04 noiembrie 2019

Siria, între Adana 1998 şi Soci 2019

Claudiu Nebunu

După discuţii maraton la Soci, la începutul săptămânii trecute (marţi, 22 octombrie), preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, şi omologul său turc, Recep Tayyip Erdoğan, au ajuns la un acord privind stabilirea unei „zone sigure” în nordul Siriei, de-a lungul graniţei cu Turcia. Evoluţiile recente din Siria sunt considerate o victorie pentru Moscova. Rusia şi-a asumat rolul de mediator, obiectivul final fiind reconcilierea Ankarei şi Damascului, pentru a-şi consolida câştigurile în Siria şi pentru a asigura viitorul lui Bashar al-Assad. Turcia va fi, probabil, mai înclinată să cedeze presiunii ruse şi să-şi asume o postură mai puţin ostilă faţă de Assad dacă va reuşi relocarea refugiaţilor sirieni de pe teritoriul naţional, evitând în acelaşi timp sancţiunile economice americane şi atingându-şi obiectivul general de slăbire a kurzilor. Deşi Putin şi-a depăşit într-adevăr rivalii în încercarea de a-şi creşte influenţa în Siria, există şi dezavantaje pentru Rusia, care are acum responsabilitatea de a gestiona finalul unui război civil volatil. Şi nu sunt puţine provocările...

Sursă foto: Mediafax

Un acord ... la momentul „oportun”!

Pe 9 octombrie, Turcia a lansat operaţiunea Izvorul Păcii  menită să implementeze o „zonă sigură”, fără prezenţa luptătorilor Forţelor Democrate Siriene (FDS) / grupare armată majoritar kurdă, pe care Ankara îi consideră „terorişti”, utilă şi pentru relocarea unei părţi din cei 3,6 milioane de refugiaţi sirieni care locuiesc în prezent pe teritoriul naţional.

După discuţii prelungite la Soci între Erdoğan şi Putin, cu câteva ore înainte ca armistiţiul de cinci zile, instituit pentru a permite kurzilor să se retragă, să expire, preşedintele turc anunţa că a ajuns la o înţelegere cu omologul său, potrivit căreia luptătorii kurzi se vor retrage din „zona sigură” constituită în nord-estul Siriei în 150 de ore, după care Ankara şi Moscova vor organiza patrule comune pentru a verifica îndeplinirea prevederilor acordului. De asemenea, YPG trebuie să se retragă total, cu armamentul din dotare, din Manbij şi Tal Rifat, unde au fost dislocate forţe guvernamentale siriene după ce kurzii au încheiat un acord cu regimul de la Damasc pentru a contracara ofensiva turcă.

Conform acordului, „zona sigură” va avea o adâncime de 32 km, între oraşele Tal Abyad şi Ras al-Ain, pe o lungime de 120 km a graniţei turco-siriene. Începând de miercuri (23 octombrie), la prânz, poliţia militară rusă şi poliţiştii de frontieră sirieni au început să forţeze Unităţile de protecţie a poporului (YPG, luptători kurzi), gruparea majoritară a FDS, să se retragă din zona de frontieră. Odată ce acest lucru va fi fost finalizat, forţele turce şi ruse vor începe executarea de patrule comune pe o adâncime de 10 km la est şi vest de „zona sigură”, controlată direct de Turcia.

Ankara şi Moscova, care au sprijinit tabere opuse de-a lungul războiului din Siria, şi-au reiterat angajamentul pentru păstrarea unităţii politice şi a integrităţii teritoriale a Siriei şi pentru protecţia securităţii naţionale a Turciei.

O înţelegere avantajoasă pentru ambele părţi?

Se pare că da... Ankara consideră YPG o extensie a Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK), care luptă împotriva statului turc de zeci de ani pentru autonomie, catalogat ca grupare teroristă. SUA şi Uniunea Europeană sunt de acord cu încadrarea PKK în rândul grupărilor teroriste, dar nu şi a FDS/ YPG, principalul aliat al Washingtonului în lupta împotriva SIIL.

La începutul lunii octombrie, preşedintele SUA, Donald Trump, a decis retragerea a aproximativ 1.000 de militari americani din nord-estul Siriei, creând un vid de putere în regiune şi deschizând calea pentru operaţiunea anunţată de mult timp de Turcia. După câteva zile de luptă, luptătorii kurzi au ajuns la un acord cu regimul de la Damasc, care a permis trupelor guvernamentale siriene să preia controlul unor oraşe şi sate din zonă, inclusiv oraşul Manbij. Ankara nu a avut obiecţii cu privire la desfăşurarea forţelor guvernamentale siriene în unele dintre zonele deţinute de YPG, atât timp cât „teroriştii” vor fi fost îndepărtaţi din acestea. Luptătorii YPG au fost forţaţi să se retragă dintr-un zonă extinsă de la graniţa turco-siriană. Drept urmare, le va fi greu să susţină o gherilă în Kurdistanul turcesc, cu atât mai puţin să efectueze atacuri.

