21 august 2019

Statele Unite, Israel şi lumea arabă - viitorul Palestinei?

Claudiu Nebunu

Escaladarea tensiunilor SUA-Iran în Golf pare să fi pus în umbră dosarul palestinian. După valurile generate de iniţiativa SUA privind elaborarea unui plan de pace israeliano-palestinian, Israelul e mai preocupat de alegerile din septembrie, iar SUA de acţiunile Teheranului. Dar problema rămâne... şi evenimentele demonstrează că situaţia evoluează nu neapărat spre bine... Mult-aşteptatul „târg al secolului” s-a dovedit a fi mai mult o abordare economică, fără substanţa unei soluţii politice. Lumea arabă caută să se adapteze la noile realităţi... iar viitorul Autorităţii Palestiniene (AP) devine incert!

Sursă foto: Mediafax

Un anunţ... mai puţin luat în seamă

Relaţiile între guvernul lui Abbas din Cisiordania şi autorităţile israeliene s-au degradat în ultimele luni. În februarie, Israelul a anunţat blocarea sumei de 500 de milioane de shekeli (127 de milioane de euro) din suma totală datorată AP cu titlul de TVA şi taxe vamale încasate de către statul evreu pe produse importate de către palestinieni.

Această sancţiune a fost impusă în urma plăţii de către AP a unor alocaţii pentru familiile unor palestinieni încarceraţi sau ucişi după ce au comis atacuri anti-israeliene.

Abbas a refuzat atunci să acceseze orice sumă datorată de Israel în baza taxelor vamale, atât timp cât aceasta era incompletă, expunând AP unei grave crize financiare. Aceste taxe reprezintă 65% din veniturile AP.

Tensiunile au crescut în ultimele săptămâni, odată cu măsurile Israelului de demolare ale unor locuinţe palestiniene din cartierul al-Hummus (districtul Sur-Bahir, Ierusalimul de Est)

La sfârşitul lunii trecute (joi, 25 iulie), preşedintele palestinian, Mahmoud Abbas, a anunţat că AP va înceta să mai respecte acordurile cu Israelul, pe fondul unor tensiuni tot mai mari între cele două părţi. Potrivit lui Abbas, conducerea palestiniană urma să înfiinţeze un comitet pentru punerea în practică a aceastei decizii. De asemenea, Abbas a afirmat că este momentul să fie pus în aplicare acordul Cairo 2017, asumat de Egipt, referindu-se la o înţelegere de reconciliere semnată între formaţiunile politice palestiniene, Hamas şi Fatah.

Ziua următore (vineri, 26 iulie) Hamas a emis o declaraţie, susţinând decizia lui Abbas de a suspenda toate acordurile cu Israelul ca un „pas făcut în direcţia bună”. De asemenea, Hamas a cerut un anunţ imediat privind formarea unui guvern de unitate naţională, încetarea coordonării israeliano-palestiniene pe probleme de securitate şi eliberarea tuturor deţinuţilor politici.

Abbas a mai solicitat  Comunităţii internaţionale să ia măsuri pentru a opri acţiunile ilegale ale Israelului în teritoriile palestiniene, în special demolarea construcţiilor palestiniene, subliniind că atât timp cât drepturile poporului palestinian nu vor fi restabilite, nu va fi posibilă instaurarea păcii şi securităţii în regiune.

Sfârşitul AP?

Iniţial prevăzută să fie un guvern provizoriu pentru cinci ani, AP a luat fiinţă în urma Acordurilor de la Oslo din 1993 semnate de fostul lider al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP, în engleză Palestine Liberation Organization/ PLO), Yasser Arafat şi Israel. Acordurile, obţinute sub sponsorizarea SUA, au inclus o serie de înţelegeri de pace, în concretizarea cărora Abbas a fost un element cheie în negocieri.

