Securitatea internaţională - previziuni 2019 (partea I-a)

Premise pentru analiză

O analiză a evoluţiilor securităţii globale în 2019 nu poate începe altfel decât de la anticiparea unor decizii de politică externă ale Washingtonului, în contextul perpetuării centralităţii Statelor Unite în cadrul sistemului internaţional. După trei sferturi de veac de la finele celui de-al Doilea Război Mondial şi după aproape trei decenii de unipolaritate motivată de principiile democraţiei liberale, lumea a evoluat în cadrul unei hegemonii globale pacificatoare, devenită posibilă odată cu erodarea forţelor opuse, corozive şi finalmente iluzorii, ale ideologiei zidurilor de piatră şi cortinei de fier.

Ascensiunea lumii unipolare americane a fost prefaţată de persuadare, justificată de câştigarea Războiului Rece şi potenţată de promovarea valorilor democraţiei şi liberalismului. Extinderea a fost înfăptuită prin abordarea frontală, uneori soft, alteori violentă, a tuturor obstacolelor politice, culturale, economice şi comerciale, indiferent de distribuţia lor geografică. Întreaga evoluţie a fost însoţită de construcţia sau consolidarea unui sistem de instituţii şi organizaţii internaţionale cu funcţiuni de guvernare globală.

În esenţă, viziunea unificatoare a acestei mari strategii a pornit de la o axiomă esenţială a paradigmei liberale de securitate, aceea a moralităţii, consistenţei şi solidităţii păcii şi, implicit, a imposibilităţii apariţiei războiului ca urmare a lipsei structurale a ameninţărilor în interiorul unui sistem de state liberal-democratice.

Însă, hegemoniile, fie acestea şi liberale, înseamnă unicitatea puterii. Mai mult, hegemoniile presupun acumularea continuă de putere pentru descurajarea, inhibarea sau învingerea oricăror forţe cu potenţial antagonic, care ar putea periclita poziţia hegemonului. Ca urmare, deşi poate părea paradoxal, instaurarea unipolarităţii americane s-a concretizat în extinderea unei reţele de alianţe globale de forţă, dislocarea de comandamente şi efective militare peste tot în lume, stabilirea de instituţii şi instrumente politice şi economice locale, regionale sau globale.

Toate acestea au presupus investiţii financiare uriaşe realizate sub formă de fonduri, iniţiative şi bugete de toate tipurile, care au alimentat în permanenţă mecanismul global al hegemoniei liberale, dar care au produs şi efecte contrare. În plan extern, a avut loc coagularea permanentă şi, pe alocuri, radicalizarea unor mişcări şi forţe diverse îndreptate împotriva a tot ceea ce reprezintă simbolistica unui model occidental presupus universalist, iar în plan intern a apărut o scădere a ritmului creşterii economice şi a avansului tehnologic, precum şi a diminuării încrederii cetăţenilor în forţa motivaţională a excepţionalismului american.

Pe acest fond, în ultimii aproape doi ani, noua administraţie americană a început să pună sub semnul întrebării existenţa beneficiilor costurilor uriaşe ale susţinerii sistemului internaţional stabilit la finele celui de-al Doilea Război Mondial şi a ordinii internaţionale impusă la finele Războiului Rece. Ambele, proiecţii concrete ale marilor teorii care permit înţelegerea funcţionării securităţii internaţionale, par să îşi fi pierdut suflul, aşa cum se întâmplă cu alergătorii de cursă lungă secătuiţi de energie, într-o competiţie a cărei linie de sosire devine din ce în ce mai confuză şi îndepărtată şi a cărei premii par să îşi fi diluat însemnătatea pentru toţi cei care credeau sau sperau să obţină ceva diferit atunci când se aliniaseră la start.

Aparenţa este că în această cursă pentru dominaţie globală nu suntem martorii lansării pe ultima turnantă a unor concurenţi care ar fi stăpânit bine tehnica conservării energiei, fie aceştia chiar şi Rusia sau China, pentru a pune în pericol victoria Statelor Unite, campionul incontestabil al multor decenii de competiţie, ci ne găsim în faţa unui moment în care sunt rescrise fundamental regulile jocului, pornind de la esenţa concursului şi mergând până la formatele de confruntare sau chiar până la interogarea competenţei şi autorităţii arbitrilor.

