Statele Unite şi Uniunea Europeană, prinse în strânsoarea Strâmtorii Hormuz

Refuzul Berlinului de a se alătura misiunii navale de securitate condusă de SUA în Strâmtoarea Hormuz

Amplificarea tensiunilor dintre Statele Unite ale Americii şi Iran pe fondul contradicţiilor cu privire la programul nuclear al Teheranului şi al comportamentului agresiv al iranienilor în Orientul Mijlociu pune la grea încercare întreaga construcţie de securitate euro-atlantică. Cel mai recent exemplu este oferit de răspunsul diferit al marilor puteri europene, Marea Britanie, Germania şi Franţa, la invitaţia adresată de Washington de a se alătura „misiunii internaţionale de securitate maritimă” condusă de Statele Unite pentru protejarea liniilor comerciale maritime care străbat Strâmtoarea Hormuz.

Britanicii au anunţat la începutul acestei luni că au decis să se alăture forţei internaţionale aflată în curs de constituire, gest văzut la Londra drept „cea mai importantă măsură de politică externă” a nou instalatului guvern Boris Johnson, cu excepţia Brexit-ului care le dă atâtea bătăi de cap politicienilor din insulă.

Pe de altă parte, ministrul de Externe german Heiko Maas a anunţat că Germania nu se va alătura iniţiativei americane. Maas a adăugat că decizia guvernului federal a fost luată „în strânsă coordonare cu partenerii francezi” şi porneşte de la premisa că „strategia presiunii maxime asupra Iranului” promovată de americani este „greşită”, „Berlinul preferând în schimb utilizarea instrumentelor diplomatice”. Cu toate acestea, ministrul german a menţionat că guvernul său ar fi fost deschis pentru opţiunea unei „misiuni europene”, însă „ar fi fost nevoie de timp pentru a convinge Uniunea Europeană să se implice într-o astfel de misiune”, accentuând şi mai mult divergenţele în creştere dintre Washington şi Berlin. De altfel, în urmă cu doar câteva zile, Richard Grenell, ambasadorul Statelor Unite în Germania, a ameninţat cu „retragerea unor trupe americane dislocate pe teritoriul german”, pe fondul disensiunilor dintre cele două capitale cu privire la contribuţia Germaniei la NATO şi a refuzului german de a participa la misiunea navală condusă de SUA în Strâmtoarea Hormuz.

Nu este pentru prima dată când viziunile celor două capitale asupra securităţii şi ordinii internaţionale intră în coliziune. De fapt, divergenţele de opinie au apărut încă din perioada Războiului Rece. În 1987, tentativa administraţiei Reagan de a coagula o forţă navală a aliaţilor din cadrul NATO pentru protejarea în faţa atacurilor Iranului a tranzitului petrolierelor kuweitiene din Golful Persic, în plin război între Iran şi Irak, s-a soldat cu un eşec din cauza poziţiei Germaniei, care considera că recurgerea la utilizarea forţei creează riscul de „a deveni captivi unei reacţii emoţionale”. Mai mult, misiunea ar fi urmat să se desfăşoare în afara ariei geografice descrisă în Articolul 6 al Tratatului Nord-Atlantic. Cam în aceeaşi notă s-a poziţionat Germania şi în situaţia Primului Război din Golf din 1990 sau a invaziei americane în Irak din 2003, pentru a reaminti doar câteva dintre momentele de criză internaţională apărute în situaţii relativ similare.

Diferenţe de viziune între Washington şi Berlin şi politica de securitate a UE

Diferenţele de abordare a temelor esenţiale de politică internaţională dintre Washington şi Berlin sunt mult mai profunde şi deja bine sedimentate în timp. Diminuarea ameninţării sovietice la finalul anilor ‘80 ai secolului trecut şi creşterea puterii economice a statelor Europei occidentale, au creat contextul favorabil pentru conturarea ideii de „identitate comună” în interiorul Comunităţii Europene la finalul Războiului Rece. Era un prim semnal consistent al necesităţii de omogenizare a perspectivelor şi priorităţilor europene de politică externă şi de securitate, în afara cadrului tradiţional al intereselor Statelor Unite, care dominaseră spaţiul euroatlantic pentru aproape o jumătate de veac. Germania era percepută deja ca lider al unei noi construcţii europene şi începea să îşi pună amprenta asupra vocii comune pe temele prioritare ale agendei globale de securitate. O nouă identitate de securitate europeană presupunea şi asumarea de noi responsabilităţi privind politica internaţională şi preluarea unei părţi mult mai consistente din cheltuielile de securitate comună, în interiorul sau în afara cadrului de cooperare al NATO, pe care, însă, Germania nu părea dispusă să le asume la nivelul cu care americanii îi obişnuiseră pe europeni pe parcursul a peste patru decenii.