De altfel, israelienii şi palestinienii sunt legaţi prin acorduri bilaterale în diverse domenii, de la gestionarea consumului de apă şi de electricitate şi până la probleme de securitate. Nerespectarea acestora de către palestinieni ar putea avea repercusiuni asupra securităţii Cisiordaniei (teritoriu aflat pe malul drept al Iordanului, sub autoritatea de facto a AP, dar care cuprinde enclave cu aşezări sau colonii agricole şi urbane israeliene).

Abbas a mai făcut declaraţii similare privind suspendarea acordurilor cu Israel în trecut, dar nu le-a pus în aplicare. Dar, o eventuală punere în practică a unei astfel de decizii a acestora pune sub semnul întrebării soarta AP...

Privire de ansamblu

Înainte de escaladarea tensiunilor dintre SUA şi Iran, conflictul israeliano-palestinian a beneficiat de o atenţie şi interes reînnoite, provenind în mare parte din iniţiativa planului de pace al preşedintelui american, Donald Trump. La aproape doi ani după ce ideea a devenit publică în urma întâlnirii lui Abbas cu Trump la Adunarea Generală a ONU (2017), detaliile complete ale planului rămân neclare. Elementele economice au fost lansate în perioada conferinţei organizată în iunie în Bahrain, dar componentele politice rămân încă necunoscute şi, potrivit unor rapoarte media, este posibil să nu fie făcute publice decât după alegerile israeliene de la mijlocul lunii septembrie.

Deşi persistă îndoieli privind perspectivele planului, pentru statele din Golf, cum ar fi Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite (EAU) şi Bahrain, există cel puţin un motiv major pentru a se alinia cu Washingtonul pe această temă: Iranul.

Deşi aceste ţări par interesate să promoveze planul şi par dispuse să plătească pentru implementarea acestuia, nu este clar dacă au efectiv pârghii pentru a aduce cele două părţi la masa negocierilor.

În pofida lipsei de optimism, aceste state par dornice să facă tot ceea ce pot, deşi acest lucru este determinat mai mult de obiectivul de obţine favoruri din partea Washingtonului şi de a consolida cooperarea cu Israelul pentru a contracara Iranul decât de orice altceva. Într-adevăr, percepţia diferită a ameninţării iraniene de către statele din Golf pare a fi unul dintre factorii majori care le modelează poziţia faţă de planul Administraţiei Trump.

Cum se poziţionează statele din Golf?

Statele din Golf pot fi împărţite în două grupuri principale, pe baza poziţionării faţă de planul american. Bahrainul a găzduit reuniunea din iunie pentru prezentarea planului, cu sprijinul Arabiei Saudite, care a demonstrat astfel acordul, cel puţin în principiu, pentru iniţiativa americană. MAE emiratez a expus poziţia Abu Dhabi într-o declaraţie: „EAU susţin toate eforturile internaţionale menite să sprijine progresul economic şi să crească oportunităţile din regiune şi să atenueze suferinţele oamenilor, în special ale fraţilor noştri din Palestina”.

În schimb, Kuwaitul a boicotat evenimentul, indicând opoziţia faţă de planul propus de Washington. În ceea ce priveşte Omanul, la o zi după ce consilierul prezidenţial Jared Kushner a anunţat data reuniunii, a emis o declaraţie prin care îşi anunţa intenţia de a deschide o ambasadă la Ramallah. În plus, Qatarul a anunţat că prosperitatea economică nu poate fi realizată fără soluţii politice acceptabile pentru palestinieni.

În centrul diferenţelor de opinie ale celor două grupuri se află problema Iranului şi percepţiile diferite asupra ameninţării pe care o reprezintă această ţară. Pentru EAU, Arabia Saudită şi Bahrain, Iranul este o ameninţare majoră, iar acest lucru a fost agravat de atacurile recente asupra infrastructurii de transport naval şi de conducte ale Golfului, presupuse a fi realizate/ sprijinite de Teheran sau de către reprezentanţii săi.

