25 septembrie 2019

SUA-Iran. Va fi război: direct, prin proxy sau economic?

Sergiu Medar

De la venirea la Casa Albă a Administraţiei Trump, aceasta pare a fi schimbat modul în care SUA îşi urmăresc atingerea intereselor naţionale în zone conflictuale. Evitând, pe cât posibil, implicarea militară de amploare, SUA urmăresc configurarea unor variante de presiune economică şi financiare ce compun războiul economic. Această cale are ca obiectiv creşterea nemulţumirilor interne ale populaţiei, care, cu sprijinul SUA, să încerce să înlăture propriile regimuri. Recentul atac asupra rafinăriilor din Arabia Saudită pune sub semnul întrebării care din cele două variante va fi urmată de SUA împotriva Iranului.

Sursă foto: Mediafax

Tensiunile dintre SUA şi Iran se amplifică odată cu acţiunile agresive asupra a două locaţii, Abqaiq şi Khurais, ale celei mai mari rafinării din lume, aflată pe teritoriul Arabiei Saudite, stat aflat, acum, în sfera de influenţă a Washington-ului.

SUA acuză Iran-ul ca fiind autorul acestor atacuri bazându-se pe rapoartele serviciilor de informaţii potrivit cărora loviturile au fost efectuate de la locaţii aflate din sudul Iranului. Atacul a fost efectuat cu 18 drone şi 5 rachete de croazieră şi a fost revendicat de gruparea Houthi din Yemen sprijinite de Iran. Atât dronele cât şi rachetele erau de provenienţă iraniană. Nivelul ridicat de profesionalism, dovedit de precizia cu care acestea au lovit ţintele, pune la îndoială ipoteza că ele ar fi putut fi lansate de rebelii yemeniţi, decât, posibil, cu asistenţa experţilor iranieni. Folosirea de proxi pentru a lovi Arabia Saudită sau pentru mascarea acţiunilor sale directe, ar fi plauzibilă pentru Iran, având în vedere presiunea la care acesta este supus de SUA prin aplicarea sancţiunilor.

Apărarea antiaeriană saudită nu a putut riposta deoarece sistemele sale nu au putut să detecteze mijloacele de atac care zburau la o altitudine foarte mică. Mike Pompeo, Secretarul de Stat al SUA, a efectuat, de curând, o vizită în Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite pentru a discuta aspectele diplomatice ce ar putea preveni o posibilă intervenţie împotriva Iranului. Preşedintele Donald Trump a subliniat faptul că nu va lua nici o decizie, în afara amplificării sancţiunilor impuse Iranului, înainte ca Arabia Saudită să-şi încheie propria investigaţie şi să-şi prezinte propriile concluzii referitor la agresor. 

Situaţia creată a făcut ca fiecare stat din regiune ca şi aliaţii SUA îşi analizează propriile interese şi opţiuni.

Aceasta a dus la situaţia în care, Iranul, ca principală ţintă, să înceapă să identifice ţările sau grupările pe care se poate baza. Fără o ordine a importanţei sau valorii, în această categorie ar putea intra gruparea Houthi, o facţiune yemenită care depinde de armamentele şi produsele non-militare livrate de Iran. Obligaţiile acestora sunt atât de mari încât şi-au asumat atacul asupra rafinăriilor saudite. Luna trecută, Iranul a acreditat pe ambasadorul Houthi la Teheran, aceasta fiind o situaţie extrem de rară în diplomaţie, care legitimează gruparea rebelă ca reprezentantă a Yemenului. Poziţia geostrategică a Yemenului şi implicit a grupării Houthi, care poate să lovească, cu echipamentele furnizate de sponsorii iranieni, orice ţintă din Arabia Saudită, care este importantă pentru Teheran şi în felul acesta Iranul, prin proxi, poate exercita presiune asupra saudiţilor. De asemenea, yemeniţii houthi pot permite poziţionarea, în porturile lor, a navelor iraniene implicate în controlul navigaţiei în strâmtoarea Hormuz.

