26 decembrie 2019

Se ascut săbiile în Mediterana de sud. Şi de est.

Laurenţiu Sfinteş

Cu suprafaţă de trei ori mai mare decât a Texasului, Libia trimite, în special către Europa, 1,3 milioane de barili de petrol pe zi. De cateva ori mai puţin decât în perioada anterioară, foarte mult - ţinând cont de războiul care o macină mai ales în spaţiul dintre Benghazi şi Tripoli. Aflată la doar 300 de kilometri de Italia, ţara constituie o provocare pentru Europa, migranţii din Africa Centală şi de Nord preferând în drumul lor către Marea Mediterană acest traseu periculos dar în afara unui control coerent de stat. Şi nu doar migranţii. Serviciile europene de informaţii avertizează asupra prezenţei, nu numai în Libia, ci şi pe vasele care se aventurează să treacă de controalele Frontex, a elementelor extremiste, pentru care această călătorie este parte a unei misiuni de distrugere şi asasinat.

Sursă foto: Mediafax

Câteva cuvinte despre un război atipic

Izolată de restul statelor nord – africane de un lider cu o ideologie străină regiunii şi de care s-a debarasat cu cruzime, Libia se reintegrează greu atât în pacea post dictatură, cât şi în refacerea relaţiilor inter-tribale. Războiul care se poartă încă pe teritoriu său are atât elemente de luptă primitivă, cu arme vechi de un secol, cât şi o modernitate care surclasează confruntările care au loc în paralel în Orientul Mijlociu şi Sahel. Locul luptelor dintre trupele combatante a fost luat de bătălii ale flotelor de drone, ambele părţi executând ofensive sau raiduri de lovire din aer doar cu aceste mijloace furnizate de statele şi entităţile aflate în spatele celor două mari tabere implicate în conflict.  ONU estimează că în ultimele şase luni, au fost efectuate, de ambele părţi, mai mult de 900 de misiuni de luptă cu ajutorul dronelor.

Altfel, războiul libian, purtat îndeosebi într-o fâşie îngustă între pustiu şi mare, are aspect de film hollywoodian, gen Mad Max, cu câteva zeci, poate sute de combatanţi, angajându-se, uneori, în înfruntări epice şi sângeroase, maximum ce pot aduna părţile aflate în conflict pentru marile ofensive promovate prin televiziune. În acest timp, la câţiva kilometri distanţă, libienii neînrolaţi continuă activităţile cotidiene ce presupun siesta unei cafele de automat, drumul către piaţa locală, ce tinde să fie sugrumată de gunoaiele neridicate de luni de zile, poate şi un traseu mai lung, până la autorităţile provizorii locale, pentru a ridica indemnizaţia de război, o sumă plătită regulat, deşi e război şi nimeni nu produce nimic şi nu există altă sursă de fonduri în afara câmpurilor petrolifere de care nu se atinge nimeni.

Da, sunt două războaie diferite: unul aerian, foarte tehnologizat, altul, la nivelul nisipului, cu combatanţii faţă în faţă, crud, dar foarte economicos, cele două armate ce se confruntă fiind doar extensii ale unor triburi şi familii locale influente, dar cu resurse umane puţine.

La începutul lunii aprilie a.c., se părea că evoluţiile se stabilizează, conflictul se calmează. Secretarul General al ONU, António Guterres, a făcut, în acea perioadă, o vizită la Tripoli, pentru a media un acord de pace. A doua zi, generalul Haftar a ordonat începerea ofensivei asupra capitalei.

Avantajul generalului, la acel moment, consta în cele câteva drone de producţie chineză, Wing Loong, furnizate de Emiratele Arabe Unite pe o nimica toată, de 2 milioane de doari bucata. Ulterior, lucrurile s-au complicat, ofensiva s-a blocat în sudul oraşului, furnizori de drone s-au găsit şi pentru guvernul de la Tripoli.

Ofensiva generalului Haftar s-a împotmolit în suburbiile capitalei după ce Turcia a livrat, la rândul ei, drone de producţie proprie, Bayraktar TB2, de 5 milioane de dolari bucata, cumpărate chiar de la compania condusă de ginerele preşedintelui Erdogan, Selcuk Bayraktar. Şi care au intrat direct pe linia de front.