Nu este cazul în Kuwait, Qatar şi Oman, şi drept urmare aceste state nu sunt dornice de a confrunta Iranul, preferând să se concentreze pe problema palestiniană.

Iranul - un duşman comun!

Emergenţa Iranului ca duşman comun a determinat de mai mult timp (încă de la vizita din 1994 a unei delegaţii israeliene în Oman) o apropiere între Israel şi state din Golf. Există deja relaţii de cooperare limitată, deşi este de presupus în mod rezonabil că cel puţin o parte din acestea nu sunt publice. Rezolvarea conflictului israeliano-palestinian, care durează de peste 70 de ani, ar putea contribui la consolidarea considerabilă a acestor relaţii, evoluţie care ar permite Israelului şi statelor din Golf să coaguleze un front unit împotriva Iranului.

Iranul are o relaţie deosebit de tensionată cu actuala administraţie de la Washington şi acţionează mai agresiv faţă de Israel şi SUA, precum şi faţă de unele state arabe. Miliţiile susţinute de Iran în Irak, Siria, Liban şi Yemen reprezintă o preocupare tot mai mare atât pentru Arabia Saudită, cât şi pentru Israel. Evenimentele recente din regiune au sporit dorinţa (sau nevoia) de cooperare între toate ţările ameninţate de Iran.

Pentru a face faţă acestei provocări, SUA, Israelul şi statele din Golf au căutat o colaborare mai strânsă, în domenii precum schimbul de informaţii, monitorizarea relaţiilor economice şi, probabil, în altele suplimentare, clasificate. Obiectivul israelian de a slăbi influenţa Teheranului în Siria este un alt interes comun, întrucât nici SUA, nici statele din Golf, nu vor un Iran consolidat în Siria. Succesul planului de pace american ar permite părţilor să se bazeze pe această cooperare şi să o extindă în alte domenii.

Conferinţa din Bahrain

Pe 25 iunie 2019, SUA au mobilizat lideri politici şi oameni de afaceri în Manama pentru a discuta partea economică a „târgului secolului” şi promovarea unui acord de pace israeliano-palestinian. Totuşi, actorii cheie au lipsit. AP a boicotat evenimentul şi nici israelienii nu au fost prezenţi la nivel oficial (au participat doar câţiva oameni de afaceri).

La baza logicii prezentării componentelor economice ale planului înaintea celor politice, potrivit Administraţiei Trump, a fost ideea că stabilirea mai întâi a beneficiilor economice ale păcii ar face mai probabilă participarea palestinienilor la masa negocierilor. Esenţa  planului constă în înfiinţarea unui fond de investiţii de 50 de miliarde de dolari, din care 28 de miliarde să fie investiţi în Cisiordania şi Gaza, iar restul în ţările vecine (7,5 miliarde în Iordania, 9 miliarde în Egipt şi 6,5 în Liban). Aspectele prezentate tratează o varietate de probleme socio-economice, precum sănătatea, dreptul, educaţia, infrastructura, creşterea economică şi crearea de locuri de muncă.

Încotro se îndreaptă lucrurile?

Potrivit lui Kushner, Administraţia Trump este mulţumită de modul în care s-a desfăşurat conferinţa, dar acum trebuie să aştepte ca israelienii şi palestinienii să progreseze spre discuţii comune. Cu toate acestea, nu a existat nicio referire la acest aspect pe timpul reuniunii din Bahrain, iar rapoartele media au fost pesimiste  cu privire la perspectivele planului.

Deocamdată, principalele state din Golf par dispuse să continue să participe la negocieri, cel puţin în interesul legăturilor lor cu Washingtonul, dar rămâne de văzut dacă vor reuşi să-i convingă pe palestinieni să facă acelaşi lucru.

În ceea ce priveşte Israelul, planul se califică cu greu ca subiect de discuţie în acest moment; alegerile programate pentru mijlocul lunii septembrie sunt mult mai preocupante atât pentru factorii de decizie, cât şi pentru publicul larg.

