Sfârşitul gândirii magice sau un diplomat precaut la conducerea CIA

Fluent în franceză, rusă şi arabă, membru al Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe, William J. Burns deţine un doctorat în ştiinţe internaţionale la Universitatea Oxford şi s-a aflat (în 1994) pe lista publicaţiei Time a celor „100 de tineri lideri globali”.

„Arma diplomatică secretă”, cum îl numeşte presa, William J. Burns a fost ambasador în Iordania, secretar de stat adjunct pentru Afaceri din Orientul Apropiat şi ambasador în Rusia.

Nu este neobişnuit ca un outsider să fie adus în fruntea Agenţiei Centrale de Informaţii, dintre ultimii zece directori, şapte fiind din afara instituţiei din Langley, însă, în cei 73 de ani de existenţă, CIA nu a fost niciodată condusă de un diplomat de carieră.

Iar, dacă despre şefii serviciilor secrete se ştie destul de puţin, ei înşişi fiind zgărciţi cu apariţiile publice şi comentariile, de această dată, opiniile unui viitor şef al CIA sunt la îndemâna oricui vrea să-şi facă o idee despre cum vede lumea cel a cărei misiune va fi „valorificarea puterii informaţiilor pentru a menţine naţiunea în siguranţă”.

Memoriile sale - The Back Channel: A Memoir of American Diplomacy and the Case for its Renewal - publicate de Random House, în 2019, împreună cu o arhivă de aproape 100 de scrisori diplomatice declasificate - dar şi numeroasele articole de presă pe care le semnează, ni-l prezintă, cel puţin într-o anumită măsură, pe următorul locatar din Langley.

Se spune că William Burns a avut … concurenţi pe post: Thomas E. Donilon, fost consilier de securitate naţională în administraţia Obama şi prieten apropiat al lui Biden, şi David Cohen, fost oficial al Trezoreriei, care a lucrat, timp de doi ani, ca director adjunct al CIA sub acelaşi Obama, desemnat între timp şi de către Joe Biden director adjunct al agenţiei.

Un altul, fostul director în exerciţiu al CIA, Michael Morell, şi el luat în considerare de Joe Biden pentru funcţie, a fost declarat inacceptabil de către democraţi de top din Comitetul de informaţii al Senatului, fiind criticat pentru susţinerea programelor de „interogarea intensificată” a teroriştilor.

De ce, dintre ei, William J. Burns a fost cel mai potrivit pentru CIA?

Pentru că, susţine cel care l-a numit, Burns este de acord că „intelligence trebuie să fie apolitic şi că profesioniştii dedicaţi serviciilor de informaţii care servesc naţiunea merită recunoştinţă şi respect”.

Pe William Burns, o figură bine apreciată în cercurile diplomatice, îl recomandă un intelect de excepţie, o experienţă profundă a afacerilor externe şi „darurile analitice”.

Melvin Goodman, fost analist CIA, membru al Centrului pentru Politici Internaţionale şi profesor la Universitatea Johns Hopkins, este de părere că desemnarea lui Burns „trimite un semnal important cu privire la renaşterea serviciului public, care a fost degradat în ultimii patru ani”, fiind „o numire exemplară într-o instituţie care a devenit prea insulară şi parohială”.

Din zestrea viitorului şef al CIA mai fac parte relaţiile bune cu Joe Biden, datând din administraţia Obama şi cu Avril Haines, nominalizată pentru funcţia de Director of National Intelligence.

Washington Post îl descrie ca fiind o figură „nepartizană”, „un jucător din interior, loial superiorilor săi”, care, deşi diplomat, nu spion, „este un om gri clasic, precum cei care populează lumea serviciilor de informaţii”.

Obişnuit cu secretele, aşa cum reiese din memoriile sale, şi cu „locurile grele”, Rusia şi Orientul Mijlociu, William Burns va fi cel care va trebui să livreze „adevărul Puterii”.

Iar la acest adevăr vor contribui, inevitabil, şi opiniile sale despre politica externă şi viitorul ordinii internaţionale în „lumea post-pandemică, care va reprezenta un test masiv pentru statecraft-ul american, cel mai mare de la sfârşitul Războiului Rece”.

O ordine internaţională liberală, considerată de Burns „mai puţin liberală şi mai puţin ordonată”:

„Fluxul de mărfuri şi oameni peste graniţe va deveni mai puţin liber. Un sentiment comun de nesiguranţă va intensifica concurenţa marilor puteri, va accelera tulburările regionale şi va agrava crizele umanitare în părţi ale lumii deja pline de conflicte şi refugiaţi. Noile tehnologii vor consolida controlul autoritar şi vor contesta guvernanţa democratică. Instituţiile internaţionale vor fi afectate, despărţite de rivalitatea puterilor majore şi vor muri din lipsa de resurse, subminând perspectivele unui răspuns coordonat la alte provocări globale care se apropie”. (A Make-or-Break Test for American Diplomacy)

Un peisaj internaţional complicat, „punctat de ascensiunea Chinei, agresiunea rusă, schimbările climatice, ameninţările teroriste persistente şi alte încercări pentru ordinea globală condusă de SUA”, la care se adaugă „provocarea enorm de complexă a fragilităţii statului”.