Semnele schimbării de paradigmă

La un an de la adoptarea primei Strategii de securitate naţională a Administraţiei Trump se poate afirma că realitatea evoluţiilor de securitate internaţională este chiar mai contondentă decât putea fi anticipat la data lansării acesteia. „Reîntoarcerea la principiile realismului” nu mai reprezintă doar o simplă delimitare teoretică faţă de viziunea pacificatoare a liberalismului alimentat de forţele globalizării care dominaseră sistemul internaţional pentru aproape trei decenii. Strategia naţională de apărare a Statelor Unite emisă în luna ianuarie a acestui an poziţiona „competiţia strategică dintre state” drept „principala preocupare pentru securitatea naţională a Statelor Unite”. Documentul cadru al politicii de apărare a celei mai mari puteri militare a lumii enunţa, fără echivoc, ca principal obiectiv al securităţii naţionale, „restabilirea supremaţiei militare americane pentru a descuraja Rusia şi China să provoace Statele Unite şi aliaţii săi sau să încerce să răstoarne ordinea mondială instituită la finele celui de-al Doilea Război Mondial”. Iar pentru a nu exista niciun fel de dubii, preşedintele Trump afirma limpede, în cadrul strategiei naţionale de apărare, că „principala preocupare pentru securitatea naţională a Statelor Unite nu este terorismul, ci competiţia strategică dintre state”.

Astăzi, la aproape un an distanţă, cercurile de gândire strategică şi media americane devin din ce în ce mai critice cu privire la insuficienţa politicilor concrete ale Administraţiei Trump pentru descurajarea şi izolarea celor doi mari competitori cu aspiraţii globale. Dacă în relaţia cu Beijingul au fost adoptate unele măsuri de natură economică, considerate şi acestea insuficient analizate în raport cu beneficiile scontate, în relaţia cu Moscova, criticile capătă nuanţe acuzatoare cu referire la o presupusă slăbiciune a preşedintelui Trump creată de mult discutata implicare a Rusiei în susţinerea candidaturii sale în timpul campaniei prezidenţiale din 2016. Tensiunile din jurul soluţiilor creează o presiune din ce în ce mai mare şi asupra modelului.

Aşa cum s-a întâmplat pe parcursul a numeroase mandate prezidenţiale anterioare, succesul „strategiei de contagiune” a competitorilor strategici, în primul rând a Uniunii Sovietice, dar şi a Chinei comuniste şi regimurilor autoritare din America Centrală şi de Sud, Africa sau Asia, a constat în fermitatea şi perseverenţa asumării de măsuri ofensive, unele agresive, susţinute cu eforturi financiare semnificative. Dar, poate mai important decât măsura mercantilă a succesului, a fost aportul incomensurabil al încrederii conferite de coordonarea şi cooperarea profundă cu aliaţii occidentali.

Evoluţiile din 2017 şi 2018 par să infirme continuitatea acestui model. Deciziile preşedintelui Donald Trump în planul securităţii globale au adus în atenţie diferenţele de abordare, pe alocuri semnificative, dintre Statele Unite şi aliaţii săi tradiţionali în soluţionarea unor probleme majore de securitate. Statele Unite au dat dovadă de determinare în urmarea, în mod consecvent, a unor direcţii de politică internaţională fără consultare sau coordonare cu partenerii occidentali.

Aşa cum scriam în luna iunie a acestui an, „ameninţarea privind tăierea contribuţiei financiare uriaşe a SUA la ONU, reevaluarea oportunităţii unor tratate bilaterale şi multilaterale de liber schimb, criticarea lipsei de hotărâre a statelor membre NATO pentru respectarea angajamentelor financiare comune, retragerea din acordul nuclear Iranian, contagiunea Coreii de Nord sau mutarea ambasadei SUA din Israel la Ierusalim au fost doar cele mai vizibile decizii de politică externă cu implicaţii imediate în domeniul securităţii internaţionale”. La acestea se adaugă apariţia, greu de anticipat după decenii de omni-americanism global, a deciziilor de tip „plus unu” ale formatelor internaţionale de coordonare a politicilor comune din diverse domenii, denumite simbolic „G”-uri, în cadrul cărora Statele Unite se găsesc într-o postură din ce în ce mai izolată, autoimpusă.

Aşa s-a întâmplat cu prilejul summit-ului G7 din iunie, din Canada, sau al summit-ului G20 din noiembrie-decembrie, din Argentina. În egală măsură, accentuarea unor clivaje internaţionale în planul percepţiei ameninţărilor diluează forţa acordurilor comune pe teme cruciale pentru omenire, aşa cum le caracterizează ONU, precum migraţia, schimbările climatice, producţia şi comerţul cu arme, accesul la resursele esenţiale vieţii sau impactul tehnologiei asupra societăţii. Totodată, decizii majore de securitate, cu potenţialul de a pune în pericol siguranţa operaţiilor comune sau complementare ale aliaţilor în diverse zone de conflict, apar în spaţiul public ca fiind asumate unilateral, nu numai în plan internaţional, dar chiar şi în interiorul elitelor politice americane.

