Spionul din Oz şi lecţia deschisă de spionaj

Paul Symon, şeful ASIS, a ales să discute public despre scopurile şi principiile agenţiei secrete şi ale spionajului din secolul XXI.

Cu ceva vreme în urmă, în luna septembrie, înainte de încheierea mandatului, şeful MI6, Alex Younger, deloc darnic cu apariţiile sale publice, a oferit un interviu Financial Times, în cadrul căruia şi-a exprimat, şi el, într-un mod neobişnui, opinia: nu ruşii au creat lucrurile care ne despart, noi am făcut asta.

La începutul lunii octombrie, William Evanina, directorul National Counterintelligence and Security Center, şi generalul Paul Nakasone, directorul National Security Agency, au participat la o alertă video concepută pentru a discuta despre alegerile din 2020, interferenţa străină şi răspândirea propagandei pe reţelele sociale.

Iar, mai de curând, directorul serviciului rus de informaţii externe (SVR), Serghei Narîşkin, a declarat pentru Sputnik că şcoala rusească de informaţii este una dintre cele mai bune din lume şi că CIA este principalul adversar al SVR.

Ceea ce au povestit şefii de servicii secrete este interesant, dar şi mai interesant este că au decis să facă asta.

Agenţiile de informaţii funcţionează într-o manieră publică fără precedent.

Într-o eră cibernetică, una în care avalanşa de informaţii şi accesibilitatea informaţiei dau bătăi de cap, se pare că serviciile secrete au ales, nu să fie mai puţin secrete, ci să împărtăşească „informaţia” şi către publicul larg.

Astfel, într-o anumită măsură, opinia publică devine unul dintre beneficiarii informării agenţiilor, alături de beneficiarii tradiţionali şi legali: instituţiile statului.

Paul Symon nu este un spion obişnuit…

… spunea în 2018, Australian Broadcasting Corporation (Abc).

Având o carieră militară de 35 de ani, directorul Serviciului Secret de Informaţii australian (Australian Secret Intelligence Service, ASIS), general maior Paul Symon, a mai deţinut, din 2011 până în 2014, o funcţie importantă în comunitatea de informaţii: director al Organizaţiei de Informaţii pentru Apărare (Defence Intelligence Organisation, DIO).

În perioada în care se afla la conducerea DIO, Paul Symon a creat un blog intern numit The Inquisitor unde realiza postări legate de ameninţările emergente ori împărtăşea informaţii referitoare la dezvoltarea unui nou plan strategic. Un blog pe care, uneori, îl folosea pentru a evalua moralul personalului.

Între timp, Symon a schimbat organizaţia şi acum consideră că între armată şi ASIS există o mulţime de asemănări „culturale”. De pildă, cei care se alătură armatei, ca şi oamenii care se alătură ASIS, au o „înclinaţie operaţională”: înţeleg riscul, se antrenează în condiţii de risc, ştiu că „riscul  cunoscut şi calculat” este „în centrul şi sufletul a ceea ce sunt instruiţi să facă”.

Dar actualul şef al ASIS, în cele 4 interviuri acordate Australian Strategic Policy Institute, este de părere că există şi unele diferenţe: în ASIS, o componentă a „culturii” este că toate succesele „sunt sărbătorite foarte liniştit”, în timp ce, „dintr-o serie întreagă de motive”, în armată, „succesul, parte importantă a culturii, este sărbătorit public”.

În ASIS, „inima şi sufletul” sunt reprezentate de „cultivarea, recrutarea şi validarea agenţilor care trădează secretele propriei lor naţiuni”.

Cu aceştia se construieşte o relaţie pe baza căreia se obţine infprmaţia, după care - şi aici Paul Symon este uşor neclar - „aducem acea informaţie înapoi naţiunii”.

Înapoi naţiunii de unde acea informaţie a fost… smulsă?

Este adevărat că Paul Symon punctează destul de mult în interviurile sale pe ceea ce se numeşte „intelligence diplomacy”, una dintre funcţiile ASIS.