Dar şi la nivelul solului, războiul a evoluat. Luptătorii de partea GAN (Guvernul Acordului Naţional, cel de la Tripoli) au învăţat să asculte sunetul zborului şi apariţiei dronelor şi să se ascundă. Au mai descoperit că forţele generalului Haftar nu pot trimite şi coordona decât trei drone concomitent şi că fiecare dronă este înarmată cu opt lovituri. Când sunt retrase pentru reîncărcare, se iese din adăposturi şi se recâştigă terenul pierdut. Au mai învăţat că ţintele sunt identificate după amprenta termică. Ca să nu fie descoperiţi, luptătorii au căutat ascunzători care să neutralizeze această imagine în infraroşu şi, asta chiar e o performanţă, nu mai fumează pe linia de front.

Cele două tabere - cea de vest, de la Tripoli, islamist – democrată, recunoscută internaţional şi sprijinită concret doar de Turcia, şi cea de est, de la Beghazi – Tobruk, secular – naţionalistă, nerecunoscută oficial, dar având sprijinul mai multor state arabe, Egiptului în primul rând, Rusiei, Franţei, chiar şi al SUA, dar mai indirect - nu stau rău nici la alte capitole de armament.

China, furnizor imparţial, a vândut sisteme portabile antiaeriene avansate FN-6, capabile să lovească MiG-urile din dotarea forţelor generalului Haftar. Acestea au, la rândul lor, sisteme performante procurate de la ruşi. În timpul ofensivei / contraofensivei asupra capitalei au fost descoperite în depozitele din Gharyan – acolo unde s-au oprit atacurile, rachete antitanc Javelin, de producţie americană, din acelea pe care Ucraina nu are voie să le utilizeze în conflictul din Donbass.

Iar războiul, astfel perfecţionat, se poate exporta în regiune.

Un general în căutarea gloriei. Nu e singurul

Deşi oficial, SUA sprijină guvernul de la Tripoli, generalul Haftar are şi suporteri la Washington. Printre care, din aprilie, de când cu ofensiva, chiar şi pe preşedintele Trump. Probabil, trecutul său din deceniile recente, de rezident pe teritoriul american, contează. Şi cooperarea cu unele structuri de informaţii. Şi faptul că adversarii de la Tripoli, islamişti, nu se bucură de prea multe simpatii externe, deşi au reuşit să-şi asigure legitimitatea iniţială. Aşa că în spatele generalului sunt aliniate mai multe state, din tabere ideologice şi alianţe diferite, care speră că acesta va fi, până la urmă, capabil să aducă unitatea şi stabilizarea ţării.

Dar generalul nu e singurul cu ambiţii politice de unificator. Un alt competitor este Aref al Nayed, ambasadorul ţării în Emiratele Arabe Unite, un diplomat şi islamist cultivat, care se află undeva între cele două tabere, trimis, teoretic, la post de una din ele, într-o capitală care o sprijină pe cealaltă. El se promovează un om al consensului, neavând însă un sprijin popular pe care să conteze şi, desigur, nici pentru demersul autopromovat de a candida la preşedinţia ţării. Paralela care se face cu Ahmed Chalabi, liderul irakian promovat de SUA şi care a ajutat la justificarea atacului asupra Irakului din 2003, nu este nici ea de prea mult ajutor pentru imaginea diplomatului libian.

Deocamdată, generalul Haftar este cel mai aproape de imaginea liderului autoritar care poate fi urmaşul lui Gaddafi.

Nu aceasta e şi părerea Ankarei. Pentru Turcia, prim ministrul islamist de la Tripoli, Fayez al-Sarraj, rămâne cartea pe care se pariază.

Rusia şi Turcia, o poveste de război cu repetiţie

Intrarea Turciei în Libia a fost făcută treptat de câţiva ani, dar momentul care a produs o cotitură în decizia Ankarei de a se erija în principalul sprijin militar al autorităţilor de la Tripoli a fost în mai 2019, pe timpul ofensivei forţelor din est asupra capitalei, când se părea că acestea se îndreaptă către victorie. La o scară mai mică, intervenţia Turciei, printr-un transfer de armament şi echipamente, a fost similară celei realizate de Rusia, în anul 2015, în Siria, atunci când regimul preşedintelui Assad se îndrepta, vizibil, către colaps.