În pofida susţinerii unor părţi opozante în conflict, din 2017 Turcia şi Rusia colaborează strâns prin intermediul „Formatului Astana”, care include şi Iranul, în scopul găsirii unei soluţii la conflictul sirian şi elaborării unei noi constituţii. Rusia nu poate fi decât mulţumită de evoluţia relaţiilor cu Turcia şi de menţinerea SUA şi Uniunii Europene în afara Siriei. În situaţia nou creată, Damascul controlează acum un procent mai mare din teritoriul naţional, iar kurzii, sub ameninţarea Ankarei, s-au aliat cu guvernul sirian. Moscova a obţinut o creştere a legitimităţii guvernului sirian la nivel internaţional, urmărind consolidarea acesteia prin elaborarea unei noi constituţii. Şi „zona sigură”, solicitată de Turcia, a devenit mai mică faţă de pretenţiile iniţiale...

După câteva zile!

Confruntări violente au izbucnit miercuri (29 octombrie), în apropiere de Ras al-Ain, între trupele armatei siriene şi forţele rebele sprijinite de turci, care au preluat controlul mai multor sate din proximitatea oraşului de frontieră. Luptătorii opoziţiei siriene susţinută de turci, cunoscută ca Armata Siriană Liberă (ASL), au preluat zonele aflate anterior sub controlul luptătorilor kurzi la sud de Ras al-Ain.

O zi mai târziu, forţe americane au executat o patrulare de-a lungul unei părţi din graniţa turco-siriană din nord-estul Siriei, prima acţiune de acest fel de după ce Trump a anunţat retragerea militarilor americani din Siria. Cinci vehicule blindate sub pavilionul SUA au patrulat o fâşie a frontierei la nord de oraşul Qahtaniyah, zonă în care acţionau şi înainte ca Washingtonul să anunţe retragerea.

Nici în vestul frontierei nu a fost linişte... Cel puţin opt persoane au fost ucise şi 30 rănite joi, într-o explozie a unei maşini capcană într-o piaţă aglomerată din Afrin, oraş aflat sub controlul grupărilor rebele susţinute de Turcia încă din martie 2018. Nu este primul incident de acest gen, explozii similare având loc frecvent în zonele cu populaţie majoritar arabă din proximitatea graniţei cu Turcia, aflate sub controlul forţelor rebele susţinute de turci. Locuitorii şi rebelii din nord-vestul Siriei dau vina pe YPG pentru atacuri. Kurzii susţin că sunt angajaţi într-o campanie de gherilă împotriva forţelor turce, dar neagă că vizează civili.

Aproximativ 300.000 de persoane au fost strămutate şi 120 de civili ucişi de la începerea operaţiunii Turciei, conform Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului.

Trupele siriene au obţinut acordul forţelor kurde din nordul ţării pentru a ocupa poziţii în apropierea frontierei, o regiune asupra căreia Damascul a pierdut controlul încă de la începutul războiului civil, în urmă cu opt ani şi jumătate.

La Ankara, preşedintele Erdoğan susţine că are informaţii potrivit cărora forţele YPG nu şi-au încheiat retragerea din zona stabilită, în pofida asigurărilor primite din partea Rusiei, înainte de semnarea acordului, şi ameninţă cu reluarea acţiunilor împotriva luptătorilor kurzi.

Forţele kurde au respins un apel al Ministerului Apărării sirian pentru a se alătura armatei siriene, condiţionând soluţionarea situaţiei de o înţelegere politică în care să se specifice recunoaşterea şi păstrarea statutului special şi structurii FDS. Ministerul de Interne sirian a anunţat că este pregătit să furnizeze servicii de poliţie rezidenţilor din nord-estul ţării, solicitând totodată forţelor de securitate internă kurdă, cunoscute sub numele de Asayish, să se alăture forţelor sale. FDS au respins propunerea.

Patrulele comune ruso-turce de-a lungul frontierei turco-siriene trebuiau să înceapă marţi (28 octombrie), dar Erdoğan a anunţat că acestea au fost amânate pentru vineri şi vor fi executate pe o adâncime mai redusă de 7 km (4 mile).

Între Adana 1998 şi Soci 2019...

