10 februarie 2020

Serviciul rus de informaţii externe scoate la lumină şapte ilegali

Liviu Ioniţă

În timpul Războiului Rece, sovieticii au încercat să-şi surprindă adversarul utilizând diverse acoperiri pentru ofiţerii de informaţii, în afara celei aşa zis „consacrate”, acoperirea diplomatică. Pentru asta, au plasat pe teritoriul american persoane care făceau parte din serviciile de informaţii, dar care acţionau sub identitate falsă şi erau pregătiţi să opereze pe termen lung, fără a beneficia de acoperire diplomatică. Ei au primit, ulterior, numele de „ilegali”. Într-un gest fără precedent, în urmă cu câteva zile, Serghei Narîşkin, şeful SVR, Serviciul rus de Informaţii Externe, a dezvăluit numele a şapte ilegali.

Sursă foto: 123RF

Potrivit agenţiei de presă Ria Novosti, SVR a făcut publică, pentru prima dată, o listă de ofiţeri sub acoperire.

Descrierea oficială a acestor membri ai structurilor de intelligence este de „exploratori (cercetaşi) care operează într-o ţară străină sub aparenţa unui cetăţean al acelui stat sau al unei ţări terţe, persoane dintr-o structură specială, cu o ţinută morală deosebită şi fermitate a spiritului, oameni modeşti cărora nu le place să fie numiţi eroi”, aşa după cum îi caracteriza Vladimir Putin, într-un discurs din anul 2017, rostit la sediul Serviciului de Informaţii Externe, în cadrul unei ceremonii ce marca 95 de ani de la înfiinţarea Direcţiei S.

Identităţile ofiţerilor, „personal de rezervă special” - dintre care, cei mai mulţi, sunt acum pensionari sau decedaţi - au fost dezvăluite de Serghei Narîşkin, şeful SVR, în cadrul unei conferinţe de presă de la Moscova, însoţite de scurte note biografice.

Începând cu anul 1922, ilegalii au funcţionat în cadrul Direcţiei S (Direcţia principală) a KGB, iar după 1991, în SVR. În mod obişnuit, identităţile ilegalilor rămân secrete în urma ieşirii lor din serviciu şi chiar după moarte.

Programul ilegalii, a fost numit astfel de către Departamentul de Justiţie al Statelor Unite, când o investigaţie a FBI a condus, în iulie 2010, la arestarea a 10 persoane dintr-o reţea de agenţi sub acoperire, rămaşi pe teritoriul american din timpul Războiului Rece.

În 2017, la moartea lui Iuri Drozdov, fost şef al Direcţiei S a KGB, BBC aminteşte de cel care a gestionat programul ilegalilor pentru mai mult de un deceniu şi care îşi numea recruţii copii-minune, persoane care vorbeau adesea trei sau patru limbi străine cu fluenţa autohtonilor.

Cunoscut, printre altele, ca fiind implicat, în 1962, în organizarea schimbului dintre ilegalul Rudolf Abel, arestat la New York în 1957, şi pilotul american Gary Powers, pe Podul Glienicke dintre Berlinul de Vest şi Potsdam, Iuri Drozdov s-a ocupat de antrenarea agenţilor sovietici - ilegalii – pentru ca aceştia să vorbească, să gândească şi să acţioneze, chiar şi în mod inconştient, ca şi cum ar fi cetăţeni americani, britanici, germani sau francezi obişnuiţi. Au fost concepute legende detaliate, biografii, au fost emise certificate de naştere, iar bisericile au fost plătite pentru a şterge procese-verbale de deces. S-a depus o muncă scumpă şi dureroasă, la unii ilegali renunţându-se după o instruire de ani de zile, dacă acoperirile erau considerate nesigure pentru a fi implementate. Vorbirea în rusă în somn a fost, de pildă, un motiv pentru care s-a renunţat la o recrutare promiţătoare.

 

Numele dezvăluite de şeful Serviciului rus de Informaţii Externe au fost: Iuri Anatolievich Shevchenko (născut în 1939), Yevgeny Ivanovich Kim (1932-1998), Mikhail Anatolyevich Vasenkov (1942), Vitaly Viacheslavovich Netyksa (1946-2011), soţia sa, Tamara Ivanovna Netyksa (1949), Vladimir Iosifovici Lokhov (1924-2002) şi Vitaly Alekseyevich Nuykin (1939-1998).

