Sectorul privat în criză: măsuri necesare de susţinere şi instrumentalizare

Discutând despre impactul economic al actualei pandemii, există autori care avansează deja scenarii de tipul sfârşitului globalizării sau al unui nou început. Deşi asemenea dezbateri par a fi filozofice, ele au şi o dimensiune materială surprinzător de relevantă. O criză economică precum cea generată de o pandemie readuce la suprafaţă subiecte rămase undeva în fundal legate de relaţia dintre suveranitatea naţională şi integrarea economică transfrontalieră a lanţurilor private de producţie, între ceea ce unii numesc independenţă economică şi prosperitate naţională. Atât timp cât asemenea discuţii nu păreau a fi contabilizate în vieţi umane, ele au fost cumva amânate. Actuala pandemie, unică prin natura ei după al Doilea Război Mondial, poate ridica asemenea subiecte.

Actuala criză nu este comparabilă cu cea începută în 2007 – 2008. A utiliza aceeaşi abordare este o eroare sistemică. Aparent, scăderea principalilor indici bursieri sau a preţului anumitor mărfuri de bază par a fi indicatori similari cu cei ai unei recesiuni. Cu toate acestea, cauzele dificultăţilor economice generate de către pandemie sunt cu totul altele: schimbarea comportamentului consumatorului, întârzierile sau chiar blocajele apărute în operarea lanţurilor de producţie datorate controalelor naţionale la graniţă sau a măsurilor de „distanţare socială”. Nu se poate decât anticipa o eşuare probabilă a măsurilor de politică monetară: oferta, respectiv producţia, nu poate fi expandată facil, cererea nu poate fi stimulată datorită tocmai acestor modificări structurale a preferinţelor şi a creşterii aversiunii lor faţă de risc. O concentrare pe partea monetară poate duce însă la un alt fenomen negativ, respectiv cel de hiperinflaţie, ceea ce ar putea lovi exact în categoriile sociale cele mai expuse, respectiv persoanele în vârstă, şi economisirile lor. O abordare mai prudentă pare a fi oportună. De exemplu, Federal Reserve, care a scăzut rata dobânzii duminică, 15 martie 2020, la 0,25%, reducerea rezervelor obligatorii ale sistemului bancar la 0 şi a promis o infuzie de lichiditate de 700 de miliarde de dolari (în mod evident similară cu cea din 2007). 

Reacţiile impulsive şi conjuncturale trebuie puse în balanţă cu cele cu bătaie pe termen lung. Fiindcă una dintre marile dileme ale actualei pandemii ţine şi de durata acesteia. A fost avansat inclusiv termenul de 2 ani, preluat de către unii specialişti după scenariul gripei spaniole. Un asemenea termen impune ca politicile publice să nu îşi piardă suflul iar programarea resurselor trebuie să fie judicioasă. În mod esenţial, autorităţile trebuie să avanseze cifre şi estimări ale costurilor atât la nivelul gestiunii crizei cât şi a gestiunii riscului.

Dincolo de costuri şi de obiectivul fundamental agreat de către toată lumea, respectiv cel al trecerii prin criză cu cât mai puţine pierderi umane şi costuri economice, natura reacţiilor guvernamentale la criză nu este indiferentă. În acest tip de conjuncturi, poate mai mult ca oricând, scopurile nobile nu sunt suficiente, trebuie însoţite de mijloace raţionale şi judicioase. Asemenea reacţii însă trebuie să se încadreze într-o abordare coerentă şi sistemică. Aceasta este principalul aspect şi trebuie să respecte în totalitate:

1. menţinerea economiei de piaţă ca şi mecanism fundamental de alocare a resurselor în economia românească. Acest lucru presupune acceptarea unei dinamici normale a preţurilor (evitarea controlului preţurilor, limitarea cantitativă a distribuţiei, etc.) chiar dacă, pe termen scurt, creşterea unor preţuri poate fi criticabilă din punct de vedere etic. Mult mai periculoasă ar putea fi, după cum am spus, o expansiune monetară masivă care să ducă la hiperinflaţie.
2. evitarea izolării economice a României, fapt care ar putea duce în mod semnificativ la decuplarea economiei naţionale de la fluxurile globale şi regionale, fapt care se va manifesta rapid şi consistent în pierderea de prosperitate. Guvernul României trebuie să evite interzicerea de exporturi sau importuri ale anumitor produse în condiţiile în care rutele fizice externe rămân deschise.   

