12 iunie 2019

Se va implica Rusia în conflictul diplomatic (deocamdată) dintre SUA şi Iran?

Sergiu Medar

Retragerea unilaterală a SUA din Acordul Nuclear şi impunerea de sancţiuni economice şi financiare Iranului au crescut considerabil tensiunile dintre cele două state, ajungând până la deplasarea unei grupări navale a SUA în Golful Persic. În prezent, SUA aplică elemente ale diplomaţiei coercitive asupra Iranului în vederea renegocierii acordului în termeni mult mai duri. Rusia, care urmăreşte să-şi consolideze şi să-şi extindă influenţa în Orientul Mijlociu, întotdeauna în dauna SUA, se va situa pe poziţii de sprijin a statului persan. În acest sens va fi prezentă în procesul de consolidare a capacităţilor defensive ale acestuia.

Sursă foto: Mediafax

Când în 14 iulie 2015 a fost semnat, în formatul 5+1 ( SUA, Rusia, China, Franţa, Marea Britanie, Germania), la care s-a adăugat UE, Joint Comprehensive Plan of Action (JCPOA), cunoscut sub numele de acordul nuclear cu Iranul, cu scopul de controla programul nuclear iranian, s-a considerat că acesta este un mare succes al administraţiei Obama. În fapt, acordul ducea la o limitare a programului nuclear în schimbul ridicării limitate a sancţiunilor impuse Iranului.

Donald Trump a renunţat însă, unilateral, la acest acord în anul 2018, invocând încălcări ale condiţiilor impuse Iranului. A fost una dintre primele decizii ale preşedintelui american în urma căreia credibilitatea sa şi implicit a SUA au fost puse la îndoială. Lăsând să se înţeleagă faptul că acordul semnat de predecesorul său a fost, cel puţin incomplet, liderul de la Casa Albă a atras atenţia că acesta trebuie refăcut, aspect cu care ceilalţi semnatari nu au fost de acord.

Acordul nuclear cu Iranul solicita câteva obligaţii din partea Iranului, care se referă în primul rând la tehnologiile duale. Una dintre aceste obligaţii se referea uraniul îmbogăţit. Acesta se foloseşte atât la fabricarea armelor nucleare, îmbogăţit la 90% cât şi în scopuri paşnice (centrale atomoelectrice, aplicaţii în medicină), îmbogăţit la 3-4%. Îmbogăţirea U-235 se face cu centrifuge specializate montate la Natanz. Iniţial, Iranul a avut 20.000 de centrifuge. Prin acord, s-a impus folosirea a 5.060 de centrifuge doar pentru uraniul folosit în scopuri paşnice, restul urmând a fi demontate. În conformitate cu rapoartele inspectorilor neutri, Iranul s-a achitat de această obligaţie, ca şi de celelalte obligaţii prevăzute în acord. Cantităţile de uraniu slab îmbogăţit pe care Iranul le deţinea la data semnării acordului au fost relocate în Rusia, semnatară a documentului final.

IAEA a întocmit cu Iranul un acord suplimentar care prevede posibilitatea ca experţii acestei organizaţii să poată să inspecteze facilităţile iraniene, inclusiv cele de cercetare, pentru a se convinge că nu există acţiuni sub acoperire prin care sa fie dezvoltate programe nucleare de cercetare sau producţie. În luna decembrie 2015, IAEA a finalizat cei 10 ani de verificări şi inspecţii în Iran cu concluzia că acesta, începând cu anul 2009,   nu mai desfăşoară activităţi de dezvoltare unui program nuclear militar funcţional.

Fără a da exemple publice convingătoare, Trump a acuzat Iranul de încălcarea acordului nuclear de către Iran şi s-a retras unilateral din acord. Mai mult decât atât, a instituit sancţiuni atât Iranului cât şi firmelor care derulează afaceri în domenii supuse sancţiunilor. Cele mai dure astfel de sancţiuni sunt cele aplicate firmelor care cumpără petrol şi gaze din această ţară.

Marea Britanie, Germania şi Franţa, care se opun sancţiunilor, au promis introducerea unui mecanism alternativ de plată care să permită companiilor care fac comerţ cu Iranul, să poată evita amenzile din regimul de sancţiuni al SUA, dar nu şi-au ţinut încă promisiunea.

Ca urmare a atitudinii SUA, la circa un an după ce Trump a anunţat retragerea SUA din JCPOA, pe data de 8 mai 2019, preşedintele Hassan Rouhani a anunţat, la rândul său, retragerea parţială din acordul nuclear. Noile condiţii pe care le pune Iranul se referă la nerespectarea prevederii de a exporta surplusul de uraniu îmbogăţit şi a decis să-l păstreze în ţară şi astfel să-şi creeze, cel puţin teoretic, condiţii pentru a fabrica arme nucleare. Rouhani a dat termen limită de 60 de zile pentru statele europene pentru a-şi respecta promisiunile conforma acordului. În aceste condiţii este posibil ca statele europene, la rândul lor, să se retragă din acord. Decizia Iranului, poate fi considerată ca fiind o potenţială ameninţare de securitate la adresa Israelului.

