Securitatea Europei rămâne captivă în confruntarea Rusiei cu SUA

După o mică perioadă de destindere a relaţiilor ruso-occidentale, Moscova a optat în anul 2007 pentru o politică de confruntare cu SUA şi Europa. Remilitarizarea statului rus fusese declanşată, iar ulterior Kremlinul a utilizat noua sa putere pentru a redobândi, inclusiv prin acţiuni hibride, zona de influenţă ex-sovietică şi pentru atingerea intereselor ruse în teritorii îndepărtate. Dosarele Georgia-2008 şi Ucraina-2014 au indicat fără dubii că arhitectura europeană de securitate, guvernată de principiile Helsinki din 1975, a fost afectată serios şi nu mai este de actualitate. De altfel, preşedintele Putin anunţase la Conferinţa de securitate de la Munchen (MSC) din anul 2007 că va trece la o politică externă independentă (1), desigur fără a indica anvergura schimbărilor pe care le avea în vedere.

Din acel moment, abordările securităţii pan-europene ale Rusiei au devenit fundamental conflictuale. Tot de atunci, chiar în condiţiile în care mai multe state europene au acceptat şi se bucură de gesturi privilegiate de prietenie din partea rusă, acţiunile Rusiei au vizat permanent slăbirea coeziunii între statele membre UE şi NATO. Iniţial, UE a manifestat o largă deschidere faţă de Rusia, refuzându-i doar solicitarea ca SUA să fie eliminate din afacerile europene de securitate. Rusia a devenit apoi extrem de vocală, solicitând imperativ un dialog politic internaţional de pe poziţii de egalitate cu SUA şi UE, de natură a explora şi negocia un ”sistem reînnoit de securitate internaţională”.

În linii generale, aceasta era atmosfera geopolitică a anului 2017, când SUA au lansat primele acuze că Rusia a încălcat prevederile Tratatului INF, prin operaţionalizarea rachetelor de croazieră 9M729 cu rază intermediară (2). Lipsa unei reacţii a Moscovei de reintrare în termenii Tratatului a atras denunţarea acestuia de către SUA (gest replicat imediat de către Rusia), moment care constituie până în prezent şi evenimentul cel mai important al anului 2019.

Paradoxal, deşi Europa nu a fost parte a Tratatului INF, securitatea europeană este prima şi poate cea mai afectată de consecinţele pe termen mediu a dizolvării acestui tratat.

Degradarea arhitecturii europene de securitate 

Pentru europeni este normal să se considere că INF a fost timp de 30 de ani o garanţie importantă pentru securitatea europeană, tocmai pentru că statele europene, care nu erau de jure parte a Tratatului, nu erau expuse ca ”ţinte sigure” la rachete interzise. De aceea, renunţarea la INF subliniază dinamica ridicată a degradării securităţii europene şi creează premise ca Europa să se confrunte cu noi riscuri de securitate. În plus, construirea încrederii în presupuşii adversari este un proces deturnat de apariţia noilor suspiciuni şi de reducerea temelor de cooperare. Investiţiile de zeci de ani în sistemul securităţii europene sunt în pericol de a fi spulberate.

Alături de alte state europene aliate, Germania este alarmată de denunţarea de către părţi a INF, deoarece, după cum a subliniat recent cancelarul german A.Merkel (MSC 2019), acest tratat fusese croit tocmai pentru a se asigura ”interesele noastre (n.n. - europene) elementare” de securitate printr-un mecanism de dezarmare şi de control al proliferării armamentelor grele de rachete în Europa. Oficialul german recunoaşte că totul s-a năruit din cauza încălcării de ani de zile a termenilor INF de către Rusia, dar a clarificat că ţara sa nu va întrerupe dialogul cu Rusia şi va susţine orice efort pentru găsirea unor noi mecanisme de dezarmare. În această logică, guvernul german a şi solicitat Rusiei (20.02.2019), în mod expres, ”reducerea completă şi transparentă a rachetelor în dispută”, în încercarea de a face posibilă salvarea INF.

În paralel, Germania şi alte cancelarii europene critică deschis deciziile unilaterale cu impact asupra sistemului securităţii europene, impuse de preşedintele Trump fără nicio consultare prealabilă cu aliaţii europeni. În fond, tocmai statele europene vor deveni ţinte pentru noile rachete ruse, iar Kremlinul mizează că şi acest factor va determina polarizarea marilor cancelarii europene pe poziţii detaşate de interesele nord-americane, care au cu totul alte ascendente politice în confruntarea cu Rusia. Nu există precondiţiile necesare ca Moscova să poată produce acum o ruptură gravă a legăturii trans-atlantice, deşi sunt de notorietate încercările sistematice ale Kremlinului pentru a lărgi fisurile apărute în relaţia transatlantică, sau de a determina statele vest-europene să renunţe la prezenţa armelor SUA pe continent. Pe termen lung, Putin va acţiona pentru a diviza aliaţii, folosind diferenţele de viziuni politice privind cheltuielile cu apărarea, reînzestrarea armatelor europene şi asupra ameninţărilor ruse.   

