Siria - prea multe piese pe mica tablă de şah

Assad a învins. Deocamdată pentru că nu a pierdut

Deşi maşina propagandistică a regimului de la Damasc îl prezintă pe preşedintele Assad drept triumfătorul învingător al conflictului intern din Siria, realitatea din teren nu este la fel de entuziasmantă. În ţară funcţionează patru administraţii diferite, care iau decizii independente economic, politic şi militar. La Damasc, sunt cumulate cele mai multe din  instituţiile unui stat funcţional,  fiind şi centrul de care ascultă aproximativ 70% din populaţia rămasă în Siria. Dar în Idlib, 10% dintre sirieni sunt educaţi că obiectivul rezistenţei şi existenţei lor este Jihadul, în teritoriile sub controlul forţelor de opoziţie sprijinite de Turcia, aproximativ 10% din suprafaţa ţării şi 5% din populaţie, este readus la viaţă trecutul otoman, iar soarele răsare de la nord, în timp ce în Rojava şi estul de nisip al Siriei, kurzii promovează o societate egalitară, după modelul iniţiat de „Unchiul” / Apo, Abdullah Öcalan, în cei 19 ani de exil în această zonă.

Astfel, deşi pe panourile publicitare din Damasc, sub portretul preşedintelui Assad, îmbrăcat în uniformă de camuflaj, scrie angajant: „Dacă nisipul Siriei ar putea rosti, ar spune Bashar al-Assad”, rămâne încă drum lung până la momentul în care întreaga Sirie ar putea avea, cel puţin, o voce comună.

Şi în timp ce între Damasc şi o parte din restul Siriei dialogul se reduce încă la lovituri de artilerie şi acuze reciproce prin cancelarii americane şi europene, nici comunitatea internaţională nu este unită în adoptarea unei poziţii comune faţă de problemele ţării, unele auto-provocate, altele produse chiar cu largul concurs al multor state şi regimuri din regiune, de prin alte părţi sau de prin alte cărţi de istorie. Iar problemele nu sunt puţine:

• întoarcerea refugiaţilor, cel puţin o parte din cei aflaţi în statele vecine, ceilalţi, deja aşezaţi în Germania, repetând de zor: Ich komme aus Syrien und Ich möchte arbeiten / Sunt din Siria şi vreau să muncesc;

• reconstrucţia ţării care, conform unei estimări din 2016 a Băncii Mondiale, ar fi trebuit să coste 450 miliarde de dolari, dacă războiul s-ar fi sfârşit în anul următor, 2017. Suntem în 2019, iar o nouă estimare se duce la 780 de miliarde de dolari, dacă anul final al conflictului ar fi 2021. Iar dacă nici atunci nu ... mai bine să  nu anticipăm;

• cum să funcţioneze instituţia sancţiunilor pentru o ţară care are nevoie urgentă de sprijin extern;

• cum să fie reluat dialogul internaţional cu un regim care, până una alta, a rezistat unui conflict civil de opt ani şi care menţine o stabilitate forţată într-un spaţiu cu potenţiale şi mortale ameninţări pentru periferia estică, sud-estică şi sudică a Europei.

Assad a învins. Mai trebuie să fie convinşi de aceasta şi cei 40.000 - 60.000 de opozanţi şi jihadişti înarmaţi din enclava Idlib, jumătate dintre ei membri ai grupării Hayat Tahrir al-Sham, afiliaţi Al Qaida, de când jurământul de fidelitate faţă de „statul islamic” nu mai e marcă înregistrată vandabilă nici printre terorişti. Mai e un detaliu cu câteva mii de luptători de opoziţie, aflaţi în cantonul Afrin şi în nordul provinciei Alep, sprijiniţi de Turcia, care încă arată ameninţător „Ramura de măslin” în direcţia Damascului. Mai sunt cei 60.000 – 70.000 de luptători din Forţele Siriene Democratice / Hêzên Sûriya Demokratî, controlând aproximativ 30% din teritoriul Siriei, majoritatea deşert, dar bogat în aur negru. Şi mai sunt şi cei aproximativ 1.000 – 2.000 de militari SUA - numărul ar trebui să scadă până la 400 la finalul redislocării anunţate de preşedintele Trump -, cărora li se vor adăuga însă contingente britanice şi franceze care vor dubla, cel puţin, acest număr. Germania a zis, deocamdată, Nein!, solicitării americane de sprijin dar încă vreo câteva atacuri armate, sub acoperirea furtunilor de nisip, produse de grupările rămase loiale „statului islamic”, s-ar putea să convingă şi Berlinul.