Washingtonul vede prin această decizie a Iranului o cale de a-şi crea disponibilităţile necesare pentru realizarea unor arme nucleare. Rusia consideră că acesta ultimă decizie iraniană este doar un mijloc de presiune asupra statelor europene de a ridica sancţiunile asupra Teheranului. Vladimir Sazin, expert în cadrul Institutului pentru Studii Orientale la Academia de Ştiinţe din Moscova, menţionează pentru Foreign Policy, că în cazul în care SUA ar efectua atacuri punctuale limitate asupra facilităţilor nucleare iraniene, efectul obţinut va fi invers decât intenţiile Washingtonului, iar poporul iranian se va grupa în jurul guvernului susţinând deciziile acestuia.  

Relaţia dintre SUA şi Iran, cu o istorie ce conţine nu numai schimburi de mesaje ostile dar şi confruntări militare şi de securitate devine acum şi mai complicată prin atragerea în mediul volatil de securitate a Orientului Mijlociu şi a altor actori la fel de determinaţi, cum ar fi: Europa, Rusia, Arabia Saudită, Siria ca şi interese economice ale Chinei şi Turciei.

Prezenţa Rusiei printre statele ce intervin în relaţia SUA-Iran nu surprinde pe nimeni. Unul dintre principiile politicii externe a Rusiei este prezenţa şi interesul acesteia oriunde sunt prezente SUA, de la America de Sud, Africa, Asia şi, bineînţeles, Orientul Mijlociu. Aici Rusia este interesată să obţină avantaje din comportamentul contradictoriu şi inconstant al Casei Albe în relaţia cu Iranul, şi să-şi extindă influenţa în zonă. Rusia şi Iranul au o relaţie bilaterală îndelungată a cărei menţinere, în ciuda aparenţelor, este greu de susţinut  pe termen lung.

SUA a crescut presiunea militară şi diplomatică asupra Iranului prin decizia referitoare la prezenţa unei grupări navale ce include şi un portavion în Golful Persic, a unor baterii de rachete Patriot ca şi a unor forţe terestre cu valoare de 1500 de militari cu intenţii de extindere până la 5000 de luptători. În acest context, Trump a declarat: “Dacă Iranul vrea să lupte, acesta va fi sfârşitul oficial al Iranului”. La scurt timp după această belicoasă declaraţie vine o alta mai conciliantă: “ Acum, eu nu cred că Iranul vrea să lupte şi, cu certitudine, nu vrea să se lupte cu noi“.  Ulterior, pe data de 27 mai, liderul de la Casa Albă accepta oferta de mediere a premierului nipon Shinzo Abe.

Rusia, comentând îmblânzirea tonului de către Trump, a afirmat, prin vocea lui  Alexei Puşkov, membru al Consiliului Federaţiei şi un apropiat al lui Putin, că o asemenea atitudine discreditează politica SUA faţă de Iran.

Într-un interviu la Foreign Policy despre relaţia Rusiei cu Iranul, Puşkov afirma că cele două state au “ un parteneriat care evoluează către un parteneriat strategic“.  

Rusia, fără a avea o politică agresivă în Orientul Mijlociu, vrea să-i fie respectate interesele: păstrarea accesului la conductele de petrol şi gaze care traversează zona, lupta împotriva islamismului radical pentru a preveni extinderea acestuia către teritoriul Rusiei, protejarea intereselor politice, economice şi militare în Siria. Dar cel mai important obiectiv al Rusia în zonă este acela de a se opune oricăror interese ale SUA în întregul Orient Mijlociu.

Rusia critică poziţia agresivă a SUA faţă de Iran dar, datorită resurselor sale limitate este puţin probabil să poată interveni militar în apărarea statului persan. De altfel, la o conferinţă internaţională, Putin a declarat că Rusia nu îşi propune să devină o “ brigadă de pompieri“ care să stingă focurile din Orientul Mijlociu.

Deşi, declarativ, Moscova se opune sancţiunilor unilaterale ale SUA asupra Iranului, guvernul rus nu a crescut prea mult comerţul şi investiţiile în Iran pentru a compensa efectele acestor sancţiuni. De exemplu, comerţul anual al Chinei cu Iranul este de aproximativ 33 miliarde de dolari în timp ce al Rusiei cu statul persan este de 2 miliarde de dolari.

