Siria - „cronica unei operaţiuni anunţate”

Săptămâna a început cu o concluzie: (10.04) Preşedintele Trump consideră regimul Bashar al Assad şi Rusia responsabile de atacul chimic din Duma şi o avertizează chiar pe aceasta din urmă[1]. Decizia de atac este luată. Oficialii americani au repetat mesajul „toate opţiunile rămân deschise”.

Preşedintele SUA nu este singur, Franţa şi Marea Britanie fiindu-i alături. După o perioadă de ezitare, (11.04) Theresa May şi-a anunţat decizia de a fi alături de SUA[2]. Aflat încă de la început alături de SUA, Francois Macron declară (13.04) că are dovada că regimul al Assad este vinovat de atacul chimic şi că va exista o acţiune militară împotriva acestuia. El anunţă că vor fi atacate facilităţile chimice ale regimului Al Assad. Întreg Vestul, inclusiv Germania, se raliază poziţiei SUA.

Versiunea Rusiei, că un atac chimic nu a avut loc, are doar doi susţinători principali, regimul sirian şi Iranul, aliaţii săi din acest război civil. Devenea previzibil atacul militar, dar şi scopul limitat al acestuia: distrugerea capacităţii regimului Al Assad de a executa atacuri cu arme chimice. Asta deoarece SUA nu vor să fie implicate în războiul civil[3].

În întreaga săptămână au avut loc dislocări de avioane de luptă spre bazele din regiune (Cipru[4], Qatar, Bahrain) şi de nave spre estul Mării Mediterane şi acvatoriile adiacente. Au fost dislocate şi submarine nucleare[5] cu rachete de croazieră la bord.

Discuţiile din jurul atacului chimic s-au concentrat la CS al ONU, unde Rusia şi Vestul şi-au respins reciproc, prin veto, rezoluţiile. Rusia a căutat să creeze un nou mecanism de verificare a atacurilor chimice din Siria, dar unul ale cărui rapoarte să poată fi supuse votului în CS (să poată fi respinse prin veto dacă nu îi sunt favorabile). SUA au vrut să repună în funcţiune vechiul mecanism de verificare[6]. SUA au căutat să facă responsabilă de atacul chimic şi Rusia, care, din calitatea de garant al dezarmării chimice a regimului Al Assad, nu a făcut altceva decât să fie complice al acestuia.

Rusia a insistat asupra faptului că acest atac nu ar fi decât un pretext pentru o intervenţie militară a SUA în Siria. Cel mai important mesaj a fost acela că un atac împotriva trupelor regimului Al Assad poate lovi trupele ruse, în această situaţie Rusia urmând să răspundă. Însă mesajele de ameninţare au fost făcute doar de diplomaţi[7], nu şi de decidenţii ruşi. Diferenţa între retorică şi fapte este mare: Rusia a vrut să descurajeze atacul american avertizând asupra unui conflict între cele două părţi, deşi existase un precedent în care Rusia nu reacţionase în nici un fel[8].

Al Assad a folosit bazele ruse ca principal mijloc de apărare: acesta şi-a transferat trupele şi tehnica militară (10.04) în locurile unde exista prezenţă militară rusă. Navele ruseşti au părăsit baza navală de la Tartus, rămânând însă în estul Mării Mediterane, dovadă că Rusia se aştepta la un atac iminent.  

Pe de altă parte, Rusia a căutat să deschidă un dialog cu SUA pe canalele directe[9]. În spatele retoricii agresive, Rusia a căutat să obţină, prin diplomaţia secretă, păstrarea poziţiei avantajoasă în care se află în Siria. (12.04) Între partea americană şi cea rusă aveau loc consultări secrete la nivel militar, Rusia aşteptându-se să i se comunice coordonatele ţintelor americane din Siria[10]. SUA nu au acceptat jocul.

Tensiunii generale i s-a adăugat şi războiul mai puţin vizibil dintre Iran şi Israel. Convorbirea telefonică dintre Vladimir Putin şi Benjamin Netanyahu (11.04) nu s-a încheiat cu un acord, asta însemnând că Rusia nu va mai tolera atacurile aviaţiei israeliene în Siria împotriva ţintelor iraniene şi Hezbollah. Informaţiile privind lovirea unei baze iraniene de lângă Alep (14.04), de către avioane neidentificate arată că acest conflict continuă.