Întrucât Operaţiunea Izvorul Păcii a adus o parte din teritoriul din nordul Siriei sub controlul Turciei, a apărut o dezbatere dacă Ankara ar putea restabili legăturile cu Damascul pe baza Acordului Adana din 1998, care ar conţine o prevedere potrivit căreia Ankara are dreptul de a interveni militar pe teritoriul Siriei în scopul combaterii PKK. Această variantă a fost adusă în discuţie de preşedintele rus încă de la începutul anului, pe timpul unei vizite (23 ianuarie) a preşedintelui turc la Moscova. În cele din urmă, propunerea lui Putin a fost consemnată ca angajament în Acordul de la Soci. O interpretare mai largă a Acordului de la Adana a fost utilizată şi ca bază de legitimizare pentru executarea de patrule comune ruso-turce la vest şi est de „zona sigură”.

Turcia şi Siria au semnat acordul în oraşul Adana, din sudul Turciei, la 20 octombrie 1998, la 11 zile după ce Abdullah Ocalan, liderul PKK, a fost expulzat din Siria. În conformitate cu acordul, Damascul s-a angajat să recunoască PKK ca grupare teroristă, să îi închidă taberele şi să interzică toate activităţile acesteia pe teritoriul său, să predea militanţii PKK capturaţi şi să împiedice liderii grupării să tranziteze Siria pentru a călători în alte ţări. Cele două părţi au convenit, de asemenea, să creeze o legătură telefonică directă, grupuri de lucru şi mecanisme comune între autorităţile de securitate pentru a iniţia măsuri împotriva PKK. Textul acordului disponibil public nu conţine însă nicio prevedere care să permită Turciei să acţioneze în Siria. Ankara reclamă acest drept pe baza unei dispoziţii secrete a acordului, care ar stipula că Turcia are dreptul să ia toate măsurile de securitate considerate necesare pe o adâncime de cinci km în interiorul teritoriul sirian.

Un alt punct controversat este dacă, din punct de vedere tehnic, textul este un acord sau o declaraţie de intenţie. Documentul, semnat de subsecretarul adjunct al ministrului turc de externe, Ugur Ziyal, şi de responsabilul sirian al afacerilor de securitate politică, generalul maior Adnan Badr Al-Hassan, nu a fost ratificat de guvernele sau parlamentele celor două părţi pentru a obţine statutul formal de acord interstatal.

Un document formal, Acordul de cooperare comună împotriva terorismului şi organizaţiilor teroriste, semnat la 21 decembrie 2010 de către ministrul turc de externe Ahmet Davutoğlu şi omologul său sirian Walid Muallem, a intrat în vigoare la 26 aprilie 2011, în urma aprobării guvernamentale şi parlamentare, înlocuind astfel Acordul Adana. Acordul a avut o perioadă de valabilitate de trei ani, reînnoit automat, cu excepţia cazului în care ambele părţi se retrag, dar, odată cu izbucnirea conflictului sirian, a devenit irelevant. Mai mult, politica de frontieră a Turciei a permis trecerea armelor şi a militanţilor în Siria, încurajând revolta. Din punctul de vedere al Damascului, Turcia a încălcat în mod flagrant acordul în ultimii opt ani.

La fel ca şi Adana, acest acord impunea Siriei să împiedice PKK şi extensiile sale să folosească teritoriul său pentru a înfiinţa tabere, centre de instruire şi alte facilităţi, să recruteze militanţi şi să achiziţioneze arme şi să prevină finanţarea terorismului prin contrabandă şi comerţ. Cu toate acestea, nu dădea dreptul Turciei la intervenţii unilaterale, ci prevedea instituirea unor mecanisme comune şi a unor grupuri de lucru în caz de necesitate.

În concluzie, atât Acordul Adana, cât şi cel din 2010, necesită o coordonare între cele două părţi cu privire la măsurile la frontieră. Şi acest lucru îşi propune Putin să obţină: să determine Ankara şi Damascul să lucreze împreună.

Este viabilă înţelegerea ruso-turcă?

Intenţiile părţilor pe de o parte, dar şi conţinutul şi aplicabilitatea Acordului Adana pe de altă parte, sunt destul de problematice.

Obiectivul iniţial al lui Putin era să contracareze planurile Turciei de a crea o zonă tampon la est de râul Eufrat în cooperare cu Statele Unite. Perspectiva lui Erdoğan asupra Acordului Adana pare să difere de cea a lui Putin. În timp ce preşedintele rus l-a invocat pentru a preveni un parteneriat turco-american, preşedintele turc l-a folosit pentru a legitimiza intervenţia militară pe teritoriul sirian, iar adâncimea pătrunderii nu s-a limitat la cei cinci km, ajungând chiar la 55 km în zona Al-Bab. Mai mult, Ankara susţine că regimul sirian nu şi-a îndeplinit obligaţiile în temeiul Acordului Adana şi că intervenţia a devenit inevitabilă.

