19 mai 2020

Şi dacă mâine va fi război?

Laurenţiu Sfinteş

Să ştii, cu o rezonabilă perioadă înainte, ce tip de conflict urmează şi cât va dura, este ceea ce îşi doreşte orice lider politic, orice comandant militar, orice planificator militar sau analist economic. Mai mult decât în alte domenii, securitatea unei ţări are nevoie de analize anticipative, de prognoze. Mai mult decât pentru alte direcţii de cercetare, armatele investesc în viitor, nu doar în cel tehnologic ci în studierea tendinţelor, a provocărilor viitoare, a riscurilor ce pot să apară. Şi cu toate acestea, majoritatea conflictelor nu se supun acestor prognoze.

Sursă foto: Hepta

Conform unei aprecieri făcute de un fost secretar al apărării al SUA, Robert Gates, nici experienţa celei mai implicate naţiuni în securitatea internaţională, SUA, nu este diferită: „Niciodată nu am anticipat exact, de la Mayagüez la Grenada, Panama, Somalia, Balcani, Haiti, Kuwait, Iraq şi altele – nu am avut nicio idee cu un an înaintea lor că vor fi atât de angajante” / ”We have never gotten it right, from the Mayagüez to Grenada, Panama, Somalia, the Balkans, Haiti, Kuwait, Iraq, and more—we had no idea a year before any of those missions that we would be so engaged."

Lumea de după Covid-19 pare a fi una diferită, pe lângă alte schimbări presupuse a veni, şi pentru modul în care statele îşi vor defini securitatea naţională, una cu noi ameninţări, cu noi riscuri, cu noi arhitecturi pentru structurile militare. Şi, desigur, o lume în care şi confruntările militare vor arăta altfel, în care unele tactici şi modele de operaţii vor intra în desuetudine, în care bătăliile s-ar putea purta fără combatanţi umani, dar în care pierderile şi distrugerile ar putea să depăşească tot ce ştim din istorie.

 

Certitudinile, dar şi necunoscutele, unui viitor apropiat

Ce nu se ştie? Durata pandemiei încă este o necunoscută. Tot necunoscute sunt şi momentul când va fi gata un vaccin şi dacă acesta va acoperi toate  efectele bolii sau doar o parte, ce terapii se vor dovedi valabile şi câte mutaţii va înregistra, între timp, virusul.

Şi ce nu se mai ştie? Ocupate cu apărarea contra Covid-19, vor mai avea statele aceleaşi disponibilităţi pentru a se lupta şi cu inamicii convenţionali, cu ameninţările de toate zilele? Vor mai avea bani pentru achiziţii militare? Vor mai fi acestea de actualitate într-o viitoare confruntare care pare a fi cu totul altceva decât cea pentru care s-au pregătit armatele lumii în ultimele decenii?

Dar ce se ştie? Aşa cum s-a demonstrat şi cu ocazia acestei crize, instituţiile militare sunt mai bine pregătite decât multe din cele civile pentru a gestiona situaţii neaşteptate, inclusiv de natură medicală. Medicii militari, spitalele armatei, tehnologia de dezinfectare au făcut în multe state diferenţa.

Dar într-o criză de această natură se relevă nu numai avantajele, dar şi dezavantajele unor structuri militare organizate pe criteriile, nevoile şi ameninţările trecute şi prezente.

Structurile militare sunt încadrate cu personal presupus mai sănătos, datorită standardelor şi verificărilor periodice, sigur mai tânăr, deci mai rezistent la infecţii, dar acţionând mult mai compact, mai ales pentru unităţile luptătoare, ceea ce creează condiţii pentru transmitere rapidă a virusului. Cazurile de pe portavioanele SUA, şi nu numai, sunt un exemplu edificator.

Disciplina militară ajută la gestionarea mai bună a nevoilor de distanţare, dar sunt şi activităţi în care a acţiona astfel înseamnă a renunţa la antrenamente şi exerciţii care să simuleze realitatea războiului. O mai bună organizare permite deplasări de trupe în condiţii mai sigure. Alternanţa la unele exerciţii permite un număr mai redus de militari în poligoane.

