Siria – Doborârea avionului rusesc dincolo de declaraţii

Un „conflict hibrid” nu poate fi ţinut sub control

Exact atunci când preşedintele Vladimir Putin ajungea la o înţelegere cu cel turc, Recep Erdogan, pentru o soluţie paşnică în Idlib, anunţând încetarea, de jure, a fazei armate a conflictului sirian, un avion rus de cercetare radioelectronică IL 20M a fost doborât, din greşeală, de o rachetă lansată de un sistem S 200 al apărării antiaeriene siriene în momentul în care aceasta a lansat mai multe rachete împotriva avioanelor israeliene F 16 care atacaseră ţinte, probabil iraniene, în Latakia.

Astfel, Rusia plăteşte un preţ mare, 15 militari, în faza ultimă a unui conflict în care nu a respectat prea multe legi ale războiului. Într-un conflict complicat încă de la început, mai multe războaie „intersectându-se” în nefericita Sirie, Rusia a escaladat „hibrid” (mai ales, dislocarea forţelor şi mascarea obiectivelor), arogându-şi rolul de putere intervenţionistă care l-a salvat pe Bashar al Assad şi care „face jocurile” în această ţară şi în regiunea limitrofă.

Dar limitele capacităţii sale politice şi militare atât în controlarea conflictului, cât şi în înfruntarea puterilor cu interese specifice (Israel – siguranţa naţională, SUA – eliminarea ISIS şi „îngrădirea Iranului”), sunt vizibile, acest caz, chiar dacă este un accident,  fiind o dovadă elocventă .

I. Doborârea avionului IL 20M, aşa cum rezultă din comunicatele Ministerului Apărării rus.

Partea rusă a emis, în principal, două comunicate privind doborârea avionului IL 20M, unul în care a anunţat dispariţia acestuia de pe ecranele radar, menţionând contextul - atacul efectuat de aviaţia israeliană asupra Latakiei, dar şi o lansare de rachete de către o fregată franceză aflată în proximitate, şi un al doilea, în care anunţa doborârea acestuia de către apărarea antiaeriană siriană, dar făcea responsabil Israelul de incident.

Primul comunicat, transmis şi de agenţia de stat, TASS, apărut pe 18.09, ora 02.11 (ora Moscovei - UTC+3, cu o oră în plus faţă de ora Siriei, UTC+2), anunţa că un avion militar IL 20 rus, cu 14 militari la bord, a dispărut deasupra Mării Mediterane. Avionul dispăruse de pe ecranele radar în timp ce avioanele de vânătoare-bombardament F 16 israeliene atacau ţinte din provincia siriană Latakia, soarta militarilor ruşi fiind necunoscută: „Pe 17.09, orele 23.00, ora Moscovei (orele 22.00, la locul incidentului), a fost pierdută legătura cu avionul IL 20, acesta dispărând deasupra Mării Mediterane, la circa 35 km de coastă, atunci când avionul se întorcea la baza de la Hmeimim”. MAp rus a specificat că „avionul IL 20 a dispărut de pe ecranele radarelor în timpul unui atac executat de patru avioane F 16 asupra unor ţinte din provincia Latakia. În acelaşi timp, radarele ruseşti au detectat lansări de rachete de pe fregata franceză Auvergne, care se afla în zonă”. Rusia a lansat o operaţie de căutare şi salvare.

A urmat dezminţirea franceză că fregata Auvergne ar fi fost implicată în incident şi informaţiile neoficiale făcute publice din surse americane care identificau apărarea antiaeriană siriană ca fiind vinovată de doborârea avionului IL 20 M.

