09 ianuarie 2020

Siria - 50 de ani sub dictatură. Numărătoarea continuă

Laurenţiu Sfinteş

În anul 2019, Damascul a încercat să-şi revină după perioada economiei de război, măsurile din acest plan fiind aproape prioritare faţă de necesitatea, din punctul de vedere al Damascului, de a reintegra în infrastructura statală şi cele câteva teritorii şi enclave care au rămas în afara controlului regimului. Ce va urma în 2020 este relativ previzibil, cei câţiva factori externi care pot determina cursul evenimentelor urmând a avea, cel mai probabil, un parcurs de continuitate şi agresivitate anti-kurdă – Turcia, continuitate şi suport pentru Damasc – Rusia, continuitate şi moderaţie în retragerile de personal militar dislocat în estul deşertic al ţării – SUA.

Sursă foto: Mediafax

Siria –  semicentenar dinastic, 20 ani sub Bashar, 50 de ani sub Assad

Mai mult de 60% din teritoriu şi 80% din populaţia rămasă în Siria s-au regăsit, în anul 2019, sub controlul guvernului de la Damasc, dar această realitate favorabilă nu s-a transferat şi în operaţii militare – mai puţin unele excepţii, cu obiectiv limitat - de recucerire a ceea se mai află în afara autorităţii sale.

Regimul de la Damasc a avut nevoie de acest respiro pentru a încerca să repare o parte din infrastructura critică şi din cea de locuit, pentru a repune în funcţiune o parte din întreprinderile economice, pentru a reface puterea lirei siriene. Eforturile sale au fost doar parţial încununate de succes, sprijinul Rusiei, Iranului, al câtorva parteneri arabi tradiţionali fiind insuficient.

Din acest punct de vedere, anul 2020 va fi unul al unei duble nevoi de religitimare, atât din punctul de vedere al economiei, care să susţină structura statală, cât şi politico – militar, de reintegrare a nord-vestului, nordului şi estului ţării în arhitectura instituţională a regimului. Perioada de provizorat nu mai poate continua.

O conjunctură favorabilă face ca principalul sponsor al Damascului, Rusia, să devină distribuitorul de cărţi de joc în regiune, în urma abţinerii SUA de a interpreta rolul pentru care se scrisese piesa conflictului post „Primăvara Arabă 2011”. Şi tot o aliniere de noroc a evoluţiilor din ultima perioadă, scade din elanul Turciei de a-l vedea exilat pe preşedintele Assad, Ankara fiind mai preocupată să-i vadă plecaţi din apropierea frontierei pe kurzii sirieni, creatorii naivi ai unei entităţi autonome sprijinită de câţiva, dar dezavuată de mulţi, inclusiv de toţi vecinii cu comunităţi kurde proprii.

Premisele de succes ale Damascului sunt, astfel, destul de mari dar au şi o mare slăbiciune: sunt încă la nivelul în care, pentru a deveni realităţi, trebuie să fie sprijinite politic, diplomatic şi militar, de toate statele din „procesul de a Astana”, Rusia, Turcia, Iranul. Şi fiecare dintre acestea are un fel de drept de veto asupra modului în care se va realiza revenirea sub suzeranitatea Damascului a teritoriilor care, la acest moment, se află în afara controlului său.

În 2020 se vor împlini două decenii de când preşedintele Bashar Al-Assad se află la putere. Nu ar fi frumos pentru regim să-i dăruiască liderului său acest cadou al reintregirii naţionale? În anul 2020 se vor împlini şi 50 de ani de când Hafez Al-Assad a preluat puterea. Dinastia Assad va aniversa, astfel, 50 de ani de când este în fruntea Siriei. Şi mai frumos, şi mai angajant.

Regimurile autoritare din regiune utilizează acest gen de simbolistică pentru a-şi întări autoritatea, pentru a mobiliza masele, pentru a se angaja în acţiuni politice şi diplomatice relevante pe plan internaţional.

Opt ani de război, unul de pace?

Având avantajul unei poziţii superioare în plan militar, translatată şi în potenţial politic şi diplomatic, regimul de la Damasc are în faţă câteva posibile direcţii de acţiune pentru anul 2020:

● în plan politic – relegitimarea regimului în plan internaţional, într-o primă etapă prin reluarea relaţiilor dipomatice şi contactelor cu statele şi organizaţiile arabe, întărirea statului în plan intern. Într-o etapă ulterioară, se vor utiliza platformele de negociere, în diferite formule, „formatul Astana” sau „procesul Geneva”, pentru a ridica profilul de acceptare a regimului.

La Geneva deja au debutat întâlnirile Comitetului Constituţional sirian, o structură care va fi greu funcţională, cu 50 de membri reprezentând fiecare parte (regim, opoziţie, societate civilă), dar care va folosi Damascului pentru a demonstra că nu ocoleşte calea reconcilierii, arătată de comunitatea internaţională.

În „formatul Astana” se vor rezolva în special provocările militare ale perioadei, dar se ştie, încă de la Stalin, faptul că unde se rezolvă militar problemele, politicul are acces mult mai uşor. Invers e mai greu;

● în plan economic – reconstrucţia ţării, începând cu refacerea infrastructurii de locuit şi de transport, pentru reconectarea provinciilor siriene aflate pe perioada conflictului sub controlul opoziţiei, este un obiectiv prioritar pentru reîntoarcerea administraţiei centrale în regiunile aflate până de curând sub controlul opoziţiei.

Procesul vizează şi crearea condiţiilor pentru întoarcerea refugiaţilor, în special a celor din Turcia, unde nu există o empatie de limbă şi cultura comunitară cu populaţia locală.