O lume în care liderii Americii vor trebui să „reechilibreze instrumentele de securitate naţională”, să „reconstruiască, atât instituţiile scufundate, cât şi demnitatea serviciului public”, să schimbe „condiţiile angajamentului cu aliaţii, aşteptând mai mult, dar şi ascultând mai mult”, să stabilească, împreună cu poporul american, „limitele puterii” Statelor Unite, evitând „febra ideologică, care a făcut atât de mult rău intereselor americane”.

Pentru asta ar trebui să se pună capăt „gândirii magice”, dogmelor din politica externă care au condus la dezastre în Orientul Mijlociu şi nu numai.

„Gândirea magică”, acea „tendinţă persistentă de a presupune prea multe despre influenţa americană şi prea puţin despre obstacolele din calea ei”, generând „indisciplină şi dezamăgiri” a caracterizat şi Administraţia Trump.

Această gândire este ilustrată, de pildă, de decizia preşedintelui Donald Trump de a retrage trupele americane din Siria, care a produs „un moment rar al bipartizanatului în politica externă” şi a reprezentat „o trădare” a a partenerilor kurzi, a procesului („lăsându-i pe liderii militari şi pe diplomaţi să se lupte pentru a ţine pasul cu tweet-urile”), dar şi „o trădare mai profundă şi mai consecventă a bunului simţ”.

Administraţia Trump a reprezentat „cea mai proastă intersecţie între om şi moment din istoria americană”. „America First” înseamnă „Trump primul, America singură şi americanii pe cont propriu”.

Este nevoie de o schimbare semnificativă a angajamentului SUA în Orientul Mijlociu, prin „scăderea aşteptărilor de transformare, încetarea obiceiului de răsfăţ cu cele mai rele instincte ale partenerilor noştri şi de angajare în confruntare cosmică cu adversarii statului” şi găsirea unei abordări „mai concentrate şi mai durabile” împotriva terorismului „cu accent mai mare pe diplomaţie, susţinută de pârghia militară, şi nu invers”.

Din „gândirea magică” a lui Trump face parte şi „marea lui idee”, de fapt o idee eronată conform căreia se poate supralicita strategia americană pentru realizarea unei „mari coaliţii împotriva Iranului, care se întinde de la Israelul lui Benjamin Netanyahu până la autocraţiile arabe din Golf”. Rezultatul a fost „spectaculos de coroziv pentru interesele americane”: abandonarea acordului nuclear iranian şi lansarea unei campanii de „presiune maximă” împotriva Teheranului, „fără legături cu obiectivele realiste, un model idiosincratic de diplomaţie coercitivă, dar care era doar constrângere, fără diplomaţie”.

Soluţia: reechilibrarea relaţiilor din Orientul Mijlociu, încetarea unei relaţii cu „Arabia Saudită şi arabii din Golf”, care să le permită „să acţioneze ca şi când ar avea dreptul la un cec în alb” de la SUA, găsirea unei căi de întoarcere „la un acord nuclear actualizat cu Iranul” şi a unui echilibru mai bun între efortul de combatere a terorismului („raţionalizarea şi reducerea treptată a vastei amprente antiteroriste” americane) şi ajutorul pentru „soluţionarea stărilor de rău economice şi politice regionale”, care nu mai pot fi ignorate.

„Gândirea magică” este cea care a amăgit America cu privire la „capacitatea de a reface alte societăţi, neglijând în acelaşi timp nevoia urgentă” de a-şi reface propria societate, reprezentând „fractura dintre politica de la Washington şi clasa de mijloc americană”.

Politica externă ar trebui redefinită, acel „the blob” (masă amorfă, pată) care este instituţia americană de politică externă. (the blob este denumirea dată establishmentului american de politică externă, în 2016, în New York Time, de către Ben Rhodes, conisilierul de politică externă al lui Barack Obama. Potrivit lui Rhodes, the blob îi includea pe Hillary Clinton, Robert Gates şi alţi promotori ai războiului din Irak, de ambele părţi ale clasei politice, care se plâng neîncetat de prăbuşirea ordinii americane de securitate în Europa şi Orientul Mijlociu, în acelaşi timp susţinând războaiele din Irak şi Afganistan şi ignorând alte provocări).