Rusia este implicată , în prezent, în Iran, în finalizarea complexului energetic nuclear de la Busher ce cuprinde atât extinderea unui reactor nuclear cât şi construcţia celui de-al doilea până în anul 2020.

Rusia nu are niciun interes ca Iranul să deţină arme nucleare. O asemenea perspectivă ar creşte influenţa sa regională, ceea ce ar prejudicia interesele Moscovei în regiune.  

Atât populaţia persană cât şi liderii acestei ţări nu agreează o influenţă rusă în Iran. După revoluţia iraniană din 1979, s-a creat în Iran un sentiment anti – Uniunea Sovietică transferat acum către Rusia. În anul 2016, Rusia şi Iranul au semnat un acord secret privind utilizarea de către forţele aeriene ruse a bazei aeriene de la Hamadan pentru misiuni îndreptate împotriva  locaţiilor ISIS. Întrucât constituţia iraniana nu permite existenţa unor baze militare străine pe teritoriul naţional, o serie de parlamentari iranieni s-au opus public acestei acţiuni şi ruşii au fost nevoiţi ca să părăsească baza după doar o săptămână de utilizare a acesteia.

Un alt subiect asupra căruia cele două state nu sunt de acord este cel care se referă la poziţia faţă de Israel. În timp ce Iranul nu recunoaşte statul evreu şi consideră Israelul ca origine a tuturor “relelor“ din Orientul Mijlociu, Rusia se comportă ca şi când ar avea un parteneriat informal cu Tel Aviv-ul. Faptul că, în Siria, Israelul a atacat în mod exclusiv baze militare ale Hezbollah şi Gărzii Revoluţionare Islamice Iraniene şi niciodată o bază rusă, este un argument în favoarea afirmaţiei de mai sus. De altfel, prim-ministrul Netanyahu s-a întâlnit cu Putin de 11 ori din 2015, mai mult decât cu oricare alt lider al lumii. La o populaţie de 9 mil. de locuitori, în Israel trăiesc aproximativ 1 mil. de foşti cetăţeni sovietici sau ruşi.

În timp ce Rusia se manifestă în Orientul Mijlociu ca un stat în expansiune care nu se poziţionează pe poziţii sectare din punct de vedere religios, Iranul este o putere regională religioasă care sprijină necondiţionat grupările şiite sau pro-şiite din Siria, Yemen, Liban  sau Irak.  

Trump, prin sancţiunile întreprinse urmăreşte izolarea Iranului. În realitate obţine efectul invers, apropiind această ţară de Rusia şi chiar de China.

Într-o recentă declaraţie publică, preşedintele iranian Rouhani a afirmat că: "Trebuie să rezistăm, pentru ca inamicii noştri să ştie că, chiar dacă ne bombardează pământul, iar copiii noştri cad martiri, sunt răniţi sau arestaţi, noi nu vom renunţa la obiectivele noastre de independenţă şi la mândria noastră". Declaraţia a fost urmată de prezentarea publică a noului sistem de apărare antiaeriană Khordad 15 care poate detecta avioane de luptă şi drone de la o distanţă de 150 km.

Prezenţa grupării navale a SUA în Golful Persic, concentrările de trupe de ambele părţi, prezentările de noi sisteme militare, declaraţiile belicoase, sancţiunile şi alte manifestări militare non-letale sunt componente evidente ale diplomaţiei coercitive ce o desfăşoară SUA împotriva Iranului. Aceasta poate escalada, inclusiv cu efectuarea de lovituri izolate ca intensitate şi durată asupra unor obiective iraniene ce sunt implicate în programul nuclear.

Rusia, probabil, nu se va implica militar în acest conflict, dar va profita de ezitările şi lipsa de coerenţă a acţiunilor SUA  în zonă, pentru a-şi creşte credibilitatea şi influenţa asupra unor state din Orientul Mijlociu. Neimplicarea în posibilele acţiuni militare nu însemnă însă că Rusia nu va consilia şi sprijini cu intelligence forţele militare iraniene. De altfel, prin desele schimburi de specialişti in aceste domenii, Rusia a instituţionalizat deja colaborarea militară cu Iranul.

Furnizarea de armament de ultimă generaţie, poate fi o altă formă de sprijin pe care Rusia să o acorde Iranului. Sunt în fază avansată discuţiile privind livrarea de baterii de rachete antiaeriene de tip SA 400 ca şi sisteme de război radioelectronic de tip Borisoglesk-2 şi Krasukha-4S, care ar diminua considerabil eficienţa sistemelor ofensive ale SUA.

Cel mai probabil este ca Rusia să nu participe efectiv la posibilele acţiuni militare dar va contribui la consolidarea capabilităţilor de ripostă ale Iranului.