De cealaltă parte, Damascul consideră că prezenţa militară a Turciei este o invazie şi o ocupare a teritoriului. Poziţia guvernului sirian cu privire la Acordul Adana nu a fost nici una de negare, nici de recunoaştere. După ce Putin l-a adus în atenţie în ianuarie, Damascul a condiţionat activarea acestuia de readucerea situaţiei de la graniţe în parametrii de dinainte de conflict, stoparea finanţării, înarmării şi instruirii rebelilor şi de retragerea trupelor turceşti de pe teritoriul sirian. Ar putea Damascul să arate flexibilitate în lumina ultimelor evoluţii? Poate, dar nu există încă niciun semn.

În plus, Acordul Adana viza PKK, iar extinderea acestuia la FDS/ YPG este controversată. Chiar dacă Damascul ar fi recunoscut PKK ca grup terorist sub Acordul Adana, nu a catalogat în acelaşi mod YPG (o percepţie împărtăşită şi de Moscova), oricum creat câţiva ani mai târziu. Deşi guvernul sirian i-a numit pe luptătorii YPG „separatişti” prin prisma parteneriatului kurzilor cu Statele Unite, ia în considerare perspectiva integrării YPG în armata naţională prin negocieri potenţial mediate de Rusia.

Adaptarea Acordului din 2010 la situaţia actuală este, de asemenea, sub semnul întrebării. Ankara şi Damascul au opinii contradictorii despre conflictul sirian şi modul de rezolvare a acestuia, iar acordul prevede dialogul direct, fără mediere de către terţi precum Rusia, pentru rezolvarea oricărei divergenţe.

În ceea ce priveşte reacţia Iranului, este puţin probabil ca cel de-al treilea membru al Formatului Astana să sprijine entuziasmat Acordul de la Soci. Cel mai probabil, Teheranul va prefera să rămână în cadenţă cu Damascul şi acest lucru explică solicitările repetate ale liderilor iranieni adresate Turciei să înceteze imediat acţiunile militare în Siria. Dar există o percepţie pe scară largă în Iran că, indiferent de angajamentele verbale ale lui Erdoğan faţă de integritatea siriană, acesta „ronţăie” de doi ani din teritoriul sirian, cu perspectiva unei înghiţituri şi mari prin operaţiunea Izvorul Păcii.

Alte provocări...

Dincolo de aceste probleme, situaţia reală din teren creează mai multe provocări. În primul rând, armata turcă pare să nu fie de acord cu limitele „zonei sigure” stabilite prin înţelegerea de la Soci, insistând pe o lungime a acesteia de 460 de km (întreaga frontieră turco-siriană la est de Eufrat).

Apoi, cine şi cum va asigura securitatea populaţiei kurde din zonele evacuate de luptătorii YPG, pentru a evita situaţia din 2018, de la Afrin, când rebelii arabi au comis atrocităţi la adresa civililor kurzi. Oricum, responsabilitatea va fi acum pe umerii Moscovei. Este Putin pregătit să disloce forţe terestre suplimentare dacă situaţia o va impune?

O altă dilemă este cât vor rămâne forţele turceşti pe teritoriul sirian, având în vedere intenţia declarată de Erdoğan de a reloca aproximativ 1,5 milioane de refugiaţi din taberele lor actuale din Turcia? „Zona sigură” se poate transforma într-un refugiu pentru forţele anti-Assad şi acestea îşi vor urmări propria agendă, care intră în conflict cu unele dintre angajamentele lui Erdoğan asumate la Soci. Mai mult, ce se va întâmpla cu luptătorii SIIL aflaţi în închisorile kurde?

Dar, poate cea mai importantă provocare este legată de luptătorii kurzi care nu se vor lăsa dezrădăcinaţi din localităţile de frontieră incluse în „zona sigură”. Vor renunţa aceştia să lupte împotriva militarilor turci?

Ruşii par conştienţi de problemele care privesc punerea în aplicare a înţelegerii de la Soci. De fapt, obiectivul principal nu este implementarea prevederilor, ci normalizarea legăturilor dintre Ankara şi Damasc. Moscova urmăreşte nu numai să asigure revenirea armatei siriene la graniţă, ci şi să coopteze Turcia la planurile sale de reconstrucţie a Siriei, precum şi la proiectele energetice din Marea Mediterană.

Următoarele săptămâni vor dovedi dacă strategia Moscovei va funcţiona...