În afară de Houthi din Yemen, Iranul se poate baza în regiune pe facţiunile şiite din Irak,  Siria şi Liban. Prin aceste grupări, a căror fidelitate are baze religioase, statul persan cu majoritate şiită îşi creează o eficientă zonă de influenţă. La baza ei stă autoritatea pe care o are Iranul ca centru al islamismului şiit. Bazându-se pe faptul că facţiunile fidele nu reprezintă statele cărora le aparţin, statul persan le foloseşte pentru capacitatea acestora de a influenţa decizia, fără ca facţiunea respectivă să fie determinantă în procesul de decizie.  În Liban, Hezbollah participă chiar şi la decizie având membrii în guvernul libanez.

Iranul a făcut tot ceea ce era posibil să nu aibă vecini sunniţi la vest şi să aibă un pasaj sub control şiit către Marea Mediterană. Autoritatea sa, susţinută, de multe ori şi prin ajutoare financiare, militare sau de altă natură s-a bazat pe conexiunile cu irakienii şiiţi din zona de la sud de Baghdad, iranienii din Siria alături de kurzii pro-iranieni, Hezbollah  în Liban. Prezenţa Iranului în Siria este destul de vulnerabilă, teritoriile pe care le controlează fiind supuse unor atacuri frecvente ale aviaţiei israeliene. De asemenea poziţia Iranului în Siria este vulnerabilă datorită relaţiei conjuncturale cu Rusia sau cu Turcia. Cel mai solid  sprijin, Iranul îl poate primi din partea grupărilor Hezbollah, care ar putea efectua o presiune militară asupra Israelului care să nu permită angajarea totală a acestui stat, într-o confruntare cu Iranul.     

Reacţiile statelor lumii la actul terorist asupra rafinăriilor din Arabia Saudită au fost în funcţie de interesele lor în regiune.

Relaţia SUA cu Iranul este, de la izgonirea şahului, permanent conflictuală în care adversitatea este viscerală. De aceea, una din principalele misiuni pe care şi le asumă SUA este de a schimba regimul de la Teheran, prin impunerea de sancţiuni severe care să provoace o reacţie internă a populaţiei împotriva guvernanţilor. Până acum nu a reuşit, întrucât adversitatea iranienilor faţă de SUA este atât de mare încât poporul acestei ţări preferă să trăiască la limita supravieţuirii decât să dea satisfacţie Washingtonului. Retragerea SUA din Acordul nuclear nu a avut loc datorită faptului că Iranul nu respecta termenii acordului, ci datorită faptului că Washingtonul urma să înceapă un război economic cu Teheranul şi avea nevoie de un pretext pentru a obţine libertatea de mişcare în acest sens. Impunerea de sancţiuni tot mai aspre Iranului este doar o componentă a acestui război.

În politica externă a SUA, războiul economic reprezintă noua formă de ofensivă prin care Washingtonul speră că îşi va atinge obiectivul: America is Great Again.  În acelaşi mod acţionează în competiţia marilor puteri şi în disputa cu China, Rusia, Uniunea Europeană şi Iranul.  

Interesul Washington-ului în regiune a fost legat până la începutul anilor 1990 de resursele de  petrol. După ce SUA au reuşit ca prin exploatarea gazelor de şist să-şi asigure necesarul de petrol şi gaze, acest interes s-a diminuat simţitor. Prezenţa SUA în regiune s-a păstrat însă. Mobilul acestui interes a fost faptul această zonă este cea care a generat terorismul în lume. Iranul este considerat ca fiind principalul sponsor al terorismului.

SUA au mari greutăţi în ceea ce priveşte înţelegerea modului de gândire al arabilor şi mai ales al perşilor. Aceste dificultăţi au dus la desfăşurarea unei diplomaţii complexe dusă de multe ori cu diplomaţi americani nativi arabi sau perşi. De aceea, SUA au realizat o coaliţie anti-iraniană din care fac parte şi Israelul, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi alte state sunnite. Punctul slab al acestei coaliţii îl reprezintă Arabia Saudită cu care SUA au o relaţie bună legată de oportunitatea unei posibile folosiri a statului saudit ca proxi în conflictul cu Iranul. Arabia Saudită este supusă unor presiuni interne legată de succesiunea la poziţia supremă în stat, situaţie care ar putea să o vulnerabilizeze.

