Securitatea internaţională - previziuni 2019 (partea a II-a)
Niculae IancuPentru analiza evoluţiilor majore de securitate internaţională în 2019 am ales careul de aşi reprezentat de Uniunea Europeană, Rusia, China şi Orientul Mijlociu, care, alături de Statele Unite, au o relevanţă crucială pentru România, din perspectiva problematicilor cu potenţial semnificativ în modelarea sau influenţarea arhitecturii de securitate a viitorului. Şi pentru că în jocul de cărţi de multe ori a cincea carte poate face diferenţa, consider că este onest ca pe masa de analiză să stea şi asul din mânecă, care poate schimba totul dintr-o mutare. Acesta este războiul din Siria.
Uniunea Europeană. UE va trece prin turbulenţe majore determinate de continuitatea şi amplificarea unor ameninţări aflate pe agenda sa de securitate, precum terorismul, crima organizată şi criminalitatea cibernetică, precum şi de manifestarea forţelor iliberale şi secesioniste care vor încerca să captureze dezbaterile şi să deturneze rezultatele alegerilor europene care vor avea loc la finele primului semestru din 2019. Clivajele pe teme sensibile de securitate internaţională cu Statele Unite se vor adânci, pe fondul provocărilor determinate de lipsa de informare şi al deciziilor impredictibile de la Washington privind strategia de gestionare a situaţiei din zonele fierbinţi de pe glob.
2019 va fi anul testării viabilităţii noii viziuni a Bruxelles-ului asupra viitorului apărării comune europene. De felul în care iniţiativele statelor membre coagulate sub egida PESCO vor avea forţa să convingă că securitatea europeană profundă poate depăşi barierele temerilor şi birocraţiilor naţionale, precum şi de modul în care procedurile de finanţare comună a viitoarelor capabilităţi militare strategice europene vor reuşi să demonstreze că atunci când este vorba despre supravieţuirea proiectului european, interesele europene pot trece în faţa intereselor naţionale, vor depinde poziţia şi rolul Uniunii în viitoarea arhitectură globală de securitate.
Odată cu retragerea asumată a Statelor Unite din anumite zone de conflict sau potenţial conflictual, Uniunea Europeană va prelua rolul de pivot de securitate în Europa Centrală şi de Est şi Balcanii de Vest, pentru a contrabalansa interesul în creştere al Moscovei, respectiv în Marea Neagră şi Marea Caspică, pentru a contrabalansa prezenţa Rusiei şi Turciei în arhitectura regională de securitate. Uniunea îşi va face din ce în ce mai simţită prezenţa în ecuaţia de securitate SUA-China, precum şi în sistemul regional de distribuţie a puterii din Orientul Mijlociu. În pofida aspiraţiilor de actor global, UE va continua să fie cvasi-inexistentă în competiţia pentru dominaţie în Oceanul Arctic şi va avea un rol decorativ în relaţia Washington-Moscova, în balanţa regională de putere din Marea Chinei de Est, unde este inclusă şi chestiunea nord-coreeană, precum şi în dezvoltarea proiectului american de securitate a Pacificului.
Rusia. Rusia va face tot posibilul pentru a asigura credibilitate mesajului său de forţă privind reinstaurarea lumii multipolare. Cu toate acestea, un astfel de mesaj trebuie privit cu oarecare scepticism, cel puţin în interiorul desenului cu cercuri concentrice al sferelor de influenţă moscovite, pentru că aspiraţiile Rusiei de redobândire a statutului de mare putere nu par a fi susţinute de ceea ce spuneam mai sus că reprezintă postura de hegemon global.
Însă, chiar şi în lipsa elementelor constitutive ale profilului de mare putere, Rusia va continua şi în 2019 să acţioneze pentru preluarea şi extinderea influenţei şi controlului asupra unor spaţii din ce în ce mai întinse, în primul rând la nivelul deciziei politice din interiorul democraţiilor imature sau fragile, dar şi pe palierele economice şi sociale ale societăţilor divizate de propaganda iliberală. Câmpul de acţiune va continua să fie preponderent de natură hibridă, deşi acţiunile de forţă par a redeveni o opţiune reală. Proximitatea geografică a Rusiei cu Uniunea Europeană va continua să alimenteze factori cu potenţial major de ameninţare a proiectului european. Momentul de oportunitate va fi creat de alegerile pentru instituţiile comunitare, care trebuie privit cu mare atenţie în toate centrele de analiză de securitate europene, pentru a putea fi întocmită sau validată lista vulnerabilităţilor spaţiului comun, pe care Bruxellesul ar trebui să o privească drept setul priorităţilor de acţiune pentru consolidarea securităţii sale viitoare.