De altfel, nu se poate sublinia suficient cât de importantă este această dimensiune. Guvernul României este responsabil în a negocia cu guvernele vecine (atât membre ale Uniunii Europene dar şi ale unor ţări ca Serbia şi Ucraina) dar şi cu cele cu poziţionare strategică (în primul rând Turcia) păstrarea accesului la factorii de producţie şi pieţele internaţionale.

Ca urmare a unor asemenea principii de reacţie la criză, se poate aborda şi strategic în sensul în care:

• trebuie menţinută cu orice preţ operarea elementelor de infrastructură critică: reţeaua de transporturi, energie (tot lanţul de producţie dar mai ales partea de distribuţie precum cea a curentului electric şi a gazelor naturale), telecomunicaţii (telefonie, Internet), servicii bancare / financiare, etc.
• coordonarea aprovizionării cu alimente a populaţiei, alături de medicamente, combustibili, etc. Acest lucru este cu atât mai valabil pentru persoanele cărora li se impune carantina şi care îşi pierd capacitatea de a se autoaproviziona. În acest context, firmele de curierat, care fac livrări „door-to-door” devin de o importantă strategică iar autorităţile publice trebuie să susţină lanţurile de distribuţie în dezvoltarea acestei forme de distribuţie.
• asigurarea populaţiei cu bunuri publice: evitarea închiderii unor autorităţi publice şi altor servicii administrative (care pot afecta în activităţile economice care încă operează, precum sectorul construcţiilor, etc.).
• menţinerea serviciilor de educaţie pentru a evita un an ratat pentru mai multe generaţii de elevi şi studenţi. Din acest punct de vedere, activităţile didactice online trebuie încurajate şi susţinute, eventual prin oferirea de către autorităţi a platformelor de relaţionare, în cazul în care există şcoli, licee sau universităţi care nu le folosesc încă.

În plus, guvernul României trebuie să discute cu agenţii economici implicaţi în activităţile de export – import tipurile de relaţionare a acestora cu exteriorul, inclusiv susţinerea ca aceşti agenţi economici să nu recepţioneze impactul negativ al unor interdicţii în ceea ce priveşte transportul pe teritoriul unor ţări vecine. Guvernul se poate angaja inclusiv în negocieri bilaterale cu ţările de origine ale companiilor care activează pe teritoriul României (prin filiale) pentru a se asigura că nu au loc relocalizări de producţie sau restructurări la nivel internaţional care să afecteze activitatea din România. Marile grupuri industriale (OMV, ROMPETROL, Renault, Ford, etc.) dar şi cei mai mari angajatori din România (PROFI, Kaufland, etc.) trebuie avute ca şi prioritate.

Scăderea cu 10% sau 20% a cifrei de afaceri a unei companii poate duce la falimentul acesteia. În acest context în care orice companie este expusă riscului de insolvenţă, se naşte o întrebare care necesită răspunsuri extrem de dificile: ce companii laşi să „dispară” din economie şi ce companii susţii cu orice mijloace în măsura în care consideri, ca autoritate publică, că operarea în continuare a acestora este de natură strategică şi cu implicaţii de securitate. Guvernul României trebuie să centralizeze o asemenea listă şi să creeze un sistem de „early warning”, similar cu cel din industria bancară, pentru sectoarele economice cheie. De altfel, generalizarea acestui sistem şi tip de supravegheri din sistemul bancar la nivelul întregii economii este un demers esenţial. De exemplu, falimentul unui distribuitor de combustibili poate duce la un impact economic şi social supradimensionat, fapt care ar trebui să oblige guvernul să coopereze cu un asemenea agent economic. În măsura în care guvernul nu poate lăsa un asemenea furnizor să dispară de pe piaţă, trebuie puse la punct mecanisme de asigurare a funcţionării continue a acestuia. În caz extrem, starea de necesitate poate presupune şi implementarea legislaţiei falimentului pentru o perioadă de 2 ani (scenariul maximal al existenţei pandemiei) care să permită companiilor să dovedească, în faţa judecătorului, ce facturi pot plăti şi ce facturi nu pot plăti şi să poată opera în continuare deşi se află în încetare de plăţi.