Primele reacţii contradictorii ale Rusiei (şi Chinei) cu privire la evenimentul geopolitic de referinţă pun sub semnul întrebării deschiderea reală către un nou dialog.

Merkel a evocat evenimentul petrecut în marja MSC 2011, când Hillary Clinton şi Serghei Lavrov au schimbat instrumentele de ratificare pentru tratatul de dezarmare Start III. Pe atunci, acest eveniment marca un nivel înalt al cooperării strategice ruso-americane, cooperare uitată în noul context, al invadării Crimeei de către Federaţia Rusă. Ca şi când momentul de criză al INF ar fi fost depăşit, ministrul rus de externe a declarat recent la Munchen că Rusia doreşte convorbiri ”speciale” cu SUA pe tema Start III, dar Administraţia Trump respinge acest lucru. Dorind să pună încă o dată Casa Albă într-o lumină negativă, acesta a anunţat ”noi presiuni asupra SUA” pe această temă.

Pe de altă parte, noul context al securităţii europene produce anxietate profundă pe flancul de est al Alianţei. Statele baltice şi, mai ales Polonia, devin vocale în a exprima temerile că, de acum, Rusia va găsi modalitatea de a slăbi unitatea euro-atlantică şi, în final, de a degrada substanţial stabilitatea strategică şi securitatea europeană. Suplimentar, devine greu de crezut că declanşarea unei noi curse a înarmării ar mai putea fi stopată, acest proces urmând a include, alături de Rusia, statul chinez şi (de ce nu?) alte puteri emergente, cum ar fi India.

Securitatea europeană se degradează, iar NATO nu pare încă pregătită pe toate palierele politico-militare pentru a contracara frontal provocările agresive lansate cu consecvenţă de Moscova. Ca atare, NATO, şi cu atât mai puţin UE, nu par a avea pentru moment răspunsuri adecvate la noua situaţie strategică în care se află Europa. În aceste condiţii, riscurile şi ameninţările militare la adresa securităţii teritoriilor UE generează rapid o realitate geopolitică tangibilă, care poate deveni mai periculoasă decât cea instalată în perioada Războiului Rece. Pe acest fond, diplomaţia preventivă şi coercitivă europeană par a fi pe deplin copleşite.

Viitorul securităţii europene rămâne impredictibil

Aşadar, preşedintele Putin deţine iniţiativa şi acţionează cu câţiva paşi înaintea UE şi a NATO. Reacţiile ambelor organizaţii cu importanţă capitală pentru securitatea europeană şi transatlantică sunt întârziate şi lasă spaţii largi de acţiune pentru Moscova. Poate fi luată în calcul posibilitatea ca UE şi NATO să subestimeze determinarea şi capacitatea reală a Kremlinului de a juca în forţă ”cartea” noii ordini mondiale şi de a restructura arhitectura de securitate a Europei. Oricum, Putin forţează deja peste limitele normale mâna marilor puteri europene (Germania, Franţa şi Marea Britanie), dezorientate şi indecise în selectarea unei opţiuni convenabile de răspuns. Diplomaţia rusă ştie acest detaliu şi, probabil, Kremlinul a decis să confrunte până la capăt SUA, în scopul câştigării unui loc central într-un nou sistem al ordinii globale. Ca şi câştig colateral, în ipoteza (puţin probabilă) că europenii ar merge ”pe cont propriu”, Rusia speră că va obţine eliminarea SUA din afacerile de securitate europene.

NATO a dezbătut recent, la reuniunea miniştrilor apărării, pentru prima dată, noua situaţie strategică creată în Europa de denunţarea Tratatului INF şi imposibilitatea ca acest tratat să fie salvat. A rezultat că aliaţii au declanşat pregătirile pentru ”o lume fără Tratatul INF...cu mai multe rachete ruseşti în Europa”. Pentru moment, Alianţa nu are în vedere lansarea într-o nouă cursă de înarmare sau dislocarea de noi arme nucleare în Europa, dar va face noi investiţii pentru consolidarea posturii sale de apărare, pentru o descurajare credibilă şi eficace: ”Nu ne putem permite să fim naivi...al doilea lucru pe care trebuie să-l facem pentru a face faţă incertitudinii este să continuăm să investim în apărarea noastră” (3) - menţiona secretarul general al NATO, J.Stoltenberg, la Munchen şi la Bruxelles. Stoltenberg a introdus însă o condiţionare (”Şi DACĂ RĂMÂNEM UNIŢI, vom face faţă viitorului, orice ar aduce acesta”), însoţită de aserţiunea potrivit căreia unitatea europeană nu poate fi un substitut la unitatea transatlantică.