Biografiile făcute publice cu acelaşi prilej nu au oferit nicio informaţie despre ţările în care au acţionat cei şapte, ori despre tipul de muncă pe care l-au desfăşurat, în general, între sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’90:

Iuri Anatolievich Shevchenko, colonel în retragere, a mers în mod regulat în călătorii de afaceri în străinătate „pentru a rezolva sarcini de informaţii”, a lucrat cu „surse valoroase”, a participat la „recrutarea şi dezvoltarea de obiective de interes” şi „a obţinut informaţii cu privire la probleme prioritare, inclusiv clasificate Cosmic Top Secret” (informaţii NATO înalt clasificate). Pe parcursul îndeplinirii „unor sarcini speciale în condiţii care implică un risc pentru viaţa sa”, manifestând „curaj şi eroism”, a realizat „o serie de combinaţii operaţionale dificile, creând canale pentru obţinerea de informaţii esenţiale pentru interesele naţionale ale URSS şi, ulterior, Federaţiei Ruse“. În 2001, s-a luat decizia ca Iuri Anatolievich Shevchenko să-şi înceteze activităţile de informaţii în străinătate şi să fie transferat la Centru. Pentru rezultatele obţinute i s-au acordat mai multe premii, iar, în 2017, a primit titlul de Erou al Rusiei.

Yevgeny Ivanovich Kim a fost transferat în 1966, ca ilegal, într-o ţară „cu o situaţie complexă de operare a informaţiilor, unde s-a dovedit a fi un angajat cu experienţă, profesionalism ridicat, orizonturi largi, bune abilităţi analitice şi organizaţionale”. A lucrat „în condiţii speciale” până în 1989, „a supravegheat cu succes reşedinţa ilegală autonomă creată cu participarea sa directă, a avut surse valoroase în contact de unde a obţinut informaţii cu privire la problemele prioritare”. „O persoană sociabilă, întreprinzătoare şi plină de resurse, care a dovedit curaj şi hotărâre”, consideră SVR, pentru ale cărei performanţe i s-a acordat titlul de Erou al Uniunii Sovietice şi alte premii şi medalii.

Potrivit BBC, Kim s-a născut într-o familie coreeană în 1932, în oraşul Kochan, Coreea, şi a început să lucreze pentru KGB în anii '50, într-una din ţările asiatice. Compania britanică de televiziune mai afirmă că se ştie mai multe despre moartea spionului decât despre viaţa sa. În 1998, la Moscova, un colonel KGB, fără rude apropiate, pensionar, a fost lovit de o maşină şi, conform memoriilor reprezentanţilor diasporei coreene din Rusia, s-au adunat pentru înmormântarea lui Kim doar nouă coreeni, dar mult mai mulţi reprezentanţi ai SVR.

Mikhail Anatolyevich Vasenkov a lucrat „în condiţii speciale” din 1975. „A creat şi a condus o reşedinţă ilegală, extrăgând informaţii politice valoroase, demonstrând rezistenţă, hotărâre, curaj, şi prudenţă. Un angajat harnic, cinstit şi modest, s-a căsătorit, cu aprobare, cu un cetăţean străin, iar în 1990, pentru rezultate şi curajul personal, i s-a acordat titlul de Erou al Uniunii Sovietice. A fost trecut în rezervă în 2004, cu gradul de colonel, după ce a atins limita de vârstă pentru serviciul militar”.

Tot biografia prezentată de SVR menţionează că, în 2010, în timp ce se afla în străinătate, Mikhail Anatolyevich Vasenkov, „din cauza trădării unui fost ofiţer de informaţii rus, Alexander Poteev, a fost arestat de agenţiile de informaţii americane, situaţie în care s-a comportat demn, fiind eliberat după negocierile bilaterale ca urmare a unui schimb”.

Mikhail Anatolyevich Vasenkov este mai cunoscut sub numele de Juan Lazaro. S-a născut în URSS în 1944, a devenit agent KGB şi, se pare, la 13 martie 1976, s-a aflat la bordul unui avion din Madrid către Lima, Peru, folosind un paşaport fals.

Potrivit BBC, Lazaro a susţinut că a venit la Lima pentru a studia piaţa locală a tutunului pentru una dintre companiile spaniole. A primit cetăţenia peruană în 1979 şi a făcut o carieră de succes ca fotograf, în timp ce alte site-uri vorbesc despre faptul că, în calitate de reporter de televiziune în Peru, a criticat politica SUA în America Latină şi a sprijinit mişcările de eliberare în aceste ţări.

În 1983, s-a căsătorit cu Vicky Pelaez, o vedetă de televiziune din Peru, iar cei doi s-au mutat în SUA în 1985, stabilindu-se la Yonkers, unde Pelaez a devenit jurnalistă pentru ziarul de limba spaniolă din SUA, El Diario / La Prensa.

