petrolierelor şi îngrădirea până la blocare a tranzitului prin Strâmtoarea Hormuz, susţinerea, în continuare, cu drone şi rachete, a rebelilor Houthi din Yemen pentru a lovi aerodromurile şi facilităţile petroliere din Arabia Saudită, susţinerea miliţiilor şiite din Irak cu scopul de a ameninţa echilibrul fragil, religios si politic al ţării etc..

Ce urmăreşte Iranul prin îndepărtarea treptată de la prevederile JCPOA?

În primul rând, câştigarea timpului necesar pentru producerea materialului fisionabil cu destinaţie militară. Chiar dacă ritmul a devenit alert iar capacitatea Iranului de a-şi realiza stocul de uraniu îmbogăţit creşte considerabil, posibilitatea creării unei arme nucleare rămâne, încă, un obiectiv îndrăzneţ.

Sentimentul de insecuritate, credinţa mai puţin raţională în conspiraţiile anti-Iran sau într-o invazie americană iminentă, mândria naţională de fost centru activ al gândirii culturale, ştiinţifice, religioase şi politice de mai multe secole, utilizarea problemei lor nucleare ca instrument al politicii interne partizane şi nu în ultimul rând lupta pentru influenţă în regiune, sporesc dorinţa de a dispune de această descurajare nucleară.

Ce este în joc în Strâmtoarea Hormuz?

Un canal maritim cu o lungime de 21 de mile ce a conectat anterior civilizaţiile arabe şi persane cu sub-continentul indian şi Asia Pacifică, conectează astăzi Oceanul Indian cu Golful Persic. Strâmtoarea Hormuz asigură tot traficul maritim din ţările Golfului (Iran, Irak, Kuweit, Bahrain, Qatar, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite), bogate în resurse energetice, mai precis, 21% din ţiţeiul mondial. În acelaşi timp, strâmtoarea separă Iranul de Oman şi Emiratele Arabe Unite, care au legături militare puternice cu Statele Unite. Ultimele conflicte din strâmtoarea Hormuz au apărut după decizia administraţiei Trump de a părăsi acordul nuclear, în mai 2018, Iranul ameninţând că va închide strâmtoarea pentru a se răzbuna împotriva sancţiunilor impuse de S.U.A. împotriva sa.

Devenită o zonă de conflict în timpul războiului dintre Iran şi Irak, în anii 1980, revine în atenţie în această perioadă, datorită modului de utilizare de către Iran a acţiunilor hibride (tactici neconvenţionale care sunt prea subtile pentru a declanşa represalii militare) asupra petrolierelor, indiferent de ţările de care aparţin. Prin războiul hibrid, Iranul pare să fi început deja să perturbe fluxurile comerciale prin strâmtoare şi să ridice mizele diplomatice.

Deşi neagă implicarea în aceste acţiuni, se pare că Iranul exercită o presiune asupra puterilor asiatice China şi Japonia pentru a le determina să convingă administraţia Trump că relaxarea sancţiunilor ar elimina perturbările exportului de petrol şi gaze, resurse vitale pentru Asia.

Care este efectul „războiului sancţiunilor”?

Întrucât „războiul sancţiunilor” este aproape imposibil de câştigat, o presiune asupra europenilor ar putea oferi o compensare economică sancţiunilor din S.U.A. Cu un scop bine definit, Teheranul urmăreşte, în relaţia cu Europa, atât o compensare economică a sancţiunilor din S.U.A. cat şi exercitarea din partea europenilor a unei presiuni asupra administraţiei Trump pentru a uşura politica de sancţiuni. În plus, iranienii ştiu foarte bine că europenii se tem că eliminarea completa a JCPOA va duce, inevitabil, la conflict, situaţie neacceptată nu numai de Europa, dar şi de întreaga comunitate internaţională.

Reacţia Iranului la sancţiunile economice, deşi pare suficient de susţinută în Strâmtoarea Hormuz, nu are efectul scontat asupra consumatorilor de resurse energetice tranzitate prin aceasta. Preţurile globale ale petrolului şi gazelor naturale nu s-au modificat şi, mai mult, chiar au scăzut în primele şase luni ale anului 2019, în ciuda tensiunilor din Golf.

Din această perspectivă, garanţia că sancţiunile, din ce în ce mai drastice, vor avea efectul de a pune capăt activităţilor distructive ale Iranului în regiune rămâne încă un deziderat. Cu toate acestea, deocamdată, se pare că ele au „zguduit” bine regimul de la Teheran. 

O nouă abordare în războiul sancţiunilor.

Atacul instalaţiilor petroliere saudite, din dimineaţa zilei de 14 septembrie, schimbă fundamental paradigma acţională. Infrastructura energetică a lumii devine astfel mult mai vulnerabilă decât se credea anterior. Cu efecte semnificative asupra economiei saudite, înjumătăţirea producţiei de petrol reprezentând 5% din producţia globală şi o creştere a preţului petrolului, pentru câteva zile cu 20%, atacul, deşi asumat de gruparea Houthi din Yemen (susţinută de Iran), demonstrează ca „bătălia” se duce nu între actorii pricipali ci prin proxy, dislocaţi în ţările regiunii şi fără posibilitatea de a-i responsabiliza direct.

În loc de concluzie.

Este evident faptul că:

• Iranul are capacitatea de a răspunde la presiunile SUA şi aliaţilor săi, iar sancţiunile economice asupra sa nu fac decât să amplifice tensiunea din regiune printr-un comportament agresiv şi destabilizator al Teheranului;

• răspunsul militar al Washingtonului poate avea consecinţe strategice negative pe termen lung pentru securitatea regională şi interesele economice globale;

• deşi eliminarea participării SUA la acordul nuclear s-a dorit a fi o reacţie  la comportamentul regional al Iranului, realitatea a demonstrat ca nu a făcut decât să amplifice provocarea de securitate din partea Iranului;

• eforturile europene de a oferi Iranului mijloacele de a continua exportul mărfurilor sale, în ciuda sancţiunilor americane, pur şi simplu nu pot funcţiona în acest moment.