În acest punct a intervenit oficialul european F.Mogherini care, în contextul actual al preocupărilor din ”marea competiţie pentru putere în politicile globale”, induce (4) ideea că ”Noi, europenii, avem în minte ceva complet diferit. Suntem prin definiţie o putere...am înţeles cooperarea ca fiind mult mai convenabilă decât a lupta unul cu altul. Ştim că logica sferelor de influenţă şi a jocurilor cu sumă zero nu funcţionează şi că acestea duc doar la mai multe tensiuni, la o mai mare instabilitate şi la mai multă violenţă”. Mogherini strecoară cu subtilitate cam acelaşi element de condiţionalitate: ”Împreună, UNINDU-NE FORŢELE, vom fi cu siguranţă o super-putere din punct de vedere economic şi în termeni ai securităţii”.    

Cu alte cuvinte, asigurarea securităţii europene se poate realiza numai în condiţiile în care la nivelul NATO şi UE va exista unitate şi coeziune.

În context, trebuie remarcate unele voci avizate în domeniul securităţii europene din Germania şi alte state occidentale care constată cu îngrijorare că, dincolo de câteva măsuri concrete în teren şi dincolo de conţinutul declarativ al politicilor de apărare şi securitate, NATO şi UE sunt încă puţin pregătite pentru a face faţă surprizelor strategice de proporţii (6) ”servite” de Rusia, şi cu mult mai puţin pentru a aborda frontal Moscova şi de a proteja sistemul de ansamblu al securităţii europene. Aproape similar, operaţionalizarea rachetei ruse SSC-8 (7) - care a şi condus la ruperea INF, a fost o provocare substanţială pentru planificatorii militari aliaţi, deoarece acţiunea rusă impunea în sine adoptarea cu celeritate a unor soluţii militare concrete de răspuns şi pentru protecţia aliaţilor potenţial ameninţaţi, în special a celor aflaţi la periferia Alianţei, deopotrivă în nordul, estul sau sud-estul Europei.

Totuşi, discontinuităţile strategice generate de Rusia în arhitectura securităţii europene au produs, cel puţin la nivel organizaţional, o ”strângere a rândurilor” pentru gestionarea incertitudinilor geopolitice şi un nivel fără precedent de conlucrare instituţională în domeniul apărării între NATO şi UE. Chiar dacă, luate împreună, Europa şi America de Nord sunt în prezent mai puternice în lume din punct de vedere economic şi militar, este evident că arhitectura de securitate în Europa se află în schimbare către o configuraţie incertă.

Vor prelua aliaţii europeni iniţiativa pentru securitatea lor ?

Coşmarul politicienilor responsabili cu securitatea şi chiar supravieţuirea statalităţii şi naţiunilor lor (în cei mai puri termeni ai realismului) din unele state europene aliate aflate la frontiera cu spaţiile controlate de forţele ruse abia acum va începe cu adevărat. Pentru că este simplu de imaginat un scenariu în care Rusia ar angaja militar un stat de pe flancul de est, ca de exemplu un stat baltic, şi ar securiza succesul operaţiunii prin ameninţări cu rachete nucleare dislocate pe poziţii avansate către flancul de est şi de nord al NATO. Întrebarea este cum ar reacţiona oare aliaţii europeni într-o asemenea ipoteza?

Evaluările pentru fundamentarea unei decizii sunt pe masă. Kremlinul va fructifica ”dezlegarea oficială” de constrângerile prevederilor INF pentru a trece la dislocarea de rachete cu rază intermediară pe aliniamente avansate de apărare/ofensivă pe direcţia strategică europeană - fie acestea cu încărcături convenţionale sau nucleare, având ca argument oficial contracararea unor ipotetice ameninţări occidentale. Rusia va produce presiuni politico-militare suplimentare asupra statelor europene din UE şi NATO şi va încerca să se plaseze pe poziţii favorabile pentru negocierea, în termeni proprii, a unor noi pretenţii pentru zone mai vechi şi mai noi de influenţă rusă. Aceste demersuri ar trebui să contribuie, din perspectivă rusă, la realizarea obiectivului primordial, ca Rusia să fie recunoscută putere centrală într-un nou sistem al ordinii globale. În aceste condiţii, tranşarea unei noi arhitecturi de securitate pan-europene pare a fi deja o miză secundară pentru partea rusă. Totodată, Rusia ar putea să încerce să paralizeze voinţa politică a aliaţilor europeni de a interveni militar în caz de crize şi de apărare a unor state aliate care sunt şi state-ţintă pentru Moscova.