Conflictul cu Ucraina va rămâne punctul critic cu potenţial de deteriorare semnificativă a situaţiei de securitate în 2019. Victoriile obţinute de Rusia începând cu 2014, atunci când a reuşit anexarea fără prea mari eforturi a Peninsulei Crimeea, îi conferă argumentele pentru a continua să testeze capacitatea şi determinarea sistemului internaţional actual de a mai impune respectarea regulilor asumate şi, mai ales, a nivelului până la care este dispus să mai susţină aplicarea de sancţiuni statelor care încalcă în mod agresiv şi cu perseverenţă aceste reguli.
Totodată, Rusia va continua în 2019 finanţarea programelor sale majore de înarmare, va pune accent pe noile tehnologii cinetice, dar şi pe sistemele fără pilot şi inteligenţa artificială. Pentru creşterea gradului de sustenabilitate a unor astfel de investiţii, Rusia va căuta să îşi extindă piaţa de desfacere a propriilor echipamente militare, intrând astfel în coliziune cu interesele altor mari producători de armament, în frunte cu Statele Unite, dar şi cu Marea Britanie, Franţa şi, de ce nu, cu China şi Israel.
China. Dacă despre Rusia spuneam că este mult prea marcată de eşecul proiectului Uniunii Sovietice pentru a mai respecta modelul teoretic de evoluţie către statutul de hegemon global, în ceea ce priveşte China, chiar preşedintele Xi Jinping afirma că Beijingul nu deţine „gena” pentru o astfel de postură, parafrazând nota generală a mesajului politic: „China nu va repeta vechile practici ale unei ţări puternice în a căuta să devină hegemon global”. Majoritatea analiştilor de securitate internaţională consideră că liderii chinezi sunt oneşti în formularea acestui reper de viziune. Însă, China va căuta să obţină toate beneficiile poziţiei de mare putere globală, dar sub o nouă formă, pe care Oriana Skylar Mastro o denumeşte, în Foreign Affairs, „Stealth Superpower”. Concret, această poziţie va însemna dominaţia totală a Chinei în regiunea Indo-Pacific, aşa cum au redenumit-o strategii americani pentru a evidenţia rolul din ce în ce mai important al Indiei în arhitectura de securitate din Pacific, precum şi capacitatea Chinei de confruntare a Statelor Unite în orice problemă globală, atunci când interesele chineze o cer, fără ca Beijingul să îşi propună să ocupe fotoliul de lider global, care va rămâne în continuare Washingtonului.
Principalele instrumente pentru realizarea acestei viziuni sunt de natură politică şi economică, fiind de aşteptat ca în 2019 să poată fi observată o intensificare a acţiunilor de creştere a influenţei Chinei pe aceste două dimensiuni, în mod special pe direcţia noului drum al mătăsii – Belt and Road Initiative, cu un buget de 1,7 mii de miliarde de dolari pe an numai pentru Asia, conform unor publicaţii occidentale. Întrebarea care se pune este care va fi dimensiunea militară a acestei „centuri” de influenţă globală a Chinei, desenată după un traseu care străbate Sudul Asiei, Orientul Mijlociu, Nordul Africii, respectiv Asia Centrală şi Rusia, pentru a se închide în spaţiul european. Mai mult, rămâne de văzut care vor fi măsurile concrete de forţă pe care China este dispusă să le întreprindă pentru a-şi proteja investiţiile, în interiorul sau în afara noii sale doctrine „A2/AD”.
Aşa numitul „nou Război Rece” sino-american determinat de deciziile protecţioniste ale Washingtonului în schimburile comerciale dintre cele două state, va continua şi în 2019. Sunt de anticipat unele nuanţări determinate de actualul „armistiţiu” agreat de liderii celor două ţări cu ocazia summit-ului G20 din Argentina, care vor avea potenţialul de a mai detensiona situaţia, odată cu diversificarea aşteptată a schemei de impunere de taxe.
Deşi nu este previzibilă o ciocnire de forţă între cei doi mari actori cu interese concurente la nivel global, creşterea continuă a influenţei Chinei în Asia de Sud-Est şi extinderea acesteia în Pacific şi Oceania, au obligat Statele Unite să întreprindă măsuri de relocare a unor capacităţi militare şi de creştere a rolului unor comandamente militare din regiune, tendinţă ce va continua şi în 2019. Generalul Mark Milley, nominalizat pentru preluarea celei mai înalte funcţii din ierarhia militară americană, eveniment care va avea loc în 2019, afirma că „trăim momentul celei mai mari schimbări economice mondiale prin deplasarea centrului financiar de la ţărmul Atlanticului spre ţărmul Pacificului, iar puterea armată o urmează”.