Atacul a venit tocmai atunci când se credea că va mai întârzia un timp, sâmbătă, 14.04, dimineaţa, fiind vizate doar facilităţile chimice ale regimului. 105 rachete de croazieră au lovit trei ţinte din Damasc şi din Homs. În cadrul operaţiei “Sledgehammer of Freedom” (!) au fost lansate rachete de croazieră de pe nave aflate în Marea Mediterană şi Marea Roşie şi de pe un submarin, precum şi din aer, de către bombardierele B1, avioane britanice Tornado şi Typhoon şi cele franceze Rafale şi Mirage. Mesajele celor trei lideri transmise după atac s-au axat pe amploarea şi scopul limitat al atacului: o singură lovitură în vederea distrugerii capacităţii chimice a lui  Bashar al Assad, neurmărindu-se schimbarea regimului, dar lăsând deschisă posibilitatea unui nou atac dacă Bashar al Assad va mai folosi armele chimice. Preşedintele Trump a transmis un mesaj Rusiei care „trebuie să decidă dacă va continua pe această cale întunecată sau se va alătura lumii civilizate”. Un mesaj asemănător a fost transmis Iranului. D.Trump a precizat că SUA îşi va retrage trupele din Siria. Reacţia de solidaritate a Vestului a fost rezumată de secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, care şi-a declarat sprijinul pentru acţiunea militară.

Partea americană a reiterat ideea că ţintele au fost alese minimizând riscul de a lovi trupele ruse. Parte rusă nu a fost informată în prealabil, dar a existat o deconflictizare cu aceasta. În pofida a ceea ce susţine partea siriană, că ar fi doborât multe rachete de croazieră, pe timpul atacului apărarea antiaeriană rusă nu a reacţionat, iar cea siriană a lansat 40 de rachete antiaeriene, dar fără nici un rezultat. Chiar dacă Rusia are în Siria mijloace moderne de supraveghere a spaţiului aerian şi sisteme de apărare antiaeriană cu rază lungă, medie şi scurtă de acţiune[11], aviaţia aliată a avut capacitatea de a penetra acest sistem integrat de apărare antiaeriană şi de a lovi precis ţintele. Rusia a încercat să „dreagă busuiocul” cu declaraţii exagerate (au fost doborâte 70 de rachete !!!) deviind problema spre capacitatea limitată a apărării antiaeriene siriene („pe viitor, avem în vedere vânzarea de sisteme de apărare antiaeriană S 300 sirienilor”). Se ştie însă că un sistem de apărare integrată ca cel din Siria este sub o comandă unică, iar ea este, foarte probabil, rusă. Acest sistem s-a dovedit a fi incapabil să-şi îndeplinească misiunea. Foarte probabil, aceasta este problema care preocupă intens MAp rus.

Cel mai interesant însă a fost reacţia diplomatică rusă care a relevat nivelul ridicat la care a ajuns Rusia în specularea cadrului internaţional pentru a îşi promova acţiunile agresive în zonele strategice părăsite de către SUA.

Mai întâi, trădând multe griji, a venit victimizarea prin vocea ambasadorului rus în SUA, Anatoly Antonov: „Cele mai grave temeri s-au adeverit. Avertizările noastre nu au fost ascultate. Un scenariu pregătit din timp este implementat. Din nou, suntem ameninţaţi. Întreaga responsabilitate revine SUA, Franţei şi Marii Britanii. Insultarea preşedintelui Rusiei este inacceptabilă şi inadmisibilă. SUA, posesorul celui mai mare stoc de arme chimice din lume nu are dreptul moral să blameze alte state”.

Punerea în cadrul juridic a fost făcută de ministrul de externe Serghei Lavrov care a prezentat atacul aliat ca fiind „inacceptabil şi ilegal”. Mesajul este identic cu cel al regimului sirian: „atacul reprezintă o flagrantă violare a suveranităţii Siriei şi a legilor internaţionale”.