Pe 18.09,  orele 11.12, TASS a transmis un al doilea comunicat, în care l-a citat pe gl. Igor Konashenkov, purtătorul de cuvânt al MAp, care a afirmat că avionul IL 20M a fost doborât de apărarea antiaeriană siriană deoarece avioanele israeliene F 16 l-au folosit ca acoperire: „folosind avionul rusesc ca acoperire, piloţii israelieni l-au făcut vulnerabil la rachetele apărării antiaeriene siriene. În consecinţă, avionul IL 20, a cărui suprafaţă de reflexie este mult mai mare decât cea a unui avion F 16, a fost doborât de o rachetă lansată de un sistem de apărare antiaeriană S 200”. Gl. I.Konashenkov a precizat că „patru avioane israeliene F 16 au executat un atac cu rachete aer-sol ghidate asupra unor obiective siriene din zona Latakia, pe 17.09, orele 22.00, apropiindu-se de ţintele lor la joasă înălţime. Astfel, avioanele israeliene au creat, deliberat, o situaţie periculoasă pentru avioanele şi navele din zonă, avionul IL 20 şi fregata franceză Auvergne”. De asemenea, acesta a menţionat că „piloţii avioanelor israeliene, precum şi  centrul de comandă israelian, nu aveau cum să nu vadă avionul rus IL 20, care se apropia de baza aeriană, coborând de la o altitudine de 5000m. Oricum, ei au creat, deliberat, această provocare”. Conform acestuia, „o avertizare a fost primită pe linia de comunicare de urgenţă cu doar un minut înainte de lovitura aeriană israeliană, fapt care nu a dat nicio şansă pentru a îndepărta de pericol avionul rus”.

Să rezumăm comunicatele ruse: după ce au anunţat că un avion rus IL 20 a dispărut, făcând legătura cu o lansare de rachete de pe o fregată franceză aflată în apropiere, MAp rus recunoaşte că avionul a fost doborât de aliatul său sirian cu o rachetă lansată de complexul S 200 (de provenienţă rusească), atribuind responsabilitatea Israelului, ale cărui avioane F 16 s-au folosit de acesta ca acoperire în momentul în care executa atacuri cu rachete aer-sol asupra unor ţinte din Latakia. Ulterior, partea rusă a comunicat că nu sunt supravieţuitori şi că s-au găsit resturi umane la circa 27 km de ţărm, în dreptul portului Banias.

II. O reconstituire cronologică a evenimentelor
Folosind datele ruse, inclusiv prezentarea MAp rus, dar şi cele transmise de alţi observatori, încercăm să reconstituim evenimentele care au avut loc:

Avem următoarea succesiune de evenimente: la orele 20.31, avionul IL 20M decolează de la baza rusă de la sud de Latakia, Hmeimim, pentru o misiune de cercetare deasupra uscatului, zburând şi deasupra regiunii Idlib, după care zboară spre vest, deasupra mării, apoi spre nord, iar la orele 22.07 este lovit de apărarea antiaeriană siriană, care deschisese focul după ce avioanele israeliene atacaseră obiective din Latakia, între orele 22.00 şi 22.10. Partea rusă afirmă că, în momentul în care a fost lovit, avionul rus zbura la 5000m, urmând să aterizeze la Hmeimim (zburând pe direcţia est, sud-est).
Avioanele israeliene au zburat la joasă înălţime deasupra mării, pentru a nu fi detectate de radarele siriene, respectiv cele ruse. Între 22.00 şi 22.10 acestea au atacat cu muniţie precisă, de la distanţă, obiective din Latakia.  Având în vedere faptul că atacul a avut loc la câteva ore după acordul Putin-Erdogan, putem emite ipoteza că guvernul israelian este „vinovat” de lansarea unui atac împotriva unei ţinte iraniene din Siria înainte ca liniştea să se aşeze pe câmpul de luptă din Idlib.

În zonă se aflau o fregată franceză, care, probabil, a luat măsuri de apărare pasivă, şi o fregată rusă, care trebuie să fi avut o imagine clară a situaţiei aeriene, raza radiolocatorului său fiind destul de mare pentru a detecta avioanele israeliene.

Prima constatare este că a existat o diferenţă mare între traiectoriile de zbor ale avionului rus şi a celor israeliene: avioanele israeliene se aflau, probabil, la circa 110 km de Latakia (calculând după raza de acţiune a bombelor planor ghidate prin GPS, GBU 39, foarte probabil, avioanele israeliene lansând de la distanţa maximă, pentru a fi în siguranţă), în timp ce avionul rus se afla la o distanţă mult mai mică (a fost doborât la 35 km de coastă la sud de Latakia, iar resturile au fost găsite la 27 km, în dreptul portului Banias).