Pentru moment, voci avizate în domeniu din Rusia şi din Occident consideră că oricât de rezilient ar fi răspunsul NATO la noua configuraţie a securităţii europene, aliaţii, cu precădere cei europeni, ar trebui să treacă la investiţii extrem de mari în apărare şi la o schimbare fundamentală de paradigmă în plan acţional politico-militar pentru a fi în măsură să blocheze militar comportamentul agresiv al Rusiei. Se consideră că, dimpotrivă, Putin (care este la curent cu deficitele capabilităţilor militare ale aliaţilor europeni, precum şi cu alte vulnerabilităţi militare create de procese decizionale anevoioase, de lipsa mobilităţii militare rapide a forţelor şi mijloacelor etc.) ar reuşit de facto să imobilizeze NATO şi UE. Cu alte cuvinte, Moscova poate crea noi realităţi geostrategice nefiind afectată până în prezent de măsurile de descurajare şi de politicile aliate şi europene pe Flancul de Est, în mod particular în Regiunea Mării Negre, spaţiu în care Moscova consideră că joacă ”pe teren propriu”. 

Realitatea este însă una destul de complexă şi pentru Moscova. Cu toate acestea, Moscova îşi permite, fără nici o constrângere, libertatea de a ameninţa state membre NATO şi UE - România şi Polonia fiind ţinte predilecte, care nu i-au produs niciun prejudiciu real, îşi permite să promoveze retorici agresive cu arme strategice de tot felul, inclusiv nucleare, sau să dezvolte activităţi militare ostentativ-neprietenoase şi periculoase la tangenţă cu frontierele celor două organizaţii. Lipsa unor reacţii simetrice din partea capitalelor europene nu face decât să încurajeze Moscova pe această cale, facilitând motivarea de către Kremlin a unei false vinovăţii a SUA şi amplificarea temerilor aliaţilor că pot rămâne expuşi la orice capriciu politic rusesc.  

Primele dimensiuni pe care s-ar putea lucra ar fi revizuirea modului de acţiune al NATO şi UE pentru a contracara construcţia militară rusă din Crimeea, Kaliningrad şi Zona Arctică, stabilirea unor noi abordări pentru dezvoltarea pe termen cât mai scurt a apărării anti-rachetă, a forţelor convenţionale de apărare sau a posturii nucleare pe vectorul descurajării, precum şi pentru articularea de noi mecanisme pentru controlul armamentelor în Europa.

Tot aliaţii europeni ar putea determina NATO şi UE să treacă urgent la o analiză de fond asupra a ceea ce a apărut nou în joc pentru securitatea teritoriului aliat european, să (re)examineze opţiunile politice şi militare şi să decidă cu curaj asupra acelor măsuri şi linii de conduită care să inverseze comportamentul actual al Moscovei. Există mult spaţiu pentru ca aliaţii europeni să reia cooperarea strânsă cu cei nord-americani. Instrumentele diplomaţiei coercitive nu ar trebui excluse (mai ales că tehnica ”menajamentelor” politice şi a sancţiunilor nu a avut efectul scontat), pentru a forţa Moscova la reintrarea în tratatele abandonate, pentru a produce o temperare a ambiţiilor militare în vederea restabilirii unui echilibru de putere în zonele de vecinătate ale NATO şi UE cu Rusia.

În spaţiul UE se vehiculează deja idei care arată că, în esenţă, europenii ar trebui să abandoneze politicile intimidate de emergenţa rusă, să se orienteze spre mecanisme inovative pentru a promova interesele de securitate ale Europei, convenind simultan asupra unui lider european care să fie în măsură să coordoneze noile abordări. Probabil că Germania s-ar califica pentru această poziţie. S-ar putea insista ca SUA şi Rusia să treacă la negocierea unui nou tratat de tip INF, în care să fie atrase China sau India, pentru a transforma formatul bilateral într-unul multilateral şi pentru a include toate tipurile de putători strategici pentru încărcături convenţionale sau de distrugere în masă.