Orientul Mijlociu. În Orientul Mijlociu se regăseşte cea mai complexă combinaţie de factori locali, regionali şi globali cu potenţial de afectare semnificativă a stabilităţii celei mai fierbinţi regiuni de pe glob şi chiar a securităţii globale, în ansamblul său. Anul 2018 a fost suprasolicitat de evenimente de securitate în regiune, cu teatrul de operaţii al războiului global împotriva ISIS, cu conflictele deschise şi intense din Siria şi Yemen, cu evoluţiile complicate a balanţelor de putere dintre Iran şi Arabia Saudită, dintre Turcia şi Arabia Saudită şi dintre toate trei, cu disensiunile din sânul comunităţii statelor arabe, cu transformarea în criză a conflictului dintre Arabia Saudită şi Qatar, cu amplificarea conflictului israeliano-palestinian, respectiv a celui israeliano-iranian, cu acuzaţiile comunităţii internaţionale îndreptate împotriva liderului de facto al regimului saudit, prinţul moştenitor Mohammad bin Salman, referitoare la asasinarea jurnalistului Jamal Khashoggi şi lista poate continua.
Două note speciale. Una cu privire la Iran care continuă să joace un rol destabilizator major în întreaga regiune, mergând de la continuarea programelor sale de fabricaţie a vectorilor purtători de ogive nucleare, respectiv de derulare de operaţii cibernetice împotriva Israelului, Arabiei Saudite şi statelor occidentale şi până la finanţarea grupărilor sale proxi, aşa cum sunt Hezbollah şi Houthis sau miliţiile şiite din Irak. A doua, cu privire la Turcia, care pare să fi trecut peste un vârf de contestare a viabilităţii opţiunii sale nord-atlantice, precum şi peste o tendinţă de balansare către Moscova, pe problematici de securitate a Mării Negre, Orientului Mijlociu sau în ceea ce priveşte achiziţia de echipamente militare.
Având în vedere continuarea acumulărilor de energie cu potenţial conflictual în toţi aceşti centrii de insecuritate regională, în anul 2019 sunt de aşteptat decizii majore ale organizaţiilor internaţionale, însoţite de soluţii şi rezoluţii globale cu potenţial mobilizator pentru resursele de încredere şi cooperare care ar mai putea exista în regiune. Ca urmare, Orientul Mijlociu va reprezenta câmpul de testare a solidităţii şi viabilităţii viziunii care a condus la desenarea sistemului internaţional la finele celui de-al Doilea Război Mondial, iar Organizaţia Naţiunilor Unite este obligată să joace această carte cu mare atenţie şi inspiraţie.
Siria. Conflictul sirian se apropie de deznodământ. O astfel de premisă oferă prilejul abordării chestiunii siriene separat, chiar dacă reprezintă un areal de insecuritate major din problematica Orientului Mijlociu. Deşi majoritatea observatorilor evoluţiilor de securitate internaţională consideră că regimul Bashar al-Assad va ieşi învingător, părerile privind adevăratul câştigător, la nivel de influenţă şi control regional, sunt încă împărţite între Iran, Turcia şi Rusia, nu neapărat în această ordine. De remarcat că în această listă scurtă nu se regăsesc Statele Unite şi Uniunea Europeană şi, nici măcar, Arabia Saudită, aşa cum, mai recent, pare că Washingtonul încearcă să sugereze că ar trebui să se întâmple. Centrul de greutate al evoluţiilor viitoare este regiunea Idlib, unde graniţa dintre violenţă şi negociere este extrem de volatilă, iar orice mişcare, chiar şi accidentală, a părţilor implicate menţionate mai sus, la care trebuie adăugat şi Israelul, putând genera cursul major de acţiune. Ca o apreciere generală pentru 2019, Status Quo-ul nu reprezintă un scenariu fezabil, iar deznodământul poate fi tragic, nu numai în plan local sau regional.
Corolar
Dacă 2018 se poate spune că a fost anul multiplicării, fără precedent în ultimul sfert de veac, a evenimentelor de securitate, 2019 se conturează drept anul transformărilor sistemice al arhitecturii globale de securitate. În lipsa unor surprize strategice uriaşe, 2019 nu va fi nici anul declanşării celui de-al Treilea Război Mondial, nici anul dezintegrării Uniunii Europene, nici al desfiinţării NATO. În pofida amplificării analizelor alarmiste privind recrudescenţa pericolului nuclear, status quo-ul atomic va persista.
Politicile unilateraliste aflate în plină ascensiune în lumea occidentală şi scăderea încrederii în capacitatea organizaţiilor internaţionale de a asigura guvernarea sistemului internaţional reprezintă cele mai mari provocări ale anului viitor.
Intersectarea şi interdependenţa acestora cu scăderea creşterii economice globale şi cu transformările geopolitice care au loc într-un număr semnificativ de regiuni de pe glob, creează o matrice de securitate extrem de complexă şi cu suficiente noduri volatile pentru a menţine ascuţite simţurile decidenţilor strategici de pe toate meridianele.
De aceea, 2019 trebuie să fie anul măsurii în deciziile şi acţiunile politice şi de securitate, anul reîntoarcerii la originile modelelor şi al redescoperirii teoriilor de securitate, în efortul aşteptat de la comunitatea internaţională de modelare obiectivă şi raţională a viitorului.