De asemenea, avionul rus cobora de la 5000m, în timp ce avioanele israeliene, care au venit la joasă înălţime, au executat, probabil, o ascensiune rapidă pentru a lansa GBU 39 (care sunt „fire and forget”, nefiind nevoie ca avionul să rămână în zonă, la o altitudine mare, pentru a le ghida spre ţintă), urmată de o revenire la joasă înălţime şi ieşirea rapidă din zona de pericol.

După ce primele GBU 39 au lovit obiective din Latakia (depozite din proximitatea Universităţii, din incinta „Technical Industries Corporation”), apărarea antiaeriană siriană a deschis focul cu tot ce avea la dispoziţie, lansând mai multe rachete spre fiecare dintre ţintele detectate.

De menţionat că a existat şi un atac cu drone executat în zonă de către rebeli, dar despre care nu există informaţii care să ne permită să îl plasăm în imaginea generală (ce au atacat, la ce dată şi oră, precum şi amploarea lui). Dar ameninţarea dronelor rebelilor a fost cea care a impus misiunea de cercetare a avionului IL 20M.

III. O analiză a evenimentelor

Decizia militarilor sirieni (probabil, asistaţi de specialiştii ruşi) de a lansa rachete antiaeriene spre avionul rus, confundându-l cu unul israelian, arată nu atât faptul că aviaţia israeliană a executat o provocare, cât faptul că sistemul de cercetare şi apărare aeriană sirian, dar şi cel rus din Siria, au carenţe majore, atât tehnice, cât, mai ales, de comandă şi control.

Israelul, aflat în stare de război cu Siria, nu are de ce să nu le speculeze („à la guerre comme à la guerre”). Dar este greu de crezut că a fost o provocare. Pur şi simplu, era foarte greu de realizat această provocare, de care Israelul… nu avea nevoie. Numai gândul la ce consecinţe politico-militare ar putea avea o asemenea provocare şi era de ajuns ca decidenţii militari israelieni să evite pericolul ca un avion rus să fie doborât, fie şi din greşeală, într-o asemenea situaţie (de aici, restricţii pentru misiune). Una este să profiţi de faptul că sistemul de apărare antiaeriană siriano-rus este slab integrat şi că specialiştii sirieni sunt incompetenţi şi cu totul alta este să faci o provocare….greu de realizat şi inutilă.

Alte argumente, în favoarea acestei concluzii, că nu a fost o provocare, ci, mai degrabă, un nefericit accident, sunt:

- mai întâi, avionul rus avea sistem de identificare IFF, în mod normal, el trebuind să fie identificat de către apărarea antiaeriană siriană imediat ca fiind avion prieten, nu ca ţintă, indiferent de traiectoria de zbor. Dacă avionul a zburat cu sistemul IFF închis sau dacă sistemele de apărare antiaeriană sirian, respectiv rus, sunt la un asemenea nivel de „neintegrare” încât nu recunosc sistemul IFF rus, aceasta e o problemă internă a alianţei ruso-siriene. Într-o asemenea situaţie, faptul că rachetele sistemului S 200, unul cu rază lungă de acţiune, au ghidarea „semi-active radar homing” (racheta recepţionează semnalul radar reflectat de ţinta „iluminată” de radarul de conducere a focului a sistemului de la sol) a favorizat doborârea accidentală a avionului rus, acesta având o suprafaţă de reflecţie mai mare decât a unui F-16. Să mai adăugăm faptul că apărarea antiaeriană siriană a folosit tactica lansării a mai mult de două rachete pe o ţintă (cât prevedea doctrina sovietică), tactică aparent bună, anterior, (un avion F 16 israelian a fost doborât, folosind această tactică, în urmă cu mai multe luni), dar care s-a demonstrat catastrofală în acest caz;

- partea israeliană a comunicat cu un minut înainte, (doar nu ar fi trebuit să „telefoneze” atacul către partea siriană, ştiindu-se că partea rusă o informează pe aceasta atunci când urmează un atac!) că va ataca ţinte din Latakia cu aviaţia sa. Culmea, a făcut asta, probabil, tocmai pentru că centrul de comandă israelian a observat avionul rus care, modificându-şi de mai multe ori traiectoria de zbor, ajungea chiar în mijlocul acţiunii aeriene israeliene, respectiv a angajării acesteia de către apărarea antiaeriană siriană;

