07 noiembrie 2019

SUA şi Germania - Între retorică politică şi cooperare militară

Sergiu Medar

Prin semnarea, la data de 29 octombrie 2019, a Acordului, dintre SUA şi Germania, privind realizarea interoperabilităţii Trupelor de Uscat, cele două state scot în evidenţă faptul că, deşi relaţiile lor economice şi politice conţin numeroase contradicţii, există un real interes reciproc în ceea ce priveşte securitatea europeană. Relaţiile militare dintre cele două state deschid relaţiile politice, economice, financiare şi comerciale pe termen mediu şi lung, şi nu invers. Aceeaşi abordare politică în relaţiile internaţionale este folosită de SUA şi cu alte state.

Sursă foto: Mediafax

Pe data de 29 octombrie 2019, cu ocazia participării la Wiesbaden, Germania, la Conferinţa Trupelor de Uscat ale armatelor statelor europene, generalul James McConville, Şeful Statului Major al Trupelor de Uscat ale SUA şi generalul locotenent Jorg Vollmer Şeful Statului Major al Trupelor de Uscat ale Germaniei au semnat un acord privind atingerea unui înalt nivel de interoperabilitate între Trupele de Uscat ale SUA şi cele ale Germaniei. Acest nivel, fără precedent, al capabilităţilor de cooperare a celor două forţe, va fi atins în anul 2027.   

Acordul , prin conţinutul său, prezintă o amplă viziune strategică asupra modului în care Trupele de Uscat ale celor două state participă la securitatea europeană.

Documentul menţionează că: „forţa relaţiei dintre trupele noastre pe timpul Războiului Rece a reprezentat forţa alianţei NATO” şi „o mai mare interoperabilitate dintre Trupele de Uscat ale Germaniei şi SUA este critică acum, când NATO face faţă la ameninţări multiple de-a lungul frontierelor sale”.

Există o regulă de bază folosită în pregătirea militarilor: „te pregăteşti aşa cum lupţi”, care, aplicată la nivelul celor două armate înseamnă că acestea, intenţionând să lupte împreună, se vor pregăti împreună. Operaţiile pentru care se pregătesc sunt atât la nivel regional cât şi global.    

Aceasta înseamnă că, de exemplu, o brigadă germană va trebui să fie capabilă să acţioneze sub comanda unui comandament de divizie american, şi invers. Acelaşi principiu  se va aplica şi la alte eşaloane.

Cel mai dificil domeniu al realizării interoperabilităţii dintre cele două armate se referă la sistemele de intelligence ale celor două state. Aici este necesar un ridicat nivel de încredere între specialiştii celor două state. Discuţiile apărute în anul 2013, între cele două state referitor la suspiciunea de ascultare a unor personalităţi ale guvernului german, inclusiv Angela Merkel, de către serviciile de informaţii ale SUA duc la concluzia că acesta este un domeniu în care realizarea unui climat de încredere reciprocă va fi mai anevoioasă.

Interoperabilitatea în domeniul intelligence presupune: identificarea şi acreditarea ţintelor prin stabilirea în comun a priorităţilor informative, planificarea culegerii de informaţii uneori pentru acţiuni operative integrate, introducerea unui sistem de efectuare a schimbului de informaţii la nivel de brigadă sau divizie şi stabilirea procedurilor de păstrare a confidenţialităţii asupra ţintelor, procedurilor şi a informaţiilor colectate.

Un alt obiectiv al realizării interoperabilităţii se referă la conducerea focului în câmpul de operaţii, de la executarea focului în reţea cu participarea ambelor armate şi până la interschimbabilitatea muniţiei, inclusiv cea inteligentă.

Obiectivul final al acestei interoperabilităţi se referă la realizarea unei imagini operaţionale comune (common operating picture) a câmpului de luptă. Aceasta înseamnă că aceleaşi informaţii despre localizarea forţelor proprii ca şi a celor inamice, să apară pe ecranele liderilor politici şi militari ai ambelor state.

Semnarea acordului de interoperabilitate între comandanţii trupelor de uscat ale celor două state, în această perioadă tensionată de timp,  scoate în evidenţă faptul că relaţiile militare între statele membre ale aceleiaşi alianţe pot să evolueze în direcţia consolidării încrederii între state chiar şi atunci când relaţiile politice nu susţin, pe deplin, aceste demersuri.  Susţinând realizarea acordului, o serie de oficiali germani au menţionat  că acesta este o dovadă a faptului că după perioada „Americii lui Trump”, partenerul transatlantic nu va renunţa la multilateralism, ca principiu de realizare a politicii sale interne şi externe.

Generalul locotenent Ben Hodges, fost Comandant al Trupelor de Uscat ale SUA, într-un mesaj e-mail trimis către publicaţia americană Defense News, sublinia faptul că acest acord va permite realizarea interoperabilităţii dintre cele două state chiar la un nivel superior acordului Cinci Ochi ( Five Eyes) existent între SUA, Canada, Marea Britanie, Australia şi Noua Zeelandă. Generalul american subliniază faptul ca succesul noului acord depinde de identificarea şi introducerea unor schimbări politice şi tehnologice. El menţionează ca direcţii de dezvoltare tehnologică modernizarea comunicaţilor radio cu salt de frecvenţă la nivel tactic ca şi digitizarea conducerii focului şi a tragerilor cu grupări de artilerie şi rachete.