Se vehiculează însă şi opinii diametral opuse, cei drept mai ponderate, dar care sugerează faptul că Moscova şi Bruxelles ”ar putea fi dispuse să formuleze şi să promoveze un nou model de interacţiune” care, după ridicarea unilaterală a sancţiunilor împotriva Moscovei, să repună în funcţiune ”tradiţiile istorice ale relaţiilor bilaterale” cu Rusia (8), fără a se ţine cont de politicile de apărare ale NATO şi de interesele SUA pe dimensiunea transatlantică. Şi aici există o perspectivă germană de abordare, care pleacă de la considerentul că problematica disputelor cu Rusia ar trebui privită eminamente politic, fiind mai uşor de tranşat ”prin integrarea Rusiei în sistemul european”. Este complicat de imaginat cum ar putea fi realizată o convergenţă a europenilor către o astfel de politică (9), atât timp cât state precum Polonia consideră că orice înţelegere realizată ”peste capul ei” cu Rusia în istoria apropiată s-a dovedit a fi catastrofală pentru acest stat şi nu numai. Sau că ar fi posibilă o renunţare la umbrela de securitate americană în favoarea unei autonomii strategice europene, dat şi în acest caz Polonia este un exemplu de stat care se opune vehement unei astfel de opţiuni.

Opţiunile politice ale europenilor nu sunt numeroase. Este cu certitudine dificil de optat, pentru că orice variantă deţine şi un risc asociat unei potenţiale dezvoltări complementare periculoase, prin escaladarea instabilităţii strategice cel puţin în partea de est a Europei şi degradarea definitivă a arhitecturii de securitate europene post-Helsinki.

Între timp, Moscova poate continua să jubileze, Marele Perdant şi Ostatic al confruntării SUA-Rusia fiind de fapt Securitatea Europei. Puterile europene conştientizează că au o capacitate limitată de a exercita influenţă sau de a face presiuni potrivite asupra liderilor SUA şi Rusiei, fiind deci în faţa unei dileme de securitate care generează numai opţiuni grele. Rămâne deci de văzut dacă şi cum vor exploata europenii spaţiul de manevră şi instrumentele de putere şi de coerciţie de care dispun.

@@@

(1) La MSC 2007, preşedintele Putin a declarat frontal că "Se încearcă transformarea OSCE într-un instrument vulgar pentru a asigura interesele politicii externe a unuia sau a unui grup de state în raport cu alte ţări....Rusia aproape întotdeauna s-a bucurat de privilegiul de a avea o politică externă independentă. Nu vom schimba această tradiţie astăzi.”

(2) Racheta 9M729 este o versiune pe platformă terestră a rachetei Kalibr, realizată după modelul Novator RK -55 Relief.

(3) ttps://www.nato.int/cps/en/natohq/news_163733.htm?selectedLocale=enhttps:// şi www.nato.int/cps/en/nato hq/opinions_163791.htm

(4)https://eeas.europa.eu/headquarters/headquarters-homepage/58232/speech-high-representativevice-president-federica-mogherini-munich-security-conference_en

(5)https://www.welt.de/debatte/kommentare/article188672127/INF-Vertrag-Nato-ist-auf-Russlands-Aggression-kaum-vorbereitet.html şi https://www.welt.de/politik/deutschland/ article188092039/US-Regierung-kuendigt-INF

(6) Dosarul Crimeea în 2014, sau incidentul militar naval din noiembrie 2018 provocat de atacarea de către Rusia a navelor ucrainene la marginea Mării Negre au arătat că Alianţa poate fi surprinsă strategic, ceea ce a generat în cercurile politice şi analitice occidentale îngrijorări privind planificarea strategică şi eficacitatea intelligence-ului aliat.

(7) SSC-8 este o rachetă rusă de croazieră  instalată pe o platformă mobilă terestră, denumită de către SUA "racheta provocării". Cunoscută sub numele alternativ 9M729 sau cel SSC-X-8 (denumirea prototipului experimental), racheta are o bătaie estimată la circa 2500 km şi o singură încărcătură de luptă de circa 450 kg. Se află în serviciul operativ din 2017. Moscova susţine că racheta are o rază de acţiune de 480 km, care o încadrează în termenii Tratatului INF.

(8)www.academia.edu/38372755/THE_PROSPECTS_OF_DEFENCE_COOPERATION_BETWEEN_THE_EUROPEAN_ UNION_THE_RUSSIAN_FEDERATION_AND_THE_PEOPLE_S_REPUBLIC_OF_CHINA?email_work_card=title

(9) https://geopoliticalfutures.com/us-germany-strategic-divide-europe/