Lipsa de apetit pentru soluţiile militare în situaţii de criză, a dominat, până astăzi, postura de politică externă a proiectului comun european. Expresia sintetică a unei asemenea viziuni ar fi „cu cât mai mare este o provocare de securitate, cu atât mai importante sunt soluţiile politice şi diplomatice”, aşa cum declara, cu o tonalitate cu vădite influenţe germanice, Federica Mogherini, Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate al UE, atunci când făcea trimitere la programul nuclear iranian. Diferenţele conceptuale dintre Washington şi Berlin se amplifică odată cu declararea aspiraţiilor de autonomie strategică ale Uniunii Europene, într-o lume în care paradigma „competiţiei strategice dintre state” promovată de administraţia Trump nu este agreată de nemţi. De asemenea, politica de „asigurare a păcii prin etalarea de putere”, înscrisă în documentele strategice de securitate şi apărare ale Casei Albe, este percepută ca un pericol pentru modelul multilateralist de funcţionare a sistemului internaţional susţinut de europeni, adepţi ai soluţiilor de securitate regională şi globală obţinute prin cooperare şi dialog, inclusiv cu participarea Rusiei şi Chinei, ori de câte ori ar fi nevoie. Cu toate acestea, în astfel de situaţii nuanţele sunt foarte importante.

În primul rând, atât Statele Unite, cât şi Germania, consideră în continuare că NATO reprezintă fundamentul de securitate al arealului euroatlantic şi garanţia esenţială pentru prezervarea prosperităţii europene. De exemplu, Berlinul, chiar dacă nu a contrazis necesitatea problematizării temei franceze a „viitoarei armate europene”, nu a ezitat să includă imediat iniţiativa sub egida cadrului actual de funcţionare a Uniunii Europene şi, implicit, al acordurilor de cooperare UE-NATO. Pe de altă parte, Washingtonul a avertizat în repetate rânduri guvernul federal german asupra necesităţii creşterii substanţiale şi imediate a cheltuielilor sale militare, în acord cu angajamentele asumate la nivelul aliaţilor, mai ales că pe teritoriul Germaniei staţionează cel mai mare contingent militar american dislocat în afara teritoriului naţional, într-o altă ţară membră NATO. În pofida tonului critic, Pentagonul nu a luat niciodată în calcul diminuarea majoră a prezenţei militare americane în Europa, ci, eventual, doar relocarea unor forţe mai aproape de graniţa de est a alianţei.

În al doilea rând, Germania, spre deosebire de SUA, consideră că relaţiile economice nu trebuie dictate de termenii în care funcţionează relaţiile politice. Dimpotrivă, legăturile de natură economică şi comercială dintre state au potenţialul de a modifica comportamentele guvernelor, în sensul în care respectarea principiilor liberale de funcţionare economică a lumii ar conduce invariabil la adoptarea în final a modelului democraţiei liberale la nivelul politicii interne. Probabil că aşa s-ar putea înţelege şi raţiunea relaţiilor economice actuale dintre Germania şi Rusia, mai ales în domeniul energetic, domeniu în care în ultima vreme Washingtonul a crescut presiunea asupra guvernului federal pentru renunţarea la controversatul proiect Nord Stream 2.

În al treilea rând, constrângerile constituţionale şi dilemele morale determinate de considerente istorice, au conturat o prezenţă militară internaţională extrem de scăzută a Germaniei „în afara ariei de responsabilitate” şi un interes foarte redus al său pentru „strategiile de preemţiune”, Berlinul considerând că soluţiile paşnice trebuie căutate până în ultimul moment, indiferent de anvergura ameninţării prezumate, dar nematerializate. De aceea, Germania a adoptat în mod constant o poziţie rezervată în raport cu politica ofensivă de securitate americană şi aliată din afara spaţiului european, cu atât mai mult cu cât nemţii nu ocupă un fotoliu de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU.

Reperele definitorii ale politicii externe şi de securitate a Berlinului au modelat în mod semnificativ profilul politicii de securitate a Uniunii Europene. Avansul integrării europene în domeniul economic, financiar sau al frontierelor, nu a fost urmat, în acelaşi ritm, şi de domeniile securităţii şi apărării, rămase sub egida suveranităţii naţionale a statelor membre. De aceea, reacţiile la crizele internaţionale de securitate au fost determinate de interesele naţionale, fiind lipsite uneori de omogenitatea specifică unui cadru comun de cooperare.

Cu toate acestea, lucrurile se schimbă. „Evoluţiile mediului de securitate solicită o Uniune Europeană puternică, capabilă să promoveze pacea şi să garanteze securitatea statelor membre şi cetăţenilor ei”, după cum este menţionat în Concluziile Consiliului UE din noiembrie 2016 cu privire la implementarea Strategiei Globale a Uniunii în domeniul securităţii şi apărării. De altfel, mesajul Federicăi Mogherini din preambulul strategiei este acela că „[s]copul şi chiar existenţa Uniunii sunt puse sub semnul întrebării. Cetăţenii noştri şi lumea au nevoie de o Uniune Europeană mai puternică ca niciodată. Regiunea noastră extinsă a devenit mai instabilă şi mai nesigură. Crizele din interiorul şi din afara frontierelor noastre afectează direct vieţile cetăţenilor noştri. În vremuri de incertitudine, o Uniune puternică este aceea care gândeşte strategic, împărtăşeşte aceeaşi viziune şi lucrează împreună”. Pentru toate acestea este nevoie de o Uniune capabilă să acţioneze independent în cadrul sistemului internaţional pentru promovarea propriilor interese strategice şi impunerea agendei sale de politică externă şi de securitate. Cu alte cuvinte, prin noua sa viziune cu privire la afacerile externe şi politica de securitate, Uniunea Europeană îşi face intrarea în „competiţia globală dintre marile puteri”.