Planul autorităţilor turce de relocare a acestora în teritoriile kurde nu va fi fezabil din cauza numărului mare de refugiaţi, proveniţi, majoritatea, din alte provincii ale ţării, mult mai bine situate economic.

Probabil, Siria, regimul de la Damasc, se va obişnui cu ideea că o altă parte a refugiaţilor, dislocată în  special în Iordania şi Liban nu se mai întoarce, iar ţara va reporni la drum cu o populaţie scăzută cu câteva milioane de locuitori. Este o perspectivă deja evocată de o serie de reprezentanţi ai regimului care îi acuză pe cei plecaţi de lipsă de loialitate şi patriotism şi care afirmă că, prin acest exod, se decantează şi se purifică, de fapt, naţiunea siriană.

Iar până la momentul în care Turcia va putea organiza transferul unui număr semnificativ de refugiaţi sirieni înapoi în Siria, ar putea să mai apară alte câteva sute de mii din enclava Idlib, unde regimul va încerca să preia controlul folosind ceea ce ştie mai bine: loviturile de artilerie şi aviaţie, creatoare de distrugeri dar şi de masive dislocări umane;

● în plan militar - regimul va reîncerca preluarea controlului asupra provinciei Idlib, având acum şi motivul - furnizat de forţele speciale americane care l-au ucis pe liderul ISIS - existenţei structurilor teroriste în această zonă.

Cel mai probabil, operaţiunile vor viza teritorii punctuale care, odată cucerite, să poată fi utilizate drept capete de pod în enclavă şi extinse.

Şi tot probabil, zona cea mai susceptibilă de a fi prima vizitată de forţele armate siriene este cea din sud-vestul provinciei, de unde se execută, în general, atacurile cu drone şi artilerie asupra bazei militare aeriene ruse de la Latakia. Interesul Rusiei de a îndepărta această ameninţare ar putea facilita ofensiva militară a regimului.

Nu este exclus ca operaţia militară să fie desfăşurată pe timpul acestei ierni, pentru a beneficia de avantajul oferit de tăierea liniilor de aprovizionare ale rebelilor prin teritoriul kurd, patrulat acum în comun de echipe militare furnizate de regim, Rusia, Turcia şi SUA. Dacă în alte domenii, rebelii islamişti pot apela la sprijinul Ankarei, în ceea ce priveşte infrastructura electrică, combustibilul, aprovizionarea cu apă, dependenţa de sistemul naţional a continuat să existe.

În ceea ce priveşte Turcia, aceasta utilizează controlul asupra miliţiilor locale de opoziţie mai mult ca o monedă de schimb, interesul primordial fiind cel care priveşte asigurarea securităţii dinspre zonele locuite de kurzi.

Va trebui doar să identifice o conjunctură favorabilă pentru a-i lăsa pe cont propriu pe opozanţii sirieni din Idlib. Să nu fie doar americanii cei care îşi lasă baltă partenerii.

Pentru celelalte zone aflate în afara controlului său - raionul Afrin şi nordul provinciei Alep – Turcia, nord – estul Siriei – formaţiunile kurde, dar şi forţe mixte, turceşti, ruse şi americane, „buzunarul” de la Al Tanf, de la graniţa cu Iordania şi Irakul – opoziţia siriană şi forţe ale SUA – regimul va trebui să aştepte decizii ale „formatului Astana” sau ale Administraţiei SUA, pentru a putea să încerce recuperarea lor, forţa militară nefiind deajuns;

● în plan diplomatic – ofensiva Turciei în nordul Siriei a creat o solidarizare pan – arabă neaşteptată, ţinând cont de contextul creat de „Primăvara Arabă” -, a statelor arabe cu regimul de a Damasc.

Beneficiind de sprijinul Egiptului, în primul rând, Siria îşi va putea relua locul în Liga Arabă şi restabili relaţii diplomatice cu statele care au contestat legitimitatea regimului Assad.

Desigur, procesul nu este ireversibil dar condiţiile sunt majoritar favorabile revenirii Siriei din zona de ostracizare politică şi diplomatică în care s-a aflat timp de opt ani.

Un alt element al planului diplomatic îl vor constitui eforturile regimului de la Damasc, de a fi recunoscut pe plan internaţional ca reprezentantul legitim şi unic al Siriei, prin marginalizarea diferitelor formate în care opoziţia siriană internă sau din exil a obţinut, provizoriu, acest statut. În interiorul comunităţii statelor arabe, problema este aproape rezolvată şi se înregistrează şi o încălzire a relaţiilor cu unele state europene.

În acest proces vor fi şi pierderi colaterale, printre care ajutorul umanitar primit de la unele organizaţii internaţionale, dirijat în special către zonele în afara controlului regimului. Cu sprijinul Rusiei şi, uneori, al Chinei, care au utilizat dreptul de veto în Consiliul de Securitate al ONU, acesta este deja blocat şi, probabil, va rămâne astfel şi în 2020.

Conflictul din Siria are încă resurse interne şi externe să continuie, în pofida eforturilor internaţionale şi ale celor ale regimului de la Damasc de a aduce sub control central ultimele enclave deţinute de opoziţie.

Opţiunile SUA, în anul 2020, privind prezenţa militară în regiune, vor depinde de pulsul campaniei electorale prezidenţiale, în timp ce Rusia a venit în Siria ca să rămână. Deocamdată, pentru 49 de ani.

Alegerile prezidenţiale siriene sunt programate în anul 2021, dar un succes al Comitetului Constituţional sirian ar putea provoca o devansare a acestora, pentru a permite preşedintelui Assad să candideze pentru un nou mandat în chiar anul aniversar de când se află la conducerea ţării.

O perspectivă greu de anticipat la declanşarea revoltei şi a „Primăverii siriene”, din oraşul Daraa, în 2011.