Ca lucrurile să fie şi mai complicate pentru Assad, deja o serie de analişti echivalează situaţia din Idlib cu cea din Fâşia Gaza, o enclavă în care contactul cu exteriorul este restricţionat şi care funcţionează cu instituţii proprii, radicalizate de condiţiile de asediu, cu potenţial inflamator pentru regiunile vecine.

Toată lumea se retrage dar nimeni nu pleacă

Decizia abruptă, din decembrie 2018, a preşedintelui Trump, de retragere a forţelor SUA din Siria, a fost urmată de îndelungate şi complicate negocieri ca acest lucru să nu se întâmple imediat, să nu se întâmple la proporţiile anunţate şi, în general, să nu se întâmple deloc. Dintre toţi avocaţii menţinerii militarilor SUA în regiune, probabil cel mai articulat a fost premierul Netanyahu care, mai versat în geografia transfrontalieră, i-a explicat preşedintelui american, cu clarviziunea celui care vede şi ceea ce încă nu se întâmplă, că sub coridorul kurd din nordul Siriei, tăiat de turci în ianuarie – martie 2018, există şi unul iranian, care străbate deşerturile din centrul Irakului, estul Siriei şi ajunge până la briza sărată a Mării Mediterane. Iar militarii SUA sunt singurii care ar putea monitoriza, eventual bloca traficul pe această arteră care alimentează cele mai negre temeri ale Israelului.

Retragerea a devenit astfel o redimensionare a forţelor, după o jumătate de an numărul militarilor SUA a scăzut de la 2.000 la 1.000, va ajunge la 400 în toamna anului 2020. Dar lor li se vor adăuga aproximativ 400 de britanici şi francezi, potenţial şi din  alte state care vor contribui cu contingente reduse, astfel că, în final, scăderea va fi minimală, iar prezenţa forţelor externe sub forma unei coaliţii reînnoite.

„Redislocări” au loc şi în contingentele trimise de Rusia, Turcia şi Iran dar, nefiind transparente, e mai greu de evaluat proporţii şi prezenţe regionale. Rezultatul prezenţei internaţionale pe teritoriul Siriei, cu voia sau fără voia Damascului, este un mozaic de linii de front şi aliniamente de confruntare, militare sau doar politico – diplomatice, care se extind pe întreg teritoriul sirian: între regim şi opoziţie, între arabi şi kurzi, între opoziţie şi kurzi, între opoziţia sprijinită de Turcia şi cea antrenată de SUA, între SUA şi Iran, între Rusia şi Iran, între regim şi oricine altcineva.

Nu sunt bani pentru reconstrucţie. Facem o restructurare

După război, dacă acesta s-ar încheia cu adevărat, urmează, în mod normal reconstrucţia. În Siria, aceasta ar costa, aşa cum sunt evaluările iniţiale, sute de miliarde de dolari. Dar nici războiul nu s-a terminat, nici aceste miliarde nu există. Dacă fondurile externe ar veni la nivelul cel mai de sus din acest moment, cazul Afganistanului, e nevoie de 50 de ani pentru reconstrucţia Siriei, afirmă un raport al site-ului german de analiză ”Qantara.de”. Pentru cele 2 milioane de locuinţe distruse de război ar fi nevoie de 25 de milioane de tone de ciment şi 5 milioane de tone de fier, anual, timp de zece ani. E doar un calcul, poate exagerat, pentru că el vine de la unul din criticii regimului de la Damasc.

Dar esenţa calculului este corectă. Sponsorii reconstrucţiei din Afganistan, marii donatori, lipsesc în cazul Siriei. Statele arabe care vor reconcilierea cu regimul îşi redeschid doar reprezentanţele diplomatice, nu şi portofelele. Cei care dau fonduri, fără să condiţioneze Damascul, SUA şi unele state europene, le dirijează însă către regiunile aflate sub controlul kurzilor. Iar cei care condiţionează, în special Rusia, nu prea sunt solvabili nici acasă la ei.

Astfel că Assad se întoarce la vechiul proverb arab care în limba română sună aproximativ astfel: Acţionează ca şi cum ai avea încredere în oameni. Dar să nu ai! Restructurarea aparatului de securitate, anunţată recent, pe 8 iulie, a.c., este cea mai importantă din ultimii şapte ani. Anterioara, din anul 2012, fusese rezultatul unui atac distrugător asupra comandamentului serviciilor militare de informaţii şi se soldase cu uciderea a numeroşi oficiali din conducerea militară a ţării, a serviciilor de informaţii, a structurilor partidului Baath. O parte din cei numiţi atunci (18 iulie 2012) au fost înlocuiţi la această restructurare din 8 iulie 2019. Poate cea mai importantă numire este cea a generalului Ali Mamlouk, fost şef al Oficiului Securităţii Naţionale, coordonator al serviciilor de informaţii şi securitate siriene, numit vicepreşedinte al ţării pentru probleme de securitate. Generalul Mamlouk este cel care, într-o perioadă de interdicţie diplomatică pentru regim, a menţinut deschise canalele de comunicare cu o parte din capitalele ţărilor, nu numai arabe, care acceptau intrări la negocieri doar pe uşile laterale sau din spate.