Fundamentele dezbaterii asupra viitorului securităţii

Reculul asumat al Statelor Unite în cadrul arhitecturii internaţionale de securitate a creat cadrul unor dezbateri profunde privind impactul apariţiei unor posibile viduri de autoritate asupra securităţii unor regiuni aflate în spaţiul tradiţional de interese strategice americane sau cu prezenţă militară americană de lungă durată. Aşa se întâmplă în Europa Centrală şi de Est, Orientul Mijlociu, Asia Centrală şi de Sud-Est sau chiar pe continentul nord-american, acolo unde politica zidurilor fizice pare să înlocuiască spaţiile anterioare de liber schimb şi mobilitate neîngrădită sau acceptată a oamenilor. Iar viteza cu care se produc schimbările i-a luat prin surprindere şi pe apropiaţii palierului zero de decizie de la Washington, fiind însoţită de un val de demisii la cel mai înalt nivel politico-militar, indiferent dacă acestea ar fi fost motivate de fracturi de viziune, incapacitate de adaptare, pericolul cronicizării incertitudinii şi impredictibilităţii sau absenţa comunicării.

Efectele acestor dinamici asupra funcţionării sistemului internaţional este similar impactului distructiv al bulelor de aer produse în interiorul mecanismelor cu lichid, atunci când pistonul se retrage cu viteză prea mare în raport cu viteza de decompresie a fluidului. De ce ar trebui privite tendinţele izolaţioniste ale Statelor Unite într-o cheie mecanicistă? Suporterii decriptării înţelesurilor ecuaţiilor complexe de securitate şi stabilitate ale sistemului internaţional ar putea spune că aşa funcţionează lumea. În logica mecanismelor complexe, al angrenajelor dimensionate în raport cu tensiunile induse de fricţiunea elementelor constitutive şi a balanţelor de putere cu tare din ce în ce mai sofisticate.

După legitatea raporturilor de putere în care orice măsură atrage o contramăsură, orice interes se ciocneşte cu un interes opus sau orice plată presupune şi o răsplată. Toate acestea se constituie în argumente ale paradigmei realiste de studiu al securităţii care conferă, şi de această dată, cheia de decriptare a sensurilor securităţii internaţionale viitoare.

Este interesant că nu apare niciun conflict cognitiv între realismul politicii externe de securitate de la Washington şi ceea ce reprezintă hegemonia liberală americană. John Mearsheimer abordează în cea mai recentă lucrare a sa, „Marea iluzie - visurile liberale şi realităţile internaţionale”, conflictul dintre liberalism şi realism, precum şi rolul naţionalismului în înţelegerea semnificaţiilor profunde ale celor două teorii majore de securitate.

Acesta explică de ce, în esenţă, democraţia liberală reprezintă ideologia unificatoare a valorilor umane universale şi, ca urmare, se constituie în modelul legitim de politică internă americană şi, în extenso, al spaţiului occidental. Însă, într-o lume în care părţile constitutive - a se înţelege statele - nu sunt toate democraţii liberale autentice, singura opţiune practică pentru securitate este de a acţiona după logica balanţei de putere motivată de necesitatea existenţială de supravieţuire. De aceea, „marile puteri sunt foarte rar în postura de a urma o politică externă liberală pură”, fiind obligate să considere că sistemul internaţional este anarhic şi, prin urmare, să adopte pe scena internaţională un comportament realist, accentuat de percepţia omniprezenţei pericolelor şi a absenţei prieteniilor veşnice.

Acumularea pe parcursul multor decenii de putere la Washington, în mare măsură nestingherită, nu a anulat logica teoriei balanţei de putere, aşa cum s-ar putea presupune la prima vedere, în lipsa unui taler suficient de consistent pentru funcţionarea mecanismului de contrabalansare. Dimpotrivă, o astfel de acumulare a alimentat teoria „dilemei securităţii” construită pe modelul „cercului vicios” al auto-emergenţei factorilor de forţă. Iar astăzi omenirea se îndreaptă spre finalul acestui ciclu de acumulare excesivă de putere. Nici măcar nu este pusă în discuţie natura beneficiilor acesteia, mai ales că, faţă de alte momente de acest tip din istoria omenirii, de această dată societatea se găseşte în faţa avantajelor fără precedent conferite de occidentalizare, aşa cum sunt, în primul rând, protejarea şi promovarea libertăţilor individuale, emanciparea şi bunăstarea oamenilor.

Întrebarea care pare să devină laitmotivul transformărilor profunde ale prezentului este „care sunt costurile potrivite ale securităţii?” şi, mai ales, „cine plăteşte pentru acestea?”. Astfel de interogări conduc la acumularea de tensiuni în cadrul sistemului internaţional cu potenţial de inflamare a masei critice de putere acumulată până în prezent, fenomen al cărui finalitate inevitabilă va fi detensionarea prin fragmentare. Este de dorit ca această detentă, care aparent nu mai poate fi evitată prin soluţii de conservare a stării de fapt, să nu fie însoţită de fenomene globale violente. Însă, semnalele îngrijorătoare sunt suficiente. Rămâne de văzut cum vor arăta acestea în 2019.