Precizarea poziţiei “legale şi morale” a Rusiei a venit (14.04) din partea preşedintelui Vladimir Putin, care a condamnat ferm atacul asupra regimului sirian, reamintind că trupele ruse luptă alături de regimul legitim sirian împotriva teroriştilor. El a făcut SUA responsabile şi de masacrele din Iugoslavia, Irak şi Libia. V.Putin a precizat că atacul chimic, pretext al atacului aliat, nu există, experţi militari ruşi care au vizitat zona negăsind urme de substanţe chimice otrăvitoare. V. Putin s-a declarat convins că SUA contribuie la suferinţa poporului sirian, prin acest atac „luând partea teroriştilor”.

Apar însă câteva întrebări: Un regim dictatorial, neales prin votul liber, are dreptul să elimine majoritatea care i se opune, desemnându-i pe toţi terorişti? Un stat poate intervenii militar în sprijinul acestui regim, contribuind la eliminarea majorităţii prin bombardamente masive? Un atac care limitează măcar un pic acest genocid distrugând facilităţi chimice, fără să facă victime, este inacceptabil şi ilegal ? Dacă o asemenea logică se impune în cadrul internaţional, atunci avem o mare problemă pentru viitorul nostru.

Rusia a eşuat să promoveze această logică în cadrul CS al ONU (14.04). Rezoluţia rusă, care condamna „agresiunea împotriva Siriei de către SUA şi aliaţii săi care a violat legile internaţionale şi Carta ONU” a fost respinsă, numai China şi Bolivia votând în favoarea ei (opt state au votat împotrivă, iar patru s-au abţinut).

Pe fondul unor asemenea reacţii împotriva aliaţilor, vine surpriza (14.04): viceministrul de externe rus, Sergei Ryabkov, declară că „Moscova este în contact cu SUA şi celelalte părţi care au atacat Siria, fiind interesată de cooperarea cu Washingtonul în Siria”.

Până la urmă, sub perdeaua declaraţiilor, Rusia se pregăteşte pentru victorie, înţelegând bine mesajul: Vestul nu se va implica în războiul civil din Siria. Nu îi mai rămâne lui V.Putin decât să îl convingă pe Bashar al Assad să aibă răbdare şi să nu mai execute atacuri chimice, adversarii săi, fie şi civili, urmând să fie eliminaţi prin metode „acceptate”: bombardamente aeriene şi de artilerie masive, înfometare, iar pentru norocoşii care scapă, redislocarea. Soluţia de pace pare să se concretizeze în partiţionarea Siriei între trei regiuni, unde puterile intervenţioniste au libertatea de a îşi  elimina adversarii: una sub controlul lui Bashar al Assad, sprijinit de Rusia şi Iran, alta sub controlul Turciei, iar a treia sub controlul kurzilor. Aici apare o mică problemă, SUA sunt încă în zonă, dar,după cum remarca senatorul John Mc Cain, SUA nu au o strategie pentru Siria şi Orientul Mijlociu[12]. Probabil, SUA vor pleca, iar puterile regionale vor găsi o soluţie şi pentru kurzi, una avantajoasă pentru ele. Acestea mai au doar o singură problemă: cine plăteşte pentru reconstrucţia Siriei. De aceea Rusia menţine contactele cu huliţii aliaţi care „au agresat ilegal şi imoral” Siria lui Bashar al Assad: pentru plată ar fi bun Vestul, mai ales UE, că doar se pricepe la suportat consecinţele conflictului, salvând emigranţii sirieni care au fugit de „lupta lui Basar al Assad, Rusiei şi Iranului împotriva terorismului”.

Toată retorica privind pericolul unui conflict între SUA şi Rusia în Siria nu se justifică, pentru că, de fapt, nici una dintre părţi nu doreşte un război, dar probabil că vor merge înainte cu această retorică pentru că …nu mai pot da înapoi. SUA au ajuns în punctul în care nu mai pot tolera ceea ce se întâmplă în Siria şi nu mai vor să continue o politică de retragere strategică care a permis apariţia unor asemenea situaţii intolerabile. Rusia nu poate pierde un război pe care deja l-a câştigat[13], arătând o cruzime rar întâlnită împotriva populaţiei civile şi nici să renunţe la poziţia la care a ajuns, aceea de „mare putere arbitru în Orientul Mijlociu” (mult peste puterea sa reală, dar profitând de conjunctură oferită de SUA, mai ales sub preşedintele Obama, dar continuată de Trump).

Concluzia: operaţia din 14 aprilie a fost o lovitură anunţată şi impusă de evenimente!