Până la publicarea detaliilor părţii politice a planului, vor continua să existe speculaţii cu privire la conţinut şi la poziţia statelor cheie ale Golfului.

În faţa unei ameninţări sporite din partea Iranului, Arabia Saudită, EAU şi Bahrainul au un interes legitim în sprijinirea eforturilor Administraţiei Trump de a rezolva conflictul israeliano-palestinian, oricare ar fi şansele de succes. Chiar dacă palestinienii se vor menţine ferm în opoziţia lor faţă de „târgul secolului”, blocul condus de saudiţi va fi câştigat favoarea Washingtonului şi îşi va fi extins spaţiul de manevră cu palestinienii, permiţând membrilor să se apropie de Israel pentru a confrunta duşmanul comun şi pentru a contracara actuala criză din Golf.

Israel, SUA şi conducerea AP

De când Administraţia Trump s-a instalat la putere, în ianuarie 2017, au crescut presiunile asupra preşedintelui palestinian, Mahmoud Abbas, pentru ca acesta să demisioneze. Este clar că Washingtonul nu mai doreşte să relaţioneze cu AP sub conducerea lui Abbas. Kushner a catalogat decizia lui Abbas de a boicota conferinţa din Bahrain ca „isterică şi haotică”.

Între timp, diverşi oficiali israelieni au sugerat, de asemenea, că speră ca Abbas să părăsească funcţia. Unii, cum ar fi fostul ministru de externe, Dore Gold, au ajuns până la a susţine că, în şase luni, palestinienii înşişi vor cere o schimbare a conducerii.

Actualul guvern israelian a încercat activ să destabilizeze AP prin diverse măsuri ostile, inclusiv blocarea accesului la veniturile din impozite. Acest lucru, împreună cu reducerile ajutoarelor americane, au pus Ramallah-ul sub o presiune financiară tot mai mare.

Deşi este clar că guvernele american şi israelian încearcă să-l împingă pe preşedintele AP peste marginea stâncii, planul lor după căderea acestuia este destul de vag. De fapt, diverşi responsabili de securitate israelieni au avertizat că o astfel de acţiune ar putea avea consecinţe periculoase.

Bătălia pentru succesiune

Discuţiile despre succesiunea liderilor în autoritatea palestiniană se desfăşoară de un deceniu. Mandatul prezidenţial al lui Abbas a expirat oficial în 2009 şi a fost prelungit provizoriu de OEP în acel an. De atunci, Palestina nu a fost în măsură să organizeze alegeri prezidenţiale şi parlamentare din cauza disensiunilor dintre Fatah şi Hamas.

Până în prezent, preşedintele palestinian, în vârstă de 83 de ani, a rezistat nu numai presiunilor de a demisiona, dar şi celor de a stabili un adjunct sau o cale clară pentru succesiune. Dar, pe măsură ce starea sa de sănătate se deteriorează, mai devreme sau mai târziu, problema succesiunii va trebui rezolvată. Este probabil ca presiunile puternice dinspre SUA şi Israel, precum şi nemulţumirile din Cisiordania, care în ultimii doi ani au provocat o serie de proteste în stradă, să accelereze acest proces.

Există o serie de personalităţi din Fatah care au apărut ca pretendenţi pentru postul lui Abbas în ultimii ani:

- Mahmoud al-Aloul, vicepreşedintele partidului şi guvernatorul Nablus, este unul dintre favoriţi. Este destul de popular printre susţinătorii Fatah pentru poziţia sa anti-Israel şi a scăpat până acum de a fi implicat în vreun scandal de corupţie.

- Jibril Rajoub, unul dintre cei mai proeminenţi lideri ai Fatah, preşedintele Federaţiei Palestiniene de Fotbal şi fostul şef al Forţelor de Securitate Preventivă din Cisiordania. Este cunoscut pentru influenţa majoră în cadrul serviciilor de informaţii palestiniene şi încrederea atât a agenţiilor de securitate americane, cât şi a celor din Israel.

