Siria – Bătălia pentru Idlib şi opţiunile Turciei

Idlib – moartea vine din cer...

Luni, 22 iulie 2019... Raidurile aeriene ale armatei siriene, sprijinită de forţele ruseşti dislocate în Siria, asupra provinciei Idlib au stabilit un nou record privind numărul de victime. Un atac aerian asupra unei pieţe din oraşul Maarat al-Numan s-a soldat cu mai mult de 33 de morţi şi peste 100 de răniţi. De asemenea, au fost distruse două blocuri rezidenţiale din centrul oraşului, mai multe persoane fiind prinse sub dărâmături (printre care şi copii, imaginile cu aceştia devenind virale).

Într-o declaraţie emisă joi (25 iulie), OCHA (United Nations Office for the Coordination of Humanitarian Affairs/ Biroul ONU pentru Coordonarea Problemelor Umanitare) a descris ziua de luni ca fiind una dintre „zilele cele mai sângeroase” din regiune de la declanşarea ofensivei asupra provinciei Idlib, cu 60 de persoane ucise în provinciile Idlib, Hama şi Aleppo, inclusiv victimele produse de raidul aerian asupra pieţei din Maarat al-Numan.

Începuturile...

În 2017, în formatul Astana (Rusia, Turcia, Iran) s-a convenit implementarea aşa numitelor „zone de de-escaladare” în patru arealuri din Siria: provincia Idlib, nordul provinciei Homs, periferia estică Ghouta a Damascului, respectiv în provinciile Dara’a şi Quneitra.

Acţiunile regimului, sprijinite de Rusia, au reuşit anihilarea rebelilor din trei zone, rămânând doar provincia Idlib. Problema nou apărută a fost că, pe lângă rebelii originali din zonă, susţinuţi de Turcia, a căpătat relevanţă Hay’et Tahrir al Sham (HTS), o grupare rebelă afiliată Al-Qaida, care a obţinut controlul asupra aproape întregii zone.

Rusia şi Iranul doresc anihilarea teroriştilor/ rebelilor din această ultimă zonă, în timp ce Turcia nu sprijină această direcţie de acţiune, pe de o parte din cauza potenţialului aflux de refugiaţi (în Idlib trăiesc în jur de trei milioane de persoane, multe dintre acestea refugiindu-se din alte părţi ale ţării din cauza luptelor), iar pe de altă parte urmărind specularea situaţiei în contrapondere la kurzii din nord-estul Siriei.

Bombardamentele sistematice asupra Idlibului au început în ultimele zile ale lunii aprilie – începutului lui mai şi au spulberat efectiv acordul de încetare a focului negociat de Rusia şi Turcia în septembrie 2018. Provincia a fost supusă aproape zilnic la atacuri şi bombardamente aeriene intense, în timp ce trupele siriene au încercat să înainteze în enclava de lângă frontiera turcă.

În pofida sprijinului aerian, ofensiva guvernamentală a stagnat, cu un avans limitat al trupelor regimului, la marginea enclavei, unde se confruntă cu grupurile rebele.

Bilanţul săptămânii trecute... şi alte bilanţuri!

Atacurile aeriene ale guvernului sirian şi ale aliaţilor săi asupra ultimei enclave rebele din ţară au provocat moartea a peste 100 de civili într-o săptămână. Printre persoanele care şi-au pierdut viaţa se află cel puţin 26 de copii, urmare a loviturilor executate în special asupra unor obiective civile. Puţin probabil ca o eroare să fie la originea atacării acestor obiective, dat fiind caracterul persistent al raidurilor aeriene asupra spitalelor, şcolilor, pieţelor şi altor locuri aglomerate.

În ultimele trei luni, provincia Idlib a înregistrat pagube enorme ca urmare a bombardamentelor siriene şi ruse. Cel puţin douăzeci de spitale şi clinici medicale au fost distruse; pieţe, şcoli şi centre pentru persoanele strămutate au fost vizate în mod sistematic în oraşele considerate a fi în mâinile opoziţiei. Eforturile de salvare au fost oprite frecvent, avioanele de luptă interzicând accesul ajutoarelor în sudul provinciei, ultimul bastion al opoziţiei.

Potrivit Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO), mai mult de 730 de civili, printre care 180 de copii, au fost ucişi în raidurile aeriene executate asupra provinciei de către guvernul sirian şi aliaţii săi, de la sfârşitul lunii aprilie.

În total, războiul din Siria, declanşat în 2011, s-a soldat cu peste 370.000 de morţi şi milioane de refugiaţi intern şi extern...

Şi totuşi ... ce se întâmplă de fapt?