Juan Lazaro a publicat, în 1990 (an în care Mikhail Anatolyevich Vasenkov primea titlul de erou al URSS), un studiu într-un jurnal european de stânga despre rolul pozitiv al femeilor combatante în Sendero Luminoso (Calea Luminoasă), mişcare insurgentă de inspiraţie maoistă din Peru, care a atins apogeul în anii 1980, iar în perioada 2008 - 2009 a fost profesor de ştiinţe politice la Colegiul Baruch din New York.

În 2010, Juan Lazaro, Vicki Pelaez şi alţi opt (Anna Chapman, Mikhail Semenko, Vladimir şi Lidiya Guryev, Andrey Bezrukov, Yelena Vavilova, Mikhail Kutsik, Nataliya Pereverzeva) au fost reţinuţi de FBI – operaţiunea Ghost Stories - pentru suspiciunea colaborării cu Serviciul rus de Informaţii Externe. Potrivit documentelor pe care FBI le-a prezentat în instanţă, Vasenkov-Lazaro şi soţia sa au lucrat pentru a asigura finanţarea unei reţele de ilegali ruşi din Statele Unite.

Vasenkov şi Pelaez, precum şi restul ilegalilor, au făcut obiectul unui schimb pentru eliberarea a patru persoane reţinute în închisorile ruseşti (printre ele, fostul colonel GRU, Serghei Skripal, asupra căruia a avut loc tentativa de asasinat în 2018 la Salisbury).

Unul dintre cei doi fii ai cuplului Vasenkov-Pelaez, Juan Lazaro Jr., este, în prezent, un pianist de succes, care a decis să rămână în Statele Unite.

Vitaly Viacheslavovich Netyksa (1946-2011) a îndeplinit „sarcini speciale” în perioada 1978-1998, lucrând, împreună cu soţia sa, Tamara Ivanovna Netyksa, în „ţări cu un regim administrativ şi poliţienesc strict, în condiţii care prezintă un risc pentru viaţă”. „Depăşind cu curaj dificultăţile în rezolvarea sarcinilor operaţionale, având calităţi profesionale deosebite, el a obţinut în mod regulat informaţii valoroase despre aspectele strategice ale politicilor din ţările occidentale de frunte”. În 2007 a primit titlul de Erou al Rusiei, iar în iunie 2011 a fost eliberat din serviciul militar, după ce a atins limita de vârstă.

La rândul ei, Tamara Netyksa a fost „un angajat plin de resurse şi hotărât, care şi-a asumat în mod deliberat un risc justificabil în rezolvarea sarcinilor operaţionale şi i-a acordat asistenţă eficientă soţului său în activităţi de informaţii în condiţii speciale, fiind implicată activ în lucrul cu agenţii”.

Vladimir Iosifovici Lokhov a avut „o activitate rodnică” în Asia, Europa şi în Est, în îndeplinirea „sarcinilor critice”, vizitând zeci de state din aceste regiuni. În august 1963 a primit calitatea de ilegal într-una din ţările din Asia, unde, ca urmare a „iniţiativei şi perseverenţei”, a rămas pentru o lungă perioadă de timp şi a creat condiţiile necesare pentru desfăşurarea activităţilor din poziţii de ilegal. În noiembrie 1965, i-a fost transferat „un agent valoros şi de încredere”, cu ajutorul căruia, de-a lungul timpului, a reuşit să „formeze o reţea de informaţii eficientă”, iar în 1973 a fost transferat la Centru unde a devenit instructor pentru ilegali şi a participat activ la „educaţia tinerei generaţii de ofiţeri operativi de informaţii”.

Vitaly Alekseyevich Nuykin a lucrat în străinătate împreună cu soţia sa, Lyudmila, a cărei identitate a fost declasificată în toamna lui 2017.

Până în 1986, Vitaliy şi Lyudmila Nuikin au „rezolvat cu succes o complexitate mare de sarcini cu care se confruntă intelligence-ul”, având calitatea de ilegali în state „cu un regim administrativ care a reprezentat un risc pentru viaţa lor”. Au depăşit cu curaj toate dificultăţile şi au format o reţea prin care au obţinut, în mod regulat, informaţii deosebit de valoroase despre aspecte strategice şi probleme ştiinţifice şi tehnice din ţările occidentale”.

În urma „trădării lui Oleg Gordievski, soţii Nuikin au fost aduşi în patrie şi au continuat să lucreze cu succes la Centru”.

RIA Novosti afirmă că cei doi soţi şi-au dezvoltat un limbaj special, în care îşi comunicau informaţii reciproc, inclusiv avertizări asupra unui posibil pericol şi o citează pe Lyudmila Nuikin care, lucrând cu soţul său, s-a simţit ca „în spatele unui zid de piatră”.