Restructurarea este apreciată ca fiind şi o expresie a disputelor dintre Rusia şi Iran care, prin oamenii loiali din jurul preşedintelui Assad, îşi asigură influenţă crescută la Damasc. Deseori, aceste numiri, mai ales când se produc simultan şi în poziţii cheie ale statului, sunt văzute ca un joc de putere, cu multe scenarii susţinătoare. Ele pot fi însă şi rezultatul unor evoluţii lineare, de împrospătare a unor structuri guvernamentale după uzura atâtor ani de război. Iar momentul restructurării este şi el în linie cu calendarul bianual de promovări instituţionale al regimului de la Damasc, în lunile ianuarie şi iulie.

Este însă destul de cert faptul că preşedintele Assad trebuie să ţină cont la aceste promovări că Rusia cooperează mai bine cu structurile militare siriene comandate de generalul Souhail al-Hassan, creatorul forţelor speciale „Tigru”, şi cu Corpul 5 de voluntari, instruit de către forţele ruse. La fel, Iranul are o cooperare mai strânsă cu generalul Maher al-Assad, fratele preşedintelui şi comandantul Gărzii Republicane, sau cu Divizia  4 de elită a acestei mari unităţi, încadrată aproape exclusiv cu allawiţi din guvernoratul Latakia.

Echilibrul dintre cele două tabere trebuie menţinut şi prin aceste promovări şi restructurări. Regimul nu-şi poate permite îndepărtarea puţinilor săi suporteri externi, iar încurajarea unei supravegheri reciproce a acestora, îi asigură şi un oarecare spaţiu de manevră.

Prea multe piese de şah, iar sultanul se vrea rege

Iar problemele preşedintelui Assad şi, prin extensie, ale Siriei, nu se opresc aici.  Două din cele trei administraţii interne ale ţării, aflate în afara controlului Damascului, depind de sprijinul Turciei:

1.     Enclava Idlib este susţinută, din raţiuni umanitare - conform retoricii de la Ankara, să funcţioneze chiar dacă jihadiştii fac legea în interior şi ameninţă cu acţiuni externe. Status-quo-ul din această provincie nu poate funcţiona, însă, la nesfârşit pentru că nici Turcia nu are un interes deosebit într-o regiune locuită de arabi, nici Rusia nu e fericită să aibă baza militară de la Latakia în aria de lovire a dronelor opoziţiei siriene, nici Damascul nu poate tolera mult timp o autoritate rebelă independentă şi concurentă. Iar cei 2-3 milioane de locuitori, jumătate provenind din restul Siriei, nu vor nici ei să repete calvarul unei alte enclave, Gaza, aflată şi ea sub control jihadist;

2.     Cantonul Afrin şi o parte din nordul provinciei Alep, zone cu o puternică prezenţă kurdă dar în care controlul Turciei se exercită prin intermediul unor grupări armate de opoziţie, majoritar arabe şi turkmene. Damascul nu are forţa de a interveni, nici măcar lovituri aeriene de genul celor utilizate în Idlib nu încearcă, de teama unei riposte turce, iar kurzii acţionează şi ei cum pot, sub forma unei gherile de intensitate redusă dar care macină insidios construcţia instituţională locală realizată de Ankara şi trimite săptămânal peste graniţă coşciuge drapate cu steagul turcesc.

Mai demult, cu câţiva ani înainte de război, Assad şi Erdogan erau „fraţi” şi îşi făceau vizite de familie. După începerea războiului, Assad a devenit „dictatorul care trebuie să plece”, iar Erdogan „modelul de urmat al islamismului politic”. Drumul Ankarei către lumea arabă trece prin Siria, dar modelul turc, creat pe principiile „Frăţiei Musulmane”, nu este acceptat nici la Cairo, nici la Riad, Manama sau Abu Dhabi. Turcia vrea revenirea în regiune, un fel de reintegrare prin dominare, dar majoritatea statelor arabe sunt satisfăcute de situaţia prezentă şi încearcă, prin reluarea contactelor cu Assad, să blocheze acest demers al Ankarei.

Astfel, Damascul a redevenit ceea ce a fost, răspântie de drumuri şi de lumi, unde datoriile se plătesc cu sânge, unde istoriile se repetă, unde preţul este achitat întotdeauna de cei fără de ţară.

Mijloc de iulie 2019, în Siria.