Aşteptare anxioasă ... această sintagmă descrie cu cea mai mare precizie atmosfera predominantă în jurul provinciei siriene Idlib, care rămâne singura regiune a ţării  controlată de grupările rebele.

Forţele de opoziţie caută să contracareze acţiunile trupelor guvernamentale, care încearcă să continue ofensiva din provinciile Hama şi Latakia, aflate la graniţa cu Idlib, sub umbrela raidurilor aeriene.

Reprezentanţii opoziţiei acuză Damascul de încălcarea acordului din septembrie 2018. Autorităţile siriene resping acuzaţiile, subliniind că luptele se desfăşoară în afara teritoriului definit de acord, iar atacurile asupra poziţiilor teroriştilor constituie un răspuns la bombardarea unor zone aflate sub control guvernamental.

Restaurarea controlului asupra provinciei Idlib rămâne, fără îndoială, unul dintre obiectivele cheie ale Damascului. Cu toate acestea, pentru ca dorinţa guvernului sirian să se îndeplinească, nu este de ajuns numai victoria militară, fiind nevoie şi de una diplomatică pentru a preveni o reacţie dură din partea Turciei sau a altor state occidentale.

Acest obiectiv nu este uşor de realizat. Opoziţia a acuzat şi continuă să acuze guvernul sirian că atacă ţinte civile. Imediat după ce avioanele siriene şi ruseşti au intensificat atacurile asupra provinciei, organizaţiile internaţionale pentru drepturile omului au început să evoce ameninţarea unei catastrofe umanitare. Activiştii pentru drepturile omului se tem că escaladarea conflictului va duce la moartea a şi mai multor civili şi va provoca un nou val al migraţiei.

Încercând să obţină condamnarea internaţională a guvernului sirian, opoziţia foloseşte uneori mijloace discutabile. Un exemplu este acuzarea armatei siriene de utilizare a armelor chimice în provincia Latakia, fapt ce a generat imediat răspunsuri din partea SUA, Marii Britanii şi Franţei, care şi-au exprimat rapid îngrijorarea cu privire la incident şi chiar au susţinut prezenţa indiciilor care confirmă utilizarea substanţelor toxice. Cu toate acestea, s-a dovedit că mesajele nu corespundeau realităţii, iar sursa lor era „Partidul Islamic al Turkestanului”, unul dintre grupurile teroriste care operează în Siria.

De ce atacuri asupra infrastructurii civile?

Oficiali ONU au afirmat luna trecută că forţele siriene şi ruseşti ar putea viza în mod deliberat spitale şi şcoli din Idlib, în încercarea de a „teroriza” civilii pentru a-i determina să părăsească zona.

Departamentul de Stat al Statelor Unite a mers mai departe marţi (23 aprilie), precizând că atacurile siriene şi ruseşti care „lovesc în mod deliberat infrastructura civilă” au fost un „act de disperare” care ameninţă procesul politic (...care proces?!). „Oraşe şi sate întregi au fost abandonate de locuitorii care s-au refugiat în alte zone în căutarea siguranţei şi a serviciilor de bază”, se subliniază în comunicatul ONU.

De notat că aproape jumătate din cei trei milioane de locuitori din Idlib şi împrejurimi sunt persoane care au fugit mai demult din alte zone din Siria din cauza războiului sau care au refuzat să rămână în localităţile recucerite de regim.

Violenţele a avut un impact grav asupra civililor. Numărul persoanelor refugiate începând de la finele lunii aprilie este de peste 400.000, potrivit OCHA. Este vorba mai ales de persoane din sudul Idlibului şi nordul Hama. Acestea se îndreaptă în general către sectoare relativ scutite de violenţe, mai spre nord, în direcţia graniţei cu Turcia, în regiuni unde există tabere pentru strămutaţi.

Aceste tabere sunt însă suprapopulate şi mulţi dintre cei care vin sunt nevoiţi să se instaleze sub cerul liber. Aproape două treimi dintre strămutaţi se află practic în exteriorul taberelor, menţionează OCHA într-un comunicat. Astfel, doar în Idlib, circa 100 de şcoli găzduiesc în prezent persoane strămutate.

Cuiul lui Pepelea – terorismul!

Prezenţa teroriştilor este principalul argument în favoarea operaţiei ofensive din Idlib. „Provincia Idlib a devenit cel mai mare azil al Al-Qaida”, recunoştea Brett McGurk încă din 2017, la acel moment în funcţia de reprezentant special al preşedintelui SUA pentru Siria.