Atacul asupra rafinăriei saudite a scos în evidenţă şi vulnerabilităţile celui mai sofisticat sistem de apărare antiaeriană al Arabiei Saudite. Întreruperea temporară a livrărilor de petrol, a provocat un recul al economiei şi finanţelor saudiţilor. Dependenţa statului de un singur domeniu economic reprezintă o altă vulnerabilitate a Arabiei Saudite.  Aceste aspecte ar putea să încurajeze Iranul în continuarea atitudinii agresive faţă de saudiţi. Executând atacurile asupra rafinăriilor, Iranul a aplicat principiul potrivit căruia: „dacă noi nu exportăm petrol ( datorită sancţiunilor impuse de SUA) să nu exporte nici ei”. Această logică, însă, este în avantajul SUA întrucât aliaţii săi din Orientul Mijlociu depind de petrolul saudit sau de cel iranian. Lipsa acestuia este puternic resimţită de aceste state care deocamdată consumă petrol din rezervele pe care le deţin. SUA s-a oferit să furnizeze petrol din capacităţile proprii. În acelaşi timp, însă, şi Iranul speră că prin această manevră va obliga SUA să relaxeze sancţiunile impuse prin limitarea drastică a furnizării de petrol şi gaze. În acelaşi timp, unul din marii beneficiari ai scumpirii petrolului va fi Rusia, fapt care este considerat de SUA ca o ameninţare asupra securităţii sale naţionale. În aceste condiţii alături de oferta pe care au făcut-o pentru exportul de petrol din producţia proprie, SUA au făcut presiuni şi au acordat sprijin pentru ca producţia de petrol de la Abqaiq şi Khurais să poată fi reluată până la sfârşitul lunii septembrie 2019.

Orice opţiune anti-Iran a SUA nu va face decât să escaladeze conflictul, cu efecte, prin scăderea producţiei de petrol, asupra economiei statelor lumii. Eventualele lovituri ale SUA asupra Iranului vor provoca o reacţie violentă a acestuia asupra aliaţilor lui Trump din zonă. Probabil, primele state atacate de Iran vor fi Israel şi Arabia Saudită. Prin faptul că sunt liderul coaliţiei împotriva Iranului, SUA au responsabilităţi faţă de aceste state şi de aici escaladarea şi multiplicarea conflictelor.

Politica administraţiei de la Casa Albă s-a modificat însă prin faptul că SUA nu mai doresc să se implice în conflicte militare extinse, violente. De aceea folosesc strategia războaielor economice prin creşterea tarifelor la export, respectiv import, sau sancţiuni economice. În aceste condiţii, probabil că SUA ar prefera să nu fie implicate direct într-un război cu Iranul ci doar, eventual, prin proxi, adică prin Arabia Saudită, având în vedere aceasta va fi oricum principala ţintă a Iranului. SUA au dat semnale, prin Secretarul de Stat, Mike Pompeo, că ar fi dispuse să  înceapă negocieri cu Iranul, fără condiţii impuse. Statul persan, însă, nu este dispus să le înceapă decât dacă se continuă acordul nuclear în forma sa iniţială, ceea ce pentru SUA este inacceptabil. Este posibil ca recentele lovituri asupra Arabiei Saudite să fie efectuate pentru o mai bună poziţionare a Iranului înainte de negocieri.

O altă consecinţă regională ce poate fi determinantă pentru coaliţia anti Iran, este faptul că zvonurile privind cooperarea Israel – Arabia Saudită încep să se transforme în informaţii. Conform acestora, cele două state ar fi cooperat în loviturile aeriene efectuate în Siria în Al Bukamal, la graniţa cu Irakul. Informaţia nu a fost confirmată de cele două state, dar ea este posibilă.

Conform lui Brian Hook, reprezentantul general al SUA pentru Iran, saudiţii au comparat atacul rafinăriilor ca fiind un 11 septembrie, fără victime, asupra Arabiei Saudite. Afirmaţia a deranjat mult pe membrii Congresului SUA care nu au uitat că 15 din cei 19 terorişti de la atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, erau saudiţi. Aceasta a sporit aversiunea poporului american fată de Iran şi, implicit, sprijinul popular american în cazul unei posibile intervenţii militare.

Având în vedere cele prezentate, apreciem că o intervenţie militară a SUA împotriva Iranului este puţin probabilă, dar o acţiune militară folosind ca proxi Arabia Saudită este posibilă. Aceasta ar putea fi sprijinită militar, prin lovituri chirurgicale cu rachete, de către SUA. Aceste acţiuni ar putea fi desfăşurate în paralel cu un război economic asupra Iranului.