Decizia politică referitoare la realizarea şi mai ales finanţarea acordului vor fi obstacole greu de depăşit în procesul de aplicare a acestuia.

Semnarea acordului de realizare a interoperabilităţii totale a trupelor de uscat ale SUA şi Germaniei până în anul 2027 este o realizare esenţială pentru securitatea Europei. Prin dezvoltarea legăturilor militare deja existente între cele două puteri, Germania dă un răspuns ferm la întrebarea privind rolul NATO în apărarea Europei, situându-se pe poziţie opusă Franţei, cu pretenţii de lider militar european, dar care susţine existenţa unei apărări formate numai din state europene, aşa zisa apărare europeană.

În cartea sa Lumea în pericol, Wolfgang Ischinger, fost ambasador al Germaniei în SUA şi Marea Britanie  preşedinte al Conferinţei de Securitate de la Munchen, vorbind despre participarea Germaniei la securitatea europeană menţiona faptul că ţara sa trebuie să răspundă la o serie de întrebări legate de politica sa externă: „Care este atitudinea noastră faţă de o ţară ca Rusia, care atacă fundamentul arhitecturii securităţii europene şi încearcă să slăbească democraţiile liberale? Ce semnificaţie are pentru securitatea şi bunăstarea noastră , faptul că SUA şi Donald Trump pun în mod deschis sub semnul întrebării multe din principiile politicii externe americane de după 1945? Şi ce concluzii trebuie să tragem din asta? Cum va arăta viitorul Uniunii Europene într-o vreme marcată de Brexit şi de mişcările populiste europene? Ce trebuie să însemne, concret, faptul că Germania trebuie şi doreşte să-şi asume o răspundere mai mare?”.

Semnarea acordului prezentat mai sus dă, parţial, o serie de răspunsuri la întrebările lui Ischinger. Ani la rândul politicienii germani au fugit de asumarea responsabilităţilor, ascunzându-se sau motivându-şi deciziile prin faptul că după eşecul din cel de-al doilea Război Mondial, o lungă perioadă de timp Germania nu ar mai trebui să se implice militar în securitatea europeană pentru a nu crea noi suspiciuni asupra intenţiilor sale. Prin tot ceea ce s-a întâmplat în ultimii peste 60 de ani, Germania a dovedit că este un stat de încredere cu o politică democratică, liberală şi pacifistă. În felul acesta răspunsul la ultima întrebare a preşedintelui Conferinţei de la Munchen a fost dat tocmai prin semnarea acordului militar de interoperabilitate cu SUA.

Relaţiile politice şi, în ultima perioadă de timp, cele economice au cunoscut perioade mai relaxate ca şi perioade mai tensionate, mai ales pe timpul administraţiei Trump. Cele două state s-au situat uneori, din punct de vedere politic, pe poziţii diametral opuse fie din motive de politică internă, fie pe baza aplicării unor principii noi, de funcţionare a politicii externe a SUA.

Relaţiile militare dintre cele două ţări au păstrat însă un nivel destul de ridicat, astfel încât, în ciuda divergenţelor de ordin politic, să fie asigurat un nivel acceptabil de cooperare între state. Prezenţa militară a SUA în Germania, după cel de-al doilea Război Mondial a atins un vârf de 274.000 de militari americani în 1962 scăzând permanent până la 35.000 în anul 2017. Deşi s-a opus public intervenţiei militare a SUA în Irak, discret, Germania a susţinut interesele americane în sud-vestul Asiei. Militarii germani au asigurat decontaminarea chimică şi bacteriologică a echipamentelor statelor aliate în Camp Doha, nave germane au asigurat securitatea liniilor de transport ale echipamentelor SUA în Golful Persic, au asigurat protecţia forţei în bazele americane din Germania. Răniţii din teatrele de operaţii au fost trataţi la Centrul Medical Regional din Landstuhl, Germania.

Cerând asumarea de către statele NATO a unor costuri mai mari pentru asigurarea securităţii Europei, Donald Trump a solicitat, în anul 2018, ca fiecare stat NATO să aloce minimum 2% din PIB pentru cheltuieli militare. Ulterior a avansat cifra de 4%. În martie 2019 preşedintele SUA a lansat unor state, inclusiv Germaniei, solicitarea ca unele ţări pe al căror teritoriu se află trupe americane  să plătească 150% din costurile ce implică această prezenţă. Douglas Lute, general în retragere şi fost ambasador al SUA la NATO îl acuza pe Trump pentru dezinformare atunci când afirma că „armata americană este în aceste ţări pentru beneficiul acestora. În realitate ei sunt acolo în interesul SUA”.

Prezenţa americană pe teritoriile statelor aliate sau ale partenerilor strategici, în diferite zone ale lumii, este un element de credibilitate al SUA în apărarea securităţii mondiale. Liderul de la Casa Albă a declarat că SUA nu va mai fi jandarmul mondial care să rezolve problemele de securitate ale lumii, justificând astfel deciziile de retragere ale SUA din zone conflictuale sau din organizaţii politice mondiale. În realitate, costurile cu intervenţiile în rezolvarea situaţiilor conflictuale, după ce acestea au izbucnit, sunt mult mai mari decât cele cu prevenirea lor.

În condiţiile enumerate, Acordul privind atingerea, până în anul 2027 a celui mai înalt nivel de interoperabilitate între Trupele de Uscat ale SUA şi Germaniei, reprezintă un angajament puternic de implicare, la cel mai înalt nivel politico-militar, a SUA în asigurarea securităţii europene.