- Majed Faraj, şeful Serviciului General de Informaţii, este un alt candidat puternic pentru succesiunea lui Abbas. Acesta a fost confidentul preşedintelui palestinian şi a condus o delegaţie palestiniană la o întâlnire cu oficiali americani, în pofida actualului boicot al AP privind relaţionarea cu Administraţia Trump.

Deşi toţi aceşti candidaţi susţin boicotul lui Abbas în relaţia cu administraţia actuală a SUA, poziţia lor s-ar putea schimba dacă vreunul dintre ei ar prelua preşedinţia AP. Dar această reorientare este doar o posibilitate...

Viitorul AP?

Până la schimbarea poziţiei vreunuia dintre principalii candidaţi, Administraţia Trump, s-a reorientat spre alte figuri palestiniene proeminente din afara cercului interior al lui Abbas. În ultimii doi ani au avut loc o serie de întâlniri între oficiali americani şi diverşi reprezentanţi ai elitelor politice şi de afaceri palestiniene. În acelaşi timp, personalităţile politice considerate că au legături strânse cu Washingtonul, inclusiv fostul premier Salam Fayyad şi omul de afaceri palestinian Adnan Majali, au reapărut pe scena politică. Acesta din urmă a mers până la încercarea de intermediere a unui acord de reconciliere între Fatah şi Hamas anul trecut.

Înainte de conferinţa din Bahrain, administraţia americană a reuşit să găsească un om de afaceri palestinian dispus să ignore boicotul şi să participe la reuniune – Ashraf al-Jabari din Hebron. La începutul anului, al-Jabari, care a fost numit „prieten” de ambasadorul SUA în Israel, David Friedman, anunţase că va crea un partid în Cisiordania, denumit Reformă şi Dezvoltare, care se va opune Fatah.

Este puţin probabil ca vreuna dintre aceste personalităţi să aibă şanse reale de a prelua mandatul lui Abbas, deoarece ar trebui să câştige alegerile, dar totuşi pun presiune asupra AP. În cele din urmă, Administraţia Trump doreşte ca AP să accepte planul de pace, fiind mai puţin important cine o va face din poziţia de preşedinte al AP.

Pe de altă parte, Israelul nu doreşte doar o schimbare de conducere în Ramallah, ci chiar o prăbuşire completă a AP. Câţiva actuali şi foşti oficiali israelieni au declarat în repetate rânduri Acordurile de la Oslo ca fiind „moarte” şi au sugerat că este momentul ca palestinienii să accepte înfrângerea şi să nu mai ceară recunoaşterea statalităţii. O soluţie prezentată presupune ca părţile din Cisiordania populate de palestinieni să fie conectate cu Iordania şi să beneficieze de o formă de autonomie administrativă.

Alţii au mers şi mai departe, sugerând ca Israelul să caute dizolvarea AP şi instituirea regulii municipale palestiniene bazate pe clanuri şi familii. Aceasta are în vedere o formă de auto-guvernare în care Israelul îi ajută pe liderii locali din diferite oraşe din Cisiordania să îşi gestioneze problemele administrative aşa cum o făcuseră înainte de instituirea AP.

Există şi voci împotrivă care susţin că, dacă AP începe să piardă controlul asupra Cisiordaniei, coordonarea securităţii israeliene cu Ramallah-ul ar putea fi compromisă şi Hamas şi alte elemente de opoziţie ar putea încerca să preia puterea.

Ideea de a declara Acordurile de la Oslo ca fiind „moarte” şi luarea în considerare a dizolvării AP ignoră faptul că Israelul a fost principalul beneficiar, cu AP garant al pasivităţii politice palestiniene.

Dacă acest status quo va fi perturbat, ceea ce va urma este posibil să nu fie pe placul Israelului şi SUA...