- spaţiul aerian din zonă, era, în teorie, foarte bine supravegheat, Rusia fiind mândră de sistemele moderne de cercetare aeriană (inclusiv NEBO) şi cele de apărare antiaeriană (de tip S300/S400; numai radiolocatoarele de cercetare din cadrul acestor complexe pot asigura, singure, o supraveghere bună a spaţiului aerian) dislocate în proximitatea bazei de la Hmeimim. În plus, radarul de supraveghere aeriană de pe fregata rusă acoperea perfect zona. Asta înseamnă că partea rusă trebuia, dacă are pretenţia că are sisteme performante, să fi văzut din timp atât avioanele israeliene, cât şi faptul că avionul rus se îndrepta spre zona periculoasă. 

Dovadă că se putea înţelege, cu un radiolocator performant, complexitatea situaţiei aeriene, este faptul că fregata franceză (dacă e să credem comunicatul rus) a luat măsuri preventive….împotriva avioanelor israeliene, lansând nu rachete, aşa cum greşit se afirmă, ci chaff-uri sau alte măsuri de apărare pasivă (soft kill) pentru a nu risca nimic în situaţia confuză care apăruse.

Aceasta este explicaţia incidentului - o situaţie confuză, în care a apărut un accident. De fapt, nu este de mirare că s-a întâmplat acest accident acum, ci că nu s-au întâmplat alte asemenea accidente până acum. Asta, pentru că, în teatrul sirian, sunt prea multe părţi care nu comunică între ele, deşi nu luptă între ele, respectiv mai multe războaie suprapuse: astfel, la Latakia, am avut, mai întâi, conflictul israeliano-iranian (ţintele din Latakia au fost, foarte probabil, iraniene) în care s-a implicat apărarea antiaeriană siriană; un al doilea conflict este cel sirian, sunnito-allawit, fiecare din cele două părţi fiind asistată de puterile intervenţioniste, şiiţi de către Rusia (avionul rus IL 20M fusese ridicat tocmai pentru a ajuta la localizarea dronelor rebelilor ), iar rebelii sunniţi de către Turcia. Mai sunt două, trei conflicte în Siria, cel între turci şi kurzi (asistaţi de americani), SUA şi kurzi versus ISIS, şiiţi sirieni cu ISIS, dar şi cel dintre rebelii sunniţi şi ISIS, care pare să se fi încheiat, deoarece cele două părţi au fost distruse de adversari mai puternici.  

IV. Consecinţe

Relaţiile Rusiei cu Israelul vor cunoaşte o deteriorare. Deşi Israelul s-a grăbit să regrete doborârea avionului rus şi a negat orice implicarea în incident, preşedintele rus Vladimir Putin a declarat că se vor lua măsuri care nu vor lăsa loc de îndoială asupra pedepsirii vinovaţilor. Convorbirea telefonică dintre V.Putin şi prim ministrul israelian, Benjamin Netanyahu, a contribuit prea puţin la liniştirea situaţiei, deşi partea israeliană a reiterat faptul că nu este vinovată de doborârea avionului rus, nici măcar indirect, şi a insistat pentru continuarea acordului în vigoare între cele două părţi în Siria.

Chiar dacă Israelul va căuta să demonstreze că nu este vinovat, conducerea rusă are nevoie să iasă cu faţa curată în faţa populaţiei sale, şi aşa, nu prea încântată de aventura siriană. Ori, V.Putin nu poate să incrimineze aliatul sirian, deşi apărarea antiaeriană a acestuia a doborât avionul rus, fără nicio îndoială … pentru a apăra un obiectiv iranian!

Oricum, V.Putin a declarat, deja, că doborârea avionului de către apărarea antiaeriană siriană a reprezentat „un lanţ de circumstanţe accidentale tragice”. Deci, să nu subestimăm capacitatea diplomatică a Israelului, care va găsi o cale spre liniştirea Moscovei.