BBC mai adaugă câteva date despre Vitaly Nuikin: ar fi putut deveni diplomat, dar la ultimele cursuri, reprezentanţii KGB i-au oferit să lucreze în străinătate sub un nume fals. Sub acoperirea de nativi ai unor ţări de limbă franceză, cuplul era angajat, în principal, în spionaj industrial, precum şi în culegerea de informaţii despre situaţia politică din Africa şi Asia de Sud-Est.

La începutul carierei sale, Vitaly şi soţia sa erau aproape să fie daţi de gol de faptul că nu erau obişnuiţi cu abundenţa de bunuri din magazine, după ce contemplaseră standurile pe jumătate goale din URSS.

Numele reale ale celor doi, precum şi faptul că spionează pentru URSS, au fost dezvăluite intelligence-ului britanic de către agentul dublu, Oleg Gordievski.

Cuplul a reuşit să-şi achiziţioneze documente false şi să plece în URSS evitând arestarea. Lyudmila Nuikin a relatat pentru Rossiyskaya Gazeta că, în 1997, după un atac de cord, Vitaly a suferit o moarte clinică, din care şi-a revenit şi a mai trăit încă un an.

Vremurile trec, ilegalii rămân

Deşi Războiul Rece s-a sfârşit, programele bazate pe ilegali sunt şi astăzi la fel de preţuite, rămân strategice, fiind gândite pe termen lung, cu alocare importantă de resurse şi au un singur scop: plasarea activelor intelligence-ului rus în societăţile şi guvernele străine, indiferent de starea actuală a relaţiilor Est-Vest. Este afirmaţia lui Victor Madeira, senior fellow la The Institute for Statecraft din Scoţia, care a depus mărturie în Parlamentul britanic despre interferenţele ruseşti acoperite în Marea Britanie.

În declaraţia făcută, Victor Madeira a descris resursele puse în mişcare de Rusia în eforturile sale de a slăbi influenţa britanică, dar şi europeană şi americană, în general, printre argumentele sale fiind acela al utilizării ilegalilor de către GRU, „care plasează spionii în Marea Britanie şi SUA, unde trăiesc vieţi aparent obişnuite, până la chemarea Moscovei”.

În Uniunea Sovietică, KGB a gestionat tot, de la spionajul străin la securitatea internă, dar după ce preşedintele Boris Elţin l-a desfiinţat în anii 1990, acesta şi-a împărţit îndatoririle între Serviciul Federal de Securitate (FSB) şi Serviciul de Informaţii Externe (SVR). Cele două agenţii de intelligence sunt completate de Direcţia Principală de Informaţii (GRU) a Statului Major General, structură de informaţii a armatei ruse care a supravieţuit dizolvării Uniunii Sovietice.

În pofida obiectivelor comune, FSB, GRU şi SVR sunt cunoscute a fi pe picior de război, competitive şi corupte (Mark Galeotti), agenţii care încearcă, în mod repetat, să-şi depăşească rivalii şi care se bazează pe reţele legitime şi ilegitime în întreaga lume pentru a-şi atinge scopul.

În tandem cu omologul său civil, SVR, GRU se ocupă de colectarea de informaţii externe, unul dintre modurile în care Direcţia se distinge de agenţiile conaţionale fiind disponibilitatea de a acţiona în regiuni instabile, folosind adesea metode mai riscante. Regatul Unit a acuzat public GRU şi Kremlinul pentru implicare în cazul Skripal.

Similară în responsabilităţi cu GRU, dar adesea în conflict direct, SVR este, poate, agenţia rusă de informaţii cu cel mai scăzut profil, şi se ocupă de colectarea de informaţii externe, punerea în aplicare a măsurilor active şi efectuarea supravegherii electronice în diverse ţări. SVR este recunoscută pentru reţeaua de spioni acoperiţi, moştenită de la KGB, una dintre ele fiind cea dezvăluită în 2010 de autorităţile din Statele Unite.

Una dintre principalele diferenţe dintre SVR şi GRU este legată de structurile de raportare ale acestora. GRU este o organizaţie militară şi se subordonează Statului Major General al forţelor armate, în timp ce şeful SVR (precum şeful FSB) se află în Consiliul de Securitate.

Până în prezent, dintre cele trei agenţii, SVR este singura care a scăpat de sancţiuni aplicate, sub diferite Administraţii americane, la nivelul întregii agenţii, doar actualul său şef, Serghei Narîşkin, fiind sancţionat, în martie 2014 (sancţiuni legate de Ucraina), însă, la acea vreme, el îndeplinea funcţia de preşedinte al Dumei de Stat.

Să fie vreuna dintre aceste caracteristici motivul pentru care Serviciul de Informaţii Externe a găsit de cuviinţă să facă acum un asemenea gest, de confirmare şi asumare a ilegalior, despre care, de altfel, ştie toată lumea?