Începând cu mai 2019 au fost livrate transportoare blindate „Kirpi” / „Ariciul” (primul transport, 20 vehicule, a fost făcut pe nava moldovenească „Giugiuleşti”, în 18 mai, a.c.), dar şi camioane cu platforme de comunicaţii care permiteau controlul dronelor Bayraktar TB2, o parte dislocate în Misrata, pentru a opri ofensiva generalului Haftar, cea pe flancul paralel cu ţărmul libian.

Şi, aproximativ în aceeaşi perioadă, a început dialogul indirect - purtat prin echipamentele furnizate părţilor, prin activităţile de coordonare executate de către consilierii militari turci şi ruşi pentru cele două tabere - între Rusia şi Turcia.

În ceea ce priveşte rezilienţa dronelor turce, aceasta nu a fost decât satisfăcătoare, experienţa rusă din Siria dovedindu-se decisivă pentru forţele generalului Haftar. La un moment dat, în cursul lunii august, conform datelor din media, din cele 11 drone turceşti transferate în două transporturi diferite, 9 au fost distruse de loviturile aeriene ale forţelor din est.

Rusia a acţionat în Libia având o altă abordare decât cea din Siria: mai întâi au apărut forţele paramilitare ale companiei Wagner, „pentru paza câmpurilor petrolifere”, ulterior trecându-se la faza serioasă a sprijinului militar cu echipamente şi consilieri. Datele despre aceste evoluţii sunt, şi ele, tot indirecte, Moscova prezentând public sprijinul său pentru forţele generalului Haftar mai mult în termeni politici şi diplomatici decât ca pe un suport militar direct.

Un raport media recent din spitalul de campanie dislocat în Aziziya, sudul oraşului Tripoli, indică faptul că în ultima perioadă, pierderile din luptele cu forţele generalului Haftar par a fi produse majoritar de trăgători de elită, potenţial militari sau voluntari ruşi, spre deosebire de situaţia anterioară, când luptătorii era răniţi mai curând de explozii şi lovituri de artilerie şi aviaţie. Nici muniţia nu este cea utilizată frecvent de cele două tabere. Un alt raport sugerează că aceşti trăgători de elită sunt parte a celor 200 de combatanţi Wagner, intraţi în ultimele şase săptămâni în Libia.

Iar pentru ca meniul să fie complet, Moscova sprijină direct forţele generalului Haftar cu avioane Suhoi modernizate, îi coordonează loviturile de artilerie şi lansările de rachete, insinuându-se, ca şi în Siria, drept unul din principalii actori externi în acest conflict, oricum unul care poate avea drept de veto asupra rezolvării / sau nu a acestuia.

O ofensivă militară spre vest care agită apele Mediteranei de Est

De ce s-au acutizat evoluţiile din Libia după noiembrie 2019? Cel mai evident răspuns este legat de cele două documente semnate între Tripoli şi Ankara, pe 27 noiembrie.

Unul se referă la cooperarea militară şi elementul principal este acordul Turciei pentru trimiterea de trupe în Libia, dacă se va face o cerere de către guvernul condus de Fayez al-Sarraj în acest sens.

Celălalt este un acord pentru o nouă graniţă maritimă între Turcia şi Libia, care a pus imediat în coliziune cele două ţări cu Grecia, dar şi cu Italia. Prima, pentru că această delimitare ia destul de puţin în consideraţie faptul că în zonă există şi insula Creta, cea de-a doua începând să fie suspicioasă privind implicarea turcă într-o ţară unde consideră că are primul cuvânt de spus.

Situaţia este complicată şi de relaţiile dintre Ankara şi Washington, aflate la un minim critic. SUA nu sunt interesate în Libia în mod special, iar după managementul dezastruos al situaţiei, în perioada imediată anului 2011, Washingtonul a preferat să se ţină departe de criza libiană. Un diplomat american a şi sintetizat această abordare: „Libya is a mess. It’s so difficult and complex and febrile that I think the U.S. has been trying to get as little involved as possible.” / „Libia este un dezastru. Este o situaţie atât de dificilă, de complexă, de febrilă încât cred ca SUA au încercat să se implice cât mai puţin posibil.”