Situaţia s-a schimbat de atunci, însă în mai rău. HTS este sucursala Al-Qaida din Siria, reuşind să creeze un control aproape complet asupra teritoriului provinciei Idlib. În controlul administrativ, HTS se bazează nu numai pe armată. Aşa-numitul „Guvern al mântuirii naţionale”, controlat de HTS, operează în Idlib, incluzând mai multe ministere de specialitate şi o reţea vastă de consilii municipale. De remarcat eforturile conducerii HTS de a se dezice de legăturile cu „organizaţia mamă”, dar acest lucru a avut un efect redus asupra ideologiei şi metodologiei militare.

Pe de altă parte, un alt grup radical, „Huras ad-Din”, revendică locul HTS, poziţionându-se drept ramura siriană a Al-Qaida. În plus, în zonă sunt mai multe grupuri de militanţi uiguri, uzbeci şi ceceni, cărora li s-au alăturat membrii Statului Islamic (SI) care s-au refugiat în provincie din regiunile estice ale Siriei.

Drept rezultat, în Idlib, actele de terorism, ucideri şi răpiri sunt frecvente şi  necombătute. Experienţa ultimilor ani arată că, în cazul în care părţile interesate nu iau măsuri pentru a îmbunătăţi situaţia, aceasta se va înrăutăţi în viitorul apropiat. Se poate spune că „nu există opţiuni bune pentru acţiune”, dar nu se poate admite decât că problema Idlib trebuie rezolvată.

Un motiv numai bun pentru ruşi şi sirieni... Iar Iranului îi convine de asemenea. Idlibul este parte din axa care asigură legătura terestră a Teheranului cu Hezbollahul libanez, prin Irak şi Siria, cu ieşire la Marea Mediterană.

Numai Turcia pare să fie de altă părere... Deşi membră a formatului Astana, situaţia actuală o obligă să se situeze pe o poziţie divergentă în interiorul coaliţiei Astana.

Turcia – singurul opozant al ofensivei asupra Idlibului

Forţele regimului Assad au bombardat sistematic provincia Idlib pentru a o recuceri, în conformitate cu strategia de a recâştiga „fiecare centimetru” din Siria. Regimul Assad consideră că, în cazul unui acord real de încetare a focului în Idlib, va pierde oportunitatea de a lansa o operaţiune militară majoră.

Între timp, Rusia îşi consolidează poziţia şi influenţa în Siria prin mijloace militare, fructificând superioritatea aeriană şi dezinteresul comunităţii internaţionale, pentru a exercita presiuni asupra Turciei şi pentru a impune propriul model al unui proces de tranziţie politică.

Politica Ankarei în Siria este influenţată de parteneriatul cu forţele de opoziţie. Turcia a ales să joace un rol activ în Idlib, furnizând rebelilor sprijin în armament şi muniţie cu scopul măririi costurilor pentru Moscova pentru a o forţa să se reîntoarcă la masa negocierilor. Dar majoritatea refugiaţilor din Idlib se îndreaptă spre nord, spre graniţa cu Turcia, sporind presiunile asupra Ankarei, deja împovărată de refugiaţii ajunşi deja pe teritoriul naţional.

SUA au abandonat forţele de opoziţie, punând capăt finanţării şi sprijinului pentru acestea şi bazându-se exclusiv pe Unităţile de Apărare al Poporului (YPG) pentru înfrângerea SI. Această poziţionare a dus la marginalizarea SUA în războiul sirian. Washingtonul dorea ca partenerii săi anti-SI să nu se confrunte cu regimul Assad, dar acum vrea să schimbe „comportamentul” regimului pentru a forţa retragerea Iranului din Siria. Pentru a face acest lucru, totuşi, SUA ar trebui să stimuleze opoziţia siriană în Idlib.

De la începutul războiului sirian, ţările europene au acţionat în umbra  SUA şi au evitat să-şi asume responsabilitatea strategică. Desigur, capitalele europene nu doresc ca un dezastru umanitar să determine un nou flux de refugiaţi spre Europa, dar nu sunt pregătite de măsuri mai consistente decât asistenţa umanitară.

Ţările Golfului au o perspectivă diferită, considerând conflictul sirian ca un joc geopolitic cu sumă zero, în care subminarea rolului Turciei este percepută drept cea mai bună strategie (drept răspuns la sprijinul turc pentru Doha în embargoul impus Qatarului). Pentru Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite, situaţia din Idlib este o modalitate de a prejudicia interesele Ankarei în Siria. Drept urmare, livrările de armament către forţele de opoziţie au fost stopate.

Care sunt opţiunile Ankarei?

Turcia a avut trei posibile căi de acţiune ca răspuns la războiul civil din Siria: implicare diplomatică, izolare sau intervenţie militară.