Dar această mecanică procedurală nu permite ”trăirea” cu adevărat a condiţiilor de luptă. Restricţiile nu mai permit antrenamentele la întregul lor potenţial. Exerciţiile se anulează. Salturile cu paraşuta nu se mai efectuează. Lucrul de acasă nu este posibil în cazul militarilor, dar noile condiţii ar putea afecta inclusiv relevanţa acestor antrenamente, a unor arme şi categorii de forţe.

Acelaşi restricţii afectează liniile logistice. Şi nu e vorba de ceea ce pot face militarii din această specialitate. Contează, mai ales, cum funcţionează contractele, ce se produce şi unde. Multe din contractele militare urmează aceeaşi logică a celor comerciale, raportul calitate – preţ, cu accent pe cel de-al doilea, fiind cel care decide. Uneori,  în ciuda geografiei şi a forţei proprii de muncă.

 

Criza şi scenariile ei

Va fi această criză sanitară una care va influenţa şi evoluţiile militare? Este o întrebare, la care răspunsurile nu pot veni decât când se va vedea ce schimbări sociale şi tehnologice au fost impuse, şi rămân drept cutume politice şi sociale, în perioada derulării ei. Unele comparaţii cu evoluţii relativ similare au început să circule în mediu analitic. De exemplu, apariţia armelor nucleare a impus o regândire a modului în care statele mari, posesoare ale acestora, pot recurge la război. Sistemul internaţional a fost transformat, astfel încât recurgerea la aceste arme să fie cât mai îndepărtată ca opţiune.

Ameninţarea unui conflict nuclear, deşi improbabilă, a rămas, totuşi, iar lumea s-a obişnuit să trăiască ştiind că aceste sisteme există, doar câteva ţări le posedă la niveluri cu adevărat periculoase pentru glob, dar o utilizare ar fi sincigaşă şi pentru cel care apasă primul butonul.

Spectrul pericolului nu a împiedicat o serie de state cu posibilităţi economice şi militare secundare să dorească să posede, iar unele chiar să reuşească în acest demers, arme nucleare şi sisteme de lansare pentru acestea. Ca să ajungă la acest nivel, au sacrificat economiile naţionale, nivelul de viaţă al cetăţenilor lor.

Imaginea unor state puternice, nu oricare, chiar Statele Unite ale Americii sau China, blocate timp de cel puţin două luni, de existenţa ameninţătoare, nevăzută şi veninoasă a unui virus cu caracteristici incerte, ar putea da idei acelor ţări şi regimuri înregistrate în diferite „axe ale răului” care cred că supravieţuirea lor depinde de ţinerea în şah a mai puternicilor lor adversari.

Coreea de Nord este de mult timp bănuită a avea un program de cercetare al armelor biologice, pe care regimul îl invocă periodic şi aluziv pentru a pune restul lumii în gardă. S-ar putea să nu fie singura ţară care să realizeze că efectele sunt invers proporţionale cu costurile.

Studii precum cele din perioada de început a Războiului Rece au reapărut, îmbrăcate în îngrijorări noi, deşi credeam că acest subiect nu mai are relevanţă după 1972, când s-a semnat Convenţia privind interzicerea armelor biologice, ratificată şi de România în 1979.

Chiar dacă scenariul utilizării unei astfel de arme noi va rămâne doar la nivelul ipotezei, cu siguranţă el va fi luat din nou în calcul, cu tot ceea ce înseamnă într-o reglementare de securitate: doctrine, echipamente, medicamente, lanţuri logistice, cercetători pregătiţi să găsească un antidot în funcţie de caracteristicile potenţialului „intrus”. Unele industrii vor prospera, o serie de tehnologii vor fi  adaptate, scenariile potenţialelor operaţii vor avea şi o componentă pentru acest spectru nou de ameninţări.

 

O securitate diferită şi un război altfel

Criza, cu toate incertitudinile, a mai oferit un element ce poate fi trecut în rândul celor pozitive: a provocat o dezbatere despre schimbare şi reformă. De la viziuni catastrofice despre viitor, până la sceptici declaraţi, dialogul public a fost mai intens ca în alte perioade, iar blocajele din funcţionarea unor mecanisme sociale şi economice au permis căutarea de soluţii dincolo de obişnuitele schimburi de idei.

