Încet, metodic, calculându-şi cu grijă forţele şi operaţiile, regimul de la Damasc preia controlul asupra enclavelor rebele din sudul şi estul ţării. Cu Rusia care asigură acoperirii aeriene a operaţiilor terestre, sau joacă rolul de mediator pentru a convinge administraţiile rebele să ridice steagul alb, evitând astfel efectele unui asalt masiv, forţele guvernamentale siriene se concentrează în această perioadă pe preluarea controlului asupra teritoriului provinciei / guvernoratului Daraa, situată la graniţa cu Iordania, precum şi a oraşului cu acelaşi nume, cunoscut în ultimii şapte ani şi sub sintagma de „leagăn al revoluţiei siriene”.

Aici, în oraşul Daraa, pe data de 6 martie 2011, 15 adolescenţi sirieni au fost arestaţi pentru o serie de mesaje graffiti anti regim, scrise pe zidurile şcolii lor. Au urmat marşurile de protest ale locuitorilor oraşului, primele gloanţe trase, primii morţi, incendierea clădirilor guvernamentale, divizarea oraşului pe tabere de loialitate, pro sau anti regim. Până în luna iunie a aceluiaşi an, se înregistraseră deja, conform unui raport ONU, peste 240 de morţi. A urmat războiul.

Un an, doi, trei, patru... şapte ani au trecut de la acel moment dintr-o primăvară arabă ce se dorea un anotimp al renaşterii şi reformei, dar care a fost pentru Siria un punct de plecare pe o traiectorie a distrugerilor şi suferinţelor.  

Un studiu publicat de Washington Post, în anul 2013[1], previziona că războiul din Siria va dura cel puţin zece ani, invocând studii academice privind caracterul războiului civil şi circumstanţele agravante: intervenţia externă, statală sau non-statală, diviziunile interne, existenţa unui arsenal impresionant de armamente şi muniţii pe tot teritoriul ţării, relativul echilibru între facţiunile combatante.

Suntem în iulie 2018, forţele guvernamentale siriene au încercuit aproape în totalitate cartierele din Daraa aflate încă sub controlul rebelilor, se masează forţe, se dislocă artilerie şi blindate, oraşul ar putea avea soarta altor enclave rebele, măcinate de proiectile de tun şi bombe de aviaţie. Sau poate va fi un acord de reconciliere. Ceea ce va presupune redislocarea combatanţilor în teritoriul aflat încă sub controlul opoziţiei, în nordul Siriei, şi evitarea distrugerilor şi pierderilor umane.

Deocamdată. Pentru că numărătoarea continuă, aşa cum vor continua şi distrugerile, şi pierderile umane, şi acuzele reciproce, şi intervenţia externă, care deja se permanentizează, şi instabilitatea regională.

Dar dacă războiul din Siria s-ar încheia astăzi? Sunt multe motivele / argumentaţiile care justifică de ce acest conflict intern nu ar fi trebuit, în primul rând, declanşat şi escaladat, dar sunt şi mai multe motive care ar justifica stoparea luptelor acum sau, şi mai bine, ieri.

Câteva dintre ele.

Unu. Pentru că acest conflict a produs deja prea multe victime

Estimările privind pierderile umane diferă, dar, în general, se apreciază că în cei şapte ani de conflict au fost ucişi aprox