Redimensionarea activităţilor economice ale unei companii poate duce, bineînţeles, la concedierea cel puţin al unei părţi din forţa de muncă. Deşi o asemenea forţă de muncă ar putea să îşi găsească un alt loc de muncă datorită expansiunii anumitor tipuri de activităţi (distribuţie, curierat, etc.), trebuie spus că mecanismele specifice pieţei forţei de muncă probabil că nu vor funcţiona în parametri normali în această perioadă. Din acest punct de vedere, este oportun ca guvernul să îşi asume costurile menţinerii acestor angajaţi pe perioada crizei, pentru a le asigura veniturile monetare pentru a trece cu bine peste conjunctura nefavorabilă Guvernul Danemarcei a anunţat tot pe 15 martie 2020 că va aloca prin scheme de ajutor de stat bani pentru plata a circa 75% din salariile angajaţilor din sectorul privat la firmele care vor fi afectate (conform www.euractiv.com). A fost avansat inclusiv scenariul unui venit minim garantat universal deşi operaţionalizarea acestuia ar lua probabil timp iar provocările legate de comportamentul beneficiarilor relativ ridicate (diferenţele de comportament economic, îndatorare, etc.).

Apelarea la măsuri economice extreme, precum naţionalizarea sau preluarea controlului asupra unor active din economia naţională este de asemenea de luat în considerare ca şi măsură de politică economică. Relaţia dintre securitatea naţională şi controlul activelor productive este un subiect din ce în ce mai dezbătut în mediul politic la nivel european şi american dar nu numai. Pornit esenţial ca o temere faţă de controlul unor entităţi economice occidentale de către fonduri suverane ale unor alte ţări, dilema cu privire la relaţia dintre controlul corporaţional şi controlul guvernamental este, deşi veche, dar în creştere.

Încă din anii 70, la nivelul unor organizaţii internaţionale precum Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare a apărut dilema cu privire la relaţia optimă dintre companiile transnaţionale şi guvernele naţionale. Având în vedere potenţialele tensiuni dintre cele două părţi – pe de o parte, companiile caută maximizarea profitului la nivel global iar, pe de altă parte, guvernele naţionale vizează obiective politice care, de regulă, presupun maximizarea prosperităţii la nivel naţional – problema nu a fost niciodată rezolvată în măsura în care s-a considerat că naţionalismul economic modern – controlul activelor productive să fie preponderent naţional – nu este o doctrină economică viabilă. Pandemia actuală introduce elemente în discuţie care au fost ignorate până în prezent.

Astfel, este o dilemă cum va reacţiona un guvern naţional atunci când o companie privată poate lua o decizie justificată economic şi comercial dar cu un impact major din punct de vedere social sau de sănătate. Dacă o firmă privată naţională care este, de exemplu, foarte aproape de a descoperi un nou vaccin este pe punctul de a fi cumpărată de către o companie străină, cum va reacţiona oportun guvernul ţării în cauză? Cum va accepta un guvern decizia unei firme private producătoare, de exemplu, de măşti de protecţie, de a vinde producţia în totalitate pe o piaţă mai dezvoltată, acolo unde preţurile sunt mai mari? Blocarea instinctivă a unor asemenea decizii de afaceri poate duce la reacţii similare din partea guvernelor partenere şi apariţia unor „războaie economice” la nivel internaţional. În acest context, guvernul naţional trebuie să monitorizeze întreaga economie şi să implementeze un sistem de cooperare cu aceste firme care pot deveni strategice în contextul unei crize. Companii private din sectorul de sănătate sau de securitate pot fi instrumentalizate de către autorităţile publice, prin cooperare cu proprietarii lor, în gestiunea mai eficientă a răspunsurilor la criză.

Deciziile care vor fi pe masa oricărui guvern din această lume nu sunt uşoare. Probabil că, dincolo de tipul de reacţie la aceste provocări, o mare diferenţă o va face şi modalitatea de a comunica şi negocia, care să evite ajungerea la poziţii conflictuale între autorităţi şi mediul privat. Evident, o mare provocare existentă în fundal constă şi în mecanismele de evitare a hazardului moral care apar în mod normal în orice economie aflată sub presiune conjuncturii.