O serie de aspecte relevate de criză demonstrează, de asemenea, că infrastructura militară, aşa cum e aceasta funcţională la acest moment, s-ar putea să devină caducă într-un context atipic, cum e cel al pandemiei.

Structurile militare sunt, astfel, concepute pe modelul „ţestoaselor” romane, spaţii aglomerate şi fortificate, care asigură atât protecţie cât şi forţă de izbire. Poate cel mai sugestiv exemplu este cel a portavioanelor, oraşe militare în mişcare, apte să proiecteze această forţă la mii de kilometri distanţă. O infecţie la bord a transformat trei din cele 11 nave americane de acest tip, în infirmerii navale cu pistă de aterizare deasupra rezervelor de spital. Formaţiile militare compacte, oricât de bine organizate ar putea fi, vor fi nevoite să lase loc unor structuri mai elastice, potenţial modulare.

Dacă, până în prezent, utilizarea sistemelor automate, a dronelor şi roboţilor era doar o componentă auxiliară a operaţiilor militare, este posibil că, de mâine, acestea să preia şi alte misiuni de război.

„Spiritul de corp”, invocat de o întreagă literatură, diferit în funcţie de categoria şi specialitatea militară, ar putea fi înlocuit de „combatibilitatea tehnologică”.

Criza a demonstrat, mai ales în ţările în care această componentă a sistemului naţional de apărare este bine organizată şi funcţională, importanţa structurilor de rezervă, a Gărzii Naţionale (în cazul nostru, a Jandarmeriei). Crizele civile care trebuie rezolvate (şi) cu mijloace militare nu pot fi gestionate corespunzător decât de o entitate care nu e atât de luptătoare ca să devină ameninţătoare ca mesaj public, dar este îndeajuns de disciplinată pentru a impune ordinea.

Cum un viitor conflict s-ar putea desfăşura nu pe un câmp de luptă cât în hale de producţie industrială, în centre de afaceri, în reţele de caculatoare, la nivelul burselor financiare, în infrastructura de transport, combatanţii vor fi mai puţin militarii, cât societatea în ansamblu. Liniile de apărare vor trebui construite astfel nu pe aliniamente din apropierea graniţelor, cât în interiorul comunităţilor şi grupurilor sociale, acolo unde expertiza militară actuală este limitată.

Securitatea naţională va fi de mâine un concept diferit. Nu va mai fi centrată pe militari şi, implicit, nu vor mai conta la fel de mult locurile unde vor acţiona aceştia. Statele care cred în prezent că îşi protejează securitatea naţională prin dislocări şi angajamente externe s-ar putea să aibă de refăcut doctrine şi strategii.

Da, până în prezent, războaiele au fost duse în special de armate, iar cele contemporante, mai ales de militari. Profesionalismul asumat al unei structuri care se ocupă de acest domeniu a fost umbrela care a permis reducerea efectivelor, renunţarea la încorporările periodice. Chiar dacă, recent, alături de ameninţările considerate clasice şi-au făcut loc şi unele mai difuze, cum este cea a terorismului, ceea ce a transferat şi altor instituţii responsabilităţi în domeniul securităţii naţionale, armatele au rămas „primele între cei egali” în gestionarea lui.

Criza Covid-19 va extinde şi mai mult domeniul securităţii naţionale, sănătatea publică şi rezistenţa comunităţii la blocaje economice şi sociale devenind la fel de importante ca respingerea unui atac armat extern.