Ideea de început a fost să aducă cele două părţi (preşedintele Bashar al-Assad şi opoziţia) la masa negocierilor şi să le convingă să găsească un teren comun, concentrându-se asupra drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Fostul ministru de externe, Ahmet Davutoğlu, s-a întâlnit cu Assad în 2011, însă influenţa exercitată de Turcia nu a fost suficientă pentru a convinge regimul sirian să-şi nuanţeze poziţia faţă de revoltele populaţiei.

Rezultatul a fost o prăbuşire completă a relaţiilor bilaterale, pe măsură ce Turcia s-a alăturat opoziţiei. Cu toate acestea, în primele zile nu a existat niciun indiciu că implicarea Turciei ar evolua în direcţia unei intervenţii militare, atât prin ”proxy”, cât şi prin angajare directă, aşa cum s-a întâmplat în 2016.

Există trei motive principale pentru care Turcia a ales varianta hard a proiectării influenţei în Siria. Primul a fost fluxul masiv de aproape patru milioane de refugiaţi în Turcia, al doilea – creşterea influenţei forţelor kurde, care au acţionat pentru a stabili zone autonome în zona de frontieră, stabilind relaţii strânse cu SUA, iar al treilea – apariţia zonelor de influenţă ruseşti şi iraniene în Siria.

Niciunul dintre motive nu a fost rezolvat: refugiaţii sirieni continuă să rămână pe teritoriul turc, iar luptele pentru Idlib generează noi valuri. Turcia şi SUA poartă discuţii cu privire la stabilirea unei zone sigure în nordul Siriei, dar până acum nu s-a înregistrat niciun progres real. Rusia şi Iranul îşi consolidează zonele de influenţă, iar problema kurdă, factor determinant al politicii externe a Turciei, persistă.

Dar acum, preşedintele turc, Recep Tayyip Erdoğan, are nevoie de o foaie de parcurs care să-i asigure o ieşire respectabilă din conflict şi/ sau să minimizeze impactul, după toate investiţiile pe care ţara sa le-a făcut în forţele de opoziţie siriene şi în eforturile de a menţine stabilitatea în nordul Siriei.

Prima opţiune – o înţelegere cu Assad. Ideea n-ar fi o premieră, înainte de Primăvara Arabă (în 2010), Turcia şi Siria înfiinţând un Consiliu de cooperare strategic la nivel înalt, care urma să se întrunească de două ori pe an, sub conducerea şefilor de stat şi cu participarea diferiţilor miniştri, pentru dezvoltarea cooperării politice şi economice.

Principalul obstacol în calea încheierii unui acord este opoziţia puternică a preşedintelui turc faţă de Assad. Segmentul secular/ naţionalist din societatea turcă ar sprijini o astfel de înţelegere, iar parteneriatul strategic al lui Erdoğan cu Rusia ar justifica o astfel de apropiere, în logica întăririi alianţei ruso-turce în Siria şi a unei mai consistente contracarări a kurzilor din nordul ţării.

Dar electoratul de bază al preşedintelui turc împărtăşeşte pe scară largă sentimentul anti-Assad, iar un acord va fi perceput drept o întoarcere la 180 de grade a politicii externe a Turciei în Siria.

A doua opţiune – încheierea unui acord cu kurzii din Siria, concomitent cu un proces de pace cu cei din Turcia, similar celui din 2015. Acesta ar fi un progres, atât în ​​ceea ce priveşte politica internă, cât şi politica privind Siria, eliminând constrângerile de continuare a militarizării sudului ţării. Principalele provocări sunt opoziţia coaliţiei politice naţional-conservatoare a lui Erdoğan, orientarea anti-Erdoğan a politicii kurde şi agenda autonomiei a kurzilor din Siria.

A treia opţiune – focalizarea abordării, cu zone sigure şi mişcări tactice de contracarare a kurzilor în nordul Siriei. Aceasta ar implica întărirea controlului frontierelor pentru stoparea fluxului de refugiaţi şi menţinerea parteneriatului strategic cu Rusia în Siria. Iranul ar fi de acord, dat fiind problemele pe care le are cu grupurile PKK.

Această abordare ar putea funcţiona dacă SUA ar conveni asupra unui plan pentru o zonă sigură care să ţină kurzii sirieni departe de teritoriile turceşti, oferindu-le siguranţă în acelaşi timp.

Bătălia pentru Idlib continuă... Dar dincolo de aceasta, Turcia se confruntă cu provocări serioase în Siria, iar politica actuală este pe cale să ducă la o costuri exagerate şi greu de suportat în viitorul apropiat. Rămâne de văzut care va fi varianta aleasă de Erdoğan, deşi cea mai probabilă în acest moment pare a fi cea de-a treia...