Limitele asumării autonomiei strategice a UE

„Intensificarea competiţiei dintre marile puteri amplifică numărul neînţelegerilor dintre Statele Unite şi Europa, în pofida sincronizării generale în afacerile globale. Fricţiunea este gestionabilă, atât timp cât interesele lor sunt divergente pe teme particulare. Relaţia transatlantică este rezilientă, fiind susţinută de realităţi politice, economice şi militare. Cu toate acestea, tensiunile nu pot fi întinse atât de mult, iar escaladarea continuă a competiţiei globale va supune prietenia celor două unei mari provocări”, concluzionează o analiză recentă realizată de prestigioasa platformă de analiză americană Stratfor.

Importanţa relaţiei dintre SUA şi Uniunea Europeană este fundamentală pentru stabilitatea sistemului internaţional. Însă, alinierea tradiţională a intereselor lumii occidentale este pusă la încercare de multiplicarea punctelor de divergenţă pe subiecte din ce în ce mai sensibile pentru stabilitatea relaţiei. De fiecare dată când apar tensiuni, poziţia Statelor Unite este mult mai puternică, iar atitudinea lor politică şi militară mult mai activă în susţinerea propriilor interese, percepute din ce în ce mai mult de europeni ca protecţioniste şi unilateraliste. Scindarea este accentuată şi de discursului aspru al Washingtonului pe tema creşterii insuficiente a cheltuielilor europenilor pentru apărarea comună. Totodată, mesajele administraţiei Trump alimentează şi temerea că Statele Unite ar putea să nu intervină în apărarea aliaţilor europeni, în spiritul prevederilor renumitului Articol 5 al Tratatului Nord-Atlantic.

Pe acest fond, Uniunea îşi conturează o voce comună din ce în ce mai puternică în chestiunile de securitate şi apărare şi investeşte în ultimii ani fonduri importante în crearea unui fundament militar comunitar pentru susţinerea unei asemenea voci. Viitoarea Uniune a apărării porneşte de la premisa încurajării statelor membre pentru a-şi asuma voluntar proiecte comune majore în domeniul apărării prin utilizarea instrumentelor Cooperării Structurate Permanente şi pentru a participa la dezvoltarea în colaborare de capabilităţi militare europene cu resurse puse la dispoziţie prin Fondul European al Apărării, cea mai importantă iniţiativă destinată finanţării apărării europene din istoria Uniunii. Mai mult, mecanismele actuale vor permite trecerea la următorul nivel, acela al instrumentelor transfrontaliere de lucru, acolo unde fluxurile de activitate se vor situa „mai degrabă la nivel european, decât naţional”, aspect greu de imaginat în urmă cu doar câţiva ani.

Cu toate acestea, există limite importante ale autonomiei strategice europene. Şi nu neapărat în termeni de viziune, cât în posibilităţile concrete de atingere a unui nivel de ambiţie care să-i permită Uniunii să ocupe un loc relevant între actorii globali din spaţiul securităţii internaţionale. Factorii determinanţi ai unei asemenea realităţi sunt, în egală măsură, endogeni şi exogeni. Cauzele interne pornesc de la observaţia că Uniunea Europeană nu este un monolit. La nivelul uniunii se manifestă o multitudine de interese, identităţi şi opţiuni naţionale care, uneori, intră în coliziune cu interesul comun şi cu ceea ce denumim, în termeni generoşi, valori comune europene. Nu este vorba despre faptul că acestea din urmă nu ar exista. Altfel, construcţia comună europeană nu ar fi putut ajunge până în punctul în care se găseşte astăzi. Vulnerabilităţile sunt determinate de fisurile de încredere istorice remanente între statele membre şi de unele disfuncţii inerente ale mecanismelor de funcţionare ale ansamblului general. Problema este că aceste vulnerabilităţi sunt speculate de forţele ostile proiectului european şi realimentate în permanenţă prin campanii ofensive de propagandă şi dezinformare. Cauzele externe sunt marcate de competiţia globală şi de instabilitatea în creştere a mediului de securitate, amintite anterior.

La intersecţia dintre toate aceste cauze se poziţionează punctul critic pentru existenţa Uniunii Europene de astăzi. Poate fi Uniunea cu adevărat un actor global? Şi pentru că o întrebare cu o asemenea anvergură nu poate primi un răspuns imediat, în logică binară, cu DA sau NU, probabil că trebuie căutate răspunsurile la o multitudine de întrebări secundare. O posibilă întrebare foarte actuală ar fi: de ce Washingtonul a solicitat Berlinului, Londrei şi Parisului să se alăture „misiunii internaţionale de securitate maritimă” condusă de Statele Unite în Strâmtoarea Hormuz şi nu s-a adresat Bruxellesului, „capitala” Uniunii Europene?