 

Cinci propabile noi feţe ale Pentagonului

Pentru cea mai completă şi potentă structură militară din lume, armata americană, analiştii sugerează o serie de schimbări pe care actuala criză le va produce, cu voia sau fără voia militarilor:

  1. spaţiile cibernetic şi extraterestru vor lua faţa triadei clasice terestru, aerian şi naval, categoriile de forţe care le gestionează pe primele două devenind prioritare. Protejarea infrastructurii SUA de un atac cibernetic este deja o prioritate, dar actuala criză a relevat pe viu ce se poate întâmpla în caz de blocaj. Iar cel cibernetic este apreciat a fi potenţial şi mai periculos decât cel creat de Covid-19, care nu a tăiat, de exemplu, serviciile naţionale de internet permiţând unei întregi ţări să se mute cu activităţile online;
  2. dislocările externe îşi vor pierde din importanţă. Într-o lume post-criză cu deficit financiar masiv, datorii uriaşe şi recesiune, SUA vor rămâne angajate puternic în exterior în protecţia principalelor sale zone de interes: asigurarea continuităţii NATO, apărarea Europei de Est, a Israelului, asigurarea descurajării în Asia de Est. Însă restul, Afganistan, Irak, dislocările din alte state arabe, forţele din Africa, poate şi o parte din cele din sudul Pacificului vor avea parte de reduceri, dacă nu chiar de mai mult. Contează şi cele 10 miliarde de dolari, cât costă aceste forţe, mai contează însă faptul că, într-un potenţial nou conflict, linia de front trece pe acasă;
  3. componenta de rezervă va creşte ca utilitate în caz de conflict. Am atins anterior subiectul utilizării Gărzii Naţionale pe timpul crizei. Este de remarcat că, pe lângă serviciile medicale militare, sunt şi o serie de specialităţi militare care vor avea o a doua tinereţe, cum e, de exemplu, corpul geniştilor;
  4. o serie de programe de echipare şi înarmare, mai ales cele foarte costisitoare, vor fi reduse, şi nu cu puţin, şi doar dacă au noroc să nu fie tăiate cu totul. Deja sunt rapoarte media despre dificultăţile prin care trec programele F-35 sau cele pentru portavioanele din  clasa Ford;
  5. rolul forţelor armate în societate va înregistra un declin. Declinul este apreciat ca fiind unul de „consecinţă culturală a crizei”. O structură extrem de costisitoare s-a dovedit implicată în gestionarea crizei doar prin unele componente, desigur şi prin consecinţele resimţite şi asupra propriului personal. Comparaţia dintre decesele provocate de pandemie şi numărul morţilor americani în Vietnam este una care schimbă percepţiile despre utilitatea acestei masive construcţii militare. Eroismul se mută în plan intern şi nu mai are nevoie de uniformă pentru a se manifesta.

Cât de profunde vor fi aceste schimbări va depinde de ceea ce se întâmplă în continuare, într-o criză care nu s-a încheiat, şi într-o societate ce se reîntoarce către ea însăşi.

 

Războiul de lângă noi

O discuţie despre un viitor război este una provocatoare. În timpuri normale, o confruntare la timpul viitor va avea loc în parametrii prezentului, cu tehnologiile şi conservatorismul său. În timp de criză, însă, scenariile devin dintr-odată mai îndrăzneţe, mai ieşite din tipare, uneori luând în calcul ipoteze care ar fi apărut înainte ireale. Pentru că această primăvară a anului 2020 este una atipică. Chiar şi pentru simbolistica militară.

De Ziua Victoriei, chiar de jubileul de platină, parada din Piaţa Roşie a fost un simplu show aerian deasupra Moscovei şi a altor oraşe ruse.

În timp ce portavioanele SUA se tratau de Covid-19 în bazele navale cele mai apropiate, cele (două, pentru moment) chineze îşi continuau exerciţiile planificate, unele chiar în Marea Chinei de Sud.

Raporturile de forţe devin, uneori, raporturi între percepţii. Iar războiul viitorului pare a fi, pe lângă înlocuirea duelului SUA – Rusia cu cel dintre SUA şi China, din ce în ce mai puţin o poveste ipotetică despre soldaţi, tancuri, avioane, rachete, sudoare şi uniforme militare.

Şi din ce în ce mai puţin un război care va începe la o oră fixă şi se va încheia cu o victorie. Noul tip de război va coexista cu prezentul în care ne aflăm, va hiberna alături de noi, va mocni pe timpul crizelor comerciale sau diplomatice, din când în când va răbufni sub forma unor manifestări violente, dar nu neapărat militare, ne va însoţi permanent de acum încolo.

Şi vom învăţa să trăim alături de el, ca şi cum ar fi un alt tip de virus.