Politica externă a SUA ar trebui să sprijine reînnoirea internă, să vizeze „mai puţin deschiderea simplă a pieţelor în străinătate şi mult mai direct o creştere economică favorabilă incluziunii în ţară”, precum şi schimbări organizaţionale şi culturale.

Adevărata ameninţare la adresa democraţiei americane nu provine din partea unui „deep state imaginat, ci dintr-un stat slab al instituţiilor găunoase şi al funcţionarilor publici asupriţi şi diminuaţi”.

Trecerea dincolo de „strălucirea şi trădările din era Trump” şi „retragea din gândirea magică” ce „a băgat America atât de des în necazuri în trecut” presupune şi „atenţia la concurenţii externi precum Rusia şi China”, dar „fără a fi deranjaţi de aceştia”.

Europa, „prinsă între o China asertivă, o Rusia revizionistă, o America imprevizibilă şi propriile sale avarii politice - nici una mai nedumeritoare decât Brexit-ul”, rămâne un partener crucial pentru SUA, dar un parteneriat eficient presupune ca europenii să fie ascultaţi mai mult.

Înarmată cu „un sens clar al priorităţilor”, următoarea administraţie va trebui să „reinventeze alianţele şi parteneriatele SUA şi să facă câteva alegeri dure cu privire la instrumentele şi termenii de implicare ai Americii în întreaga lume”.

O politică externă reinventată trebuie să ia în considerare schimbările climatice, insecuritatea globală a sănătăţii, proliferarea armelor de distrugere în masă şi revoluţia tehnologică, toate necesitând „cooperare internaţională, în pofida intensificării rivalităţii strategice”.

Acestea presupune un nou multilateralism: „un pachet de coaliţii de state cu aceleaşi gânduri”, pe care SUA este încă ţara cea mai în măsură să le constituie”, împreună cu „o abordare dificilă a reformării instituţiilor internaţionale şi o diplomaţie agilă”.

Cea mai mare provocare geopolitică a SUA: gestionarea concurenţei cu China, care depăşeşte capacitatea Americii, economiile lor fiind „prea încurcate pentru a se decupla”. Cu toate acestea, SUA pot profita de reţeaua aliaţilor şi partenerilor din Indo-Pacific care se îngrijorează şi ei de ascensiunea Chinei.

În relaţiile SUA-Rusia, se pare că „tot ceea ce e vechi devine din nou nou”. Pe măsură ce se navighează într-o altă paradigmă în raporturile bilaterale, realitatea „cruntă” este că relaţia cu Rusia va trebui, în viitorul previzibil, să funcţioneze în mare măsură „într-o bandă îngustă de posibilităţi - de la concurenţă la adversitate”.

Rareori merită „să neglijezi sau să subestimezi Rusia sau să arăţi lipsă de respect gratuită”, iar „fermitatea şi vigilenţa sunt cel mai bun mod de a face faţă combinaţiei inflamabile de nemulţumire, ambiţie şi nesiguranţă pe care o întruchipează Vladimir Putin”. Dar, în cele din urmă se poate construi o relaţie mai stabilă „fără să i se cedeze lui Putin sau să se renunţe la Rusia de dincolo de el”.

Din toate aceste motive şi, probabil, multe altele, Burns este considerat potrivit pentru CIA. Este, însă, şi agenţia un loc potrivit pentru William Burns?

Cea mai mare provocare a sa va fi să se confrunte „cu o cultură CIA ciudată, care este adesea rezistentă la schimbări”. Burns va trebui să depăşească asta şi „să încurajeze schimbarea într-o agenţie ale cărei elemente fundamentale au fost influenţate de noile tehnologii” şi unde agenţii „au fost maeştri, de-a lungul anilor, în direcţionarea noilor directori conform priorităţilor lor”.

Se aşteaptă ca alegerea lui Burns (Melvin A. Goodman) să pună capăt „deceniilor de directori mediocri lipsiţi de lumină” şi politizării informaţiilor sub foştii lideri ai CIA, cum ar fi Robert Gates, în 1980, şi George Tenet, înaintea războiului din Irak.

Se speră, de asemenea, ca „utilizarea abuzivă prezidenţială a mandatului CIA pentru acţiuni sub acoperire, care a primit sprijin excesiv de entuziast din partea foştilor lideri precum Richard Helms, William Colby şi William Casey”, să fie contestată de Burns. La fel, politica „sadică de tortură şi abuz”, susţinută de Gina Haspel, de denigrare a Biroului Inspectorului General, esenţial pentru supraveghere, de încălcare (John Brennan) a separării puterilor „în compromiterea studiului comitetului de informaţii al Senatului asupra programului de abuz şi tortură a CIA”.