Un profil prea ridicat al Turciei în această zonă nu este, totuşi, ceea ce preşedintele Trump ia în calcul. Nici perspectiva ca duo-ul Moscova – Ankara să dicteze evoluţiile şi să ofere soluţiile la criza din Libia pe scenariul din Siria nu este cel avut în vedere la Washington. E deja un paradox ca omul americanilor, generalul Haftar, să fie sprijinit de Moscova.

Într-un mesaj televizat, neobişnuit pentru generalul Haftar, acesta a avertizat că „ora zero a sosit pentru un asalt (asupra capitalei Tripoli, n.n.), extins, total şi aşteptat de către orice libian onest.” Difuzat pe 12 decembrie, mesajul nu a fost urmat imediat de către ofensiva nimicitoare anunţată. Războaiele nu se mai poartă când se anunţă şi nici nu se mai câştigă când se încheie. Dar câteva evoluţii spectaculoase tot s-au întâmplat:

● comandantul marinei militare libiene, aripa de est, amiralul Faraj al-Mahdawi, a transmis că generalul Haftar a ordonat scufundarea tuturor navelor (militare, sau cu transporturi de echipamente, se presupune) sub pavilion turcesc. Ordinul e urmarea deciziei preşedintelui Erdogan de a sprijini militar guvernul de la Tripoli;

● Armata Naţională Libiană (de est) şi Grecia au căzut de acord să închidă ruta navală dintre Insula Creta şi apele internaţionale libiene, cu obiectivul de a împiedica transferul echipamentelor, poate şi al militarilor turci, către Tripoli;

● conform acordului, se va interveni pentru a se combate „traficul de armament” dar şi „activităţile ilegale de foraj în apele internaţionale libiene”;

● Grecia a denunţat recunoaşterea guvernului de la Tripoli şi a ordonat expulzarea ambasadorului libian;

● Forţele Aeriene ale Greciei şi Forţele Aeriene ale Turciei au avut, pe 11 decembrie, una din cele mai tensionate situaţii din ultimii ani. Grecia a ridicat în aer întreaga sa flotă de  F-16 Viper (38 de avioane) pentru a intercepta cele 18 F-16 şi 2 F-4E turceşti care au încercat să intre în spaţiul său aerian. Acţiunile aeriene au loc până la momentul în care avioanele adverse sunt angajate şi doar o apăsare pe butonul de lansare separă acest exerciţiu primejdios de război.

Ministrul grec a apărării, Nikos Panagiotopoulos, a sintetizat astfel această situaţie de la mijlocul lunii decembrie: „War in Syria. War in the Middle East. War in the Aegean. Now if that isn’t aggressive rhetoric, then I’m wondering what type of rhetoric it is.” / „Război în Siria. Război în Orientul Mijlociu. Război în Marea Egee. Dacă aceasta nu este o retorică agresivă, mă întreb ce este până la urmă.”

Iar Grecia nu este singură în această abordare. Din zonă, Ciprul (de sud, n.n.) şi Israelul sunt pe aceleaşi coordonate de apreciere a situaţiei regionale. Exerciţiile navale şi aeriene comune din ultima perioadă o dovedesc. La unele participă şi Egiptul. Poate nu e o coincidenţă faptul că în aceeaşi zi, 11 decembrie, Egiptul executa lansări de rachete de pe un submarin într-un areal din Mediterana de Est.

În timp ce generalul Haftar anunţă declanşarea unei ofensive militare în Libia, cu potenţiale deplasări de trupe de la est la vest, în direcţia capitalei Tripoli, deasupra Mediteranei de Est se adună norii unor tensiuni între state pentru care evoluţiile din Libia reaprind diferende istorice ireconciliabile.

Dacă la acestea se mai adaugă nişte depozite submarine de gaze naturale în dispută, simpatii diferite pentru părţile combatante care se confruntă în Siria sau Libia, o relaţie diferită cu Moscova şi Washingtonul, iar, mai recent, chiar şi cu Beijingul, amestecul devine exploziv.