Pentru moment, Rusia nu se poate bucura de încheierea „armistiţiului” cu Turcia, care permite o soluţie paşnică pentru Idlib, deoarece are o grijă mare: recuperarea trupurilor celor ucişi şi a tehnicii sensibile de pe avionul doborât. O nava rusă specializată pentru misiuni cu vehicule subacvatice la mare adâncime, Selinger, a fost dislocată în zonă, alături de alte opt-nouă nave de căutare-salvare: dincolo de misiunea umanitară de recuperare a rămăşiţelor pământeşti ale celor 15 militari ruşi, trebuie recuperată imediat tehnica extrem de sensibilă de cercetare radio-electronică, poate cel mai mare secret al Rusiei după cel nuclear (o misiune asemănătoarea a avut loc în Marea Neagră, lângă Bosfor, după ce o navă de cercetare radio-electronică rusă s-a scufundat). Urgenţa este cu atât mai mare cu cât, foarte probabil, în zonă sunt prezente submarinele nucleare occidentale.
Iar acasă, în Rusia, în loc să se vorbească despre pace în Siria se va ţine doliu şi se va vorbi, din nou, despre preţul războiului din Siria.

Israelul va fi mai prudent în misiunile de distrugere a infrastructurii militare iraniene în Siria, dar nu le va stopa, dat fiind faptul că obiectivul îndepărtării militarilor iranieni şi a forţelor proxy ale Iranului este văzut ca fiind esenţial pentru securitatea sa naţională. Foarte probabil, Israelul va acorda o mai mare importanţă măsurilor de evitare a  unor pierderi colaterale ruse.

Bashar al Assad are alte griji mai mari (va ataca în Idlib, fără acordul Rusiei? Dacă nu o face, cum îi poate lovi pe rebelii de acolo? Lasă, practic, Idlibul, Turciei? Scapă de un nou atac occidental? Ce face cu kurzii şi cu americanii? Cum îşi consolidează puterea şi economia?), dar nu are cum să nu profite de deteriorarea relaţiilor ruso-israeliene.
În măsura în care această deteriorare ar fi una semnificativă (fapt puţin probabil: Rusia nu va renunţa, probabil, la acordul cu Israelul privind zborul în spaţiul aerian sirian), situaţia apărută i-ar facilita asigurarea apărării antiaeriene a obiectivelor aliatului iranian. Pe de altă parte, chiar militarii săi au doborât avionul rus şi aceştia vor trebui să plătească. 

Occidentalii şi alte părţi implicate în Siria nu au decât să constate cât de periculos a ajuns acest conflict şi posibilitatea ridicată ca un accident să ducă la situaţii periculoase.

V. Concluzii

Un accident nefericit, încă unul într-un război care nici nu ar fi trebuit să aibă loc, ridică întrebarea, pentru Rusia, dacă un conflict „mult prea hibrid” mai poate fi controlat. Însăşi ideea politică de bază a războiului hibrid, menţionată de Şurkov în eseul său, „toţi împotriva tuturor”, nu se verifică, deoarece complexitatea războiului din Siria nu mai lucrează în favoarea Rusiei. De prea mult hibrid, este oare pacea anunţată de preşedintele V.Putin, după înţelegerea de Soci cu R.Erdogan, pace sau doar o „pace hibridă”?

Până şi militarii israelieni, experţi în „managementul haosului pe câmpul de luptă” nu au mai putut evita situaţia în care, statul lor este acuzat la nivel politic, deşi vinovaţii sunt alţii, militarii sirieni.

Dacă ne amintim cât de mândri erau militarii ruşi de dislocarea în secret a trupelor ruse în Siria sau de câte ori a anunţat preşedintele V.Putin retragerea trupelor ruse din Siria, apare evident faptul că nu există nici o soluţie, hibridă sau nu, care să permită iniţierea şi câştigarea unui război „ca la carte”, fără să faci faţă consecinţelor. Există un preţ pentru toate.

Chiar faptul că, între două comunicate, Rusia a revenit de la apropoul cu fregata franceză care ar fi lansat rachete, la a spune adevărul „nehibrid” – sirienii au lansat rachete „ca la nuntă” şi au lovit avionul rus din greşeală, este dovada că o reevaluare a comportamentului politico-militar ar putea începe la Kremlin.