Burns poate aduce agenţiei „viziunea strategică care a lipsit comunităţii de informaţii militarizate, în special CIA”.

În timpul „războiului global împotriva terorismului” de după 2001, CIA a înclinat puternic spre operaţiuni paramilitare, trimiţând ofiţeri în Afganistan şi operând o reţea globală de sisteme inteligente de lovire la distanţă. Chiar şi atunci când scopul era „recrutarea agenţilor, mai degrabă decât uciderea teroriştilor, cerinţele de a face acest lucru în zonele de război au schimbat etosul profesiei”, astfel că „a existat o schimbare perceptibilă în cultura din interiorul agenţiei ... iar, mare parte din cunoştinţele instituţionale despre desfăşurarea operaţiunilor tradiţionale de spionaj … s-a dus."

Burns ar putea încerca „să reechilibreze aceste sarcini, punând din nou accent asupra spionajului de modă veche” şi ar putea „reorienta CIA mai ferm către nevoile celor care consumă şi acţionează pe baza de intelligence”, de exemplu ale Departamentului de Stat, instituţie „care tânjeşte după informaţii”.

Pe de altă parte, dacă Burns va fi mai interesat de mai puţine echipe paramilitare în Siria şi mai multe operaţii clandestine la Beijing şi Moscova, nu va fi simplu pentru că, între timp, „tehnologia a înăsprit constrângerile din spionajul traditional”.

Însă, între preocupările lui William Burns, pare a fi lăsat de o parte ceva esenţial, considerat de „mulţi oficiali ai serviciilor de informaţii, cea mai formidabilă provocare dintre toate”: în ultimii doi ani, cel puţin patru ofiţeri americani de informaţii au fost acuzaţi că au lucrat pentru serviciile chineze.

Speranţa este şi că „diplomatul William Burns va putea schimba cultura de la Langley şi nu va fi subsumat de aceasta”.(Ray McGovern, Can Burns Change the CIA?)

Lui Burns îi lipseşte experienţa pentru gestionarea organizaţiilor „mari şi pestriţe ca agenţia”, iar el va trebui să se asigure, printre altele, că „analiza substanţială a informaţiilor nu este afectată de operaţiunile CIA”, dat fiind că, în ultimii ani, a fost „foarte dificil pentru analişti să menţină distanţa necesară pentru a evalua în mod obiectiv eficacitatea politicilor şi acţiunilor în care colegii de operaţiuni au fost pe deplin angajaţi”. Burns va trebui să realizeze echilibrul analiză-operaţiuni, pe măsură ce „partea operaţională a agenţiei acumulează din ce în ce mai multe finanţări şi este din ce în ce mai atrasă de operaţiuni paramilitare, acţiuni cu drone şi altele asemenea” şi să creeze „o distanţă suficientă” pentru ca analiştii „să cântărească în mod obiectiv eficacitatea, consecinţele şi implicaţiile”, ceea ce ar contribui „la mutarea agenţiei pe drumul cel bun după decenii de politizare”.

Burns cumoaşte cel mai bine importanţa estimărilor informative şi se aşteaptă „să se ferească de lucrurile falsificate şi, la rândul său, să încurajeze analiştii să-i urmeze exemplul şi să le vorbească sincer superiorilor”. Dar, va proceda el în acest mod, de pildă, şi cu Victoria Nuland, alegerea lui Biden pentru subsecretar de stat pentru afaceri politice, cea care este „metafora excesului de acţiune”?

Memoriile sale îl prezintă ca pe un „diplomat precaut, care nu a putut opri greşelile SUA”

„Citind naraţiunea lui Burns despre scrisorile şi rapoartele pe care le-a trimis superiorilor săi, se desprind două concluzii: în primul rând, el a fost corect în intuiţiile sale cu privire la potenţialele greşeli pe care preşedinţii ar trebui să le evite. Dar, în al doilea rând, el s-a alăturat, de obicei, deciziilor, chiar şi atunci când simţea că acestea pot provoca dificultăţi”. Cartea lui Burns „ilustrează decalajul dintre cunoaşterea lucrului corect şi realizarea acestuia”. (David Ignatius, redactor Washington Post).

Pentru a avea succes la CIA, diplomatul Burns va trebui să fie nediplomatic … „această meserie necesitând să le spui oamenilor, în special şefului, lucruri pe care nu vor să le audă”.

Într-un interviu acordat the Politic, William Burns a răspuns întrebării de ce s-a alăturat serviciului extern: pentru că a crezut întotdeauna în vorbele lui Teddy Roosevelt, conform căruia „unul dintre cele mai mari norocuri ale vieţii este posibilitatea de a lucra din greu la o muncă ce merită făcută”.

Iar norocul îl urmăreşte în continuare.