Agenţiile de informaţii australiene menţin legătura cu agenţiile de informaţii omologe din „aproape toate ţările” şi împărtăşesc informaţii, uneori pe „subiecte foarte sensibile de care diplomaţii preferă să nu discute”. Diplomaţia de informaţii, în accepţiunea şefului ASIS, presupune susţinearea pe care o acordă Australia acelor state „care se află în regiunea apropiată” şi care „au nevoie de un anumit sprijin, de ajutor, de o oarecare capacitate, pentru a le permite să-şi apere propria suveranitate mai bine decât o fac în prezent”.

Şi atunci, este posibil ca la asta să se fi referit Paul Symon când vorbeşte de… informaţie „dată înapoi naţiunii”. Sau poate nu.

Dăm la schimb „bijuteriile coroanei”

Ca să faci schimb de informaţii, trebuie să intri în posesia lor, să ştii ce anume posezi, deci să analizezi datele obţinute.

Iar modelul australian după care se realizează acest lucru este, spune Symon, unul hibrid, care se deosebeşte, de exemplu, de cel al CIA, unde „culegerea şi analiza informaţiilor sunt combinate”, existând riscul ca una să o poată „contamina” pe cealaltă, ca unul dintre procese „să îl dirijeze pe celălalt în moduri nesănătoase”.

ASIS este o „agenţie de culegere”, care „lucrează pentru cerinţele de informaţii ale agenţiilor de analiză”, alături de celelalte agenţii care livrează intelligence din surse umane, ori SIGINT ori obţinut din surse deschise.

Provocarea este de a răspunde cât mai multor cerinţe, cât mai multor întrebări „cu cel mai înalt nivel de încredere”, între analiză şi culegere existând „o tensiune dinamică foarte pozitivă”.

Modelul australian actual de culegere/analiză de intelligence a fost setat de Robert Hope (judecător al Curţii de Apel, care a condus Comisia Regală pentru Informaţii şi Securitate, cunoscută şi sub numele de Prima Comisie Hope, destinată evaluărilor şi recomandărilor cu privire la comunitatea de informaţii australiană).

Robert Hope a reformat agenţiile, a înfiinţat o comunitate formată din şase agenţii, dintre care două de analiză a informaţiilor: Office of National Assessments (ONA, Oficiul Evaluărilor Naţionale), în prezent Office of National Intelligence (Oficiul Naţional de Informaţii) şi Joint Intelligence Organization, în prezent Defence Intelligence Organisation (DIO), la conducerea căreia s-a aflat o perioadă şi Paul Symon.

Cele două agenţii de analiză a informaţiilor sunt susţinute de patru agenţii de culegere: Australian Security Intelligence Organisation (ASIO), Australian Secret Intelligence Service (ASIS), Australian Geospatial-Intelligence Organisation (AGO) şi Australian Signals Directorate (ASD).

Delimitarea între analiză şi culegere a fost statuată de Robert Hope şi a devenit „baza pentru articularea funcţiilor pe care le avea fiecare serviciu”, iar, ulterior, prin Intelligence Services Act 2001, o „alfabetizare foarte clară a funcţiilor, a atribuţiilor legale” ale agenţiilor care, în prezent, au ajuns la un număr de zece.

Dacă există un model Hope diferit de cel al partenerilor, cum se face schimbul de informaţii cu statele membre „Five Eyes”?

Paul Symon răspunde, în aceeaşi manieră, uşor în ceaţă: „Hope a fost foarte înţelept” în a-şi da seama că în intelligence este vorba „şi despre a da, nu numai despre a lua”, ceea ce continuă să fie valabil şi azi.

Drept urmare, „dacă doreşti să ai o relaţie cu o organizaţie omologă, aceasta nu poate fi doar despre luat. De fapt, trebuie să pui nişte bijuterii ale coroanei pe masă pentru a obţine nişte bijuterii ale coroanei. Şi acesta este modul în care lucrăm”.

Rolul surselor umane în era digitală

Ceea ce au nevoie majoritatea ţărilor, este de părere Paul Symon, este o combinaţie de cibernetic, SIGINT şi HUMINT.

„Spionii pot merge în locuri refuzate diplomaţilor şi unde motoarele de căutare pe internet nu pot ajunge”.

Şi totuşi, mai este viabilă culegerea de informaţii din surse umane în contextul „abundenţei digitale şi lipsei de armonie cibernetică”?

În acest context, există o oportunitate pentru agenţii secreţi de „a înota în acel zgomot” într-un mod destul de invizibil, iar maniera în care se realizează asta reprezintă obiect de reflecţie, dat fiind că „acolo se află viitorul Serviciului”.

Oamenii vor dezvolta „relaţii de încredere şi vor împărtăşi secrete”. La ce folosesc astfel de relaţii?

De pildă: „Atunci când încercaţi să înţelegeţi liderii din regiune sau mai de departe, încercaţi să înţelegeţi modul în care gândesc, viziunea lor pentru ţara lor, modul în care aceştia evaluează riscurile şi oportunităţile. Aceste tipuri de conversaţii au loc în cercuri închise, personal, între oameni, şi vor fi întotdeauna aşa”.

Agenţii recrutaţi în străinătate sunt oameni dispuşi să îşi asume riscuri, să trădeze secretele ţării lor „dintr-o serie de motive”.

Şeful ASIS ne spune unul dintre aceste motive şi am putea consideră că o face în nota uşor romanţată, care se simte în toate cele 4 interviuri: „Dacă vă aflaţi într-o societate închisă, există posibilitatea de a fi îngrijorat de direcţia ţării. În general, societăţile închise riscă să aibă un număr mai mare de indivizi dispuşi să trădeze secretele ţării lor, deoarece nu sunt fericiţi, nu dobândesc o voce. Primim o voce la fiecare trei ani, mergem şi votăm. Dar există o mulţime de oameni care nu fac asta. Poate fi o motivaţie.”

Cum recrutezi străini pentru a spiona pentru Australia, pentru a spiona pentru ASIS?

În opinia lui Symon, „istoria este plină de spioni, atât buni, cât şi răi”, care „au vrut – se pare, musai (n.a.) -  să aibă această relaţie”.

Procesul, remarcă Symon, nu este atât de diferit de felul în care jurnaliştii cultivă sursele. Jurnaliştii, ca şi spionii, vor să obţină secrete, să înţeleagă ce se întâmplă şi cine face acest lucru.

Mediul în care operează lucrătorii ASIS devine, însă, „din ce în ce mai greu” - ceea ce înseamnă o „sporire a deciziei de utilizare a tehnologiei”, pentru a acţiona în zona gri şi anume, „într-un mediu periculos chiar dacă nu este o zonă de conflict”.

E nevoie de o înţelegere şi o bună cunoaştere a legislaţiei în baza căreia se derulează activităţi în interes naţional.

Şi nu în ultimul rând, de înregistrarea scrisă, în detaliu, „a tot ceea ce se face în ASIS”. Toate activităţile în ASIS sunt menţionate în scris, „nu doar natura întâlnirii cu un agent şi conversaţia sau informaţiile obţinute”, ci şi „detalii considerabile despre limbajul corpului, viaţa personală”, ceea ce contribuie la validarea, verificarea informaţiilor primite.

În anumite cazuri, ofiţerii pot folosi „forţa rezonabilă”.

Utilizarea armelor este un subiect sensibil în cadrul ASIS, deoarece guvernul Hawke, prin Comisia Regală şi Robert Hope, a dezarmat, efectiv, agenţia după un exerciţiu de antrenament care a deteriorat semnificativ hotelul Sheraton din Melbourne în 1983.

După incidentul în care cinci agenţi de informaţii au luat cu asalt, la propriu, hotelul Sheraton, înarmaţi cu gaze lacrimogene şi mitraliere, într-un exerciţiu destinat instruirii agenţilor în salvarea ostaticilor, agenţiei de intelligence i s-a interzis prin lege să deţină arme.

Arsenalul a fost eliminat din ASIS. Chiar şi după Intelligence Services Act 2001 interdicţia expresă asupra utilizării armelor s-a menţinut până în 2004, când s-a reintrodus în ASIS dreptul de a deţine arme în scopuri de autoapărare.

Ca urmare, ofiţerii ASIS pot folosi reasonable force, dar nu violenţa, ASIS neputând avea un rol paramilitar ori de atac.

Cum sunt spionii din Oz? (denumire colocvială pentru Australia)

Potrivit şefului ASIS, instituţia comdusă de el recrutează şi pregăteşte ofiţeri australieni pentru a fi trimişi peste hotare, unde slujba lor este să cultive şi să coordoneze agenţi.

Iar pentru o astfel de activitate, nu există un spion tipic ASIS, „se doreşte o diversitate de profiluri”. Agenţia are o deviză: „IQ + EQ = ASIS”.

Există secţiuni ale organizaţiei de informaţii în care se poate întâlni un coeficient de inteligenţă mai mare şi un coeficient de inteligenţă emoţională inferior. În ASIS trebuie să fie echilibru, indivizi care sunt inteligenţi, dar şi indivizi cu un coeficient emoţional foarte bun şi care pot citi o situaţie, pot citi relaţii. E nevoie de oameni „cu o antenă foarte bună”, pentru că la sfârşitul zilei „trebuie să se facă nişte judecăţi foarte fine”.

„Deci, indivizii noştri trebuie să fie echilibraţi, IQ / EQ, echilibraţi în propriul confort personal cu ego-ul lor (…). De fapt, lucrăm foarte mult pentru a ne asigura că nu arătăm ca un spion tipic”.

Ofiţerul ASIS care serveşte în străinătate trebuie să lucreze după un set strict de reguli ale spionajului tradiţional. Dar acel ofiţer australian disciplinat, care respectă regulile, trebuie să găsească cetăţeni străini gata să încalce regulile.

Deşi poate părea că este vorba de o „tensiune şi o disonanţă a relaţiei dintre ofiţer şi agent”, Symon consideră că „o mulţime de lucruri” stau drept „garanţie” că „ambele părţi se simt confortabil” şi că există o înţelegere: „Nu i-am cere niciodată unui agent să facă ceva necorespunzător sau ilegal în sensul desfăşurării unor activităţi violente sau ceva de genul acesta”.

Cine oferă garanţii?

Nimic mai simplu, dacă este să-l ascultăm pe Paul Symon: cadrul etic statuat în organizaţia pe care o conduce. „Există o disciplină internă destul de puternică a modului în care facem munca pe care o facem”.

Cum ştiu australienii că ASIS spionează pentru ei şi nu pe ei?

Efortul de a clarifica scopurile şi principiile agenţiei secrete sunt, încă o dată, subliniate de către Paul Symon, la finalul celor 4 interviuri: ASIS nu este „o organizaţie nonconformistă (maverick)”, în afara societăţii, ci însuşi „poporul australian”, parte din el. ASIS are o poveste bună de spus poporului australian.

Iar poporul are o opinie. În presa australiană, reacţiile la interviurile lui Paul Symon au variat.

S-a spus că spionul de top n-a făcut altceva decât „să se mişte încet, încet” într-o „setare atent controlată” (Hamish McDonald) ori că interviurile au răspuns nevoii de a face agenţiile secrete „cât mai transparente posibil cu privire la activităţile lor trecute, actuale şi viitoare” (Peter Edwards).

Dar, mai ales, ieşirea la rampă a lui Paul Symon a însemnat o abordare a „mitologiei misticii”, o prezentare a ASIS „mai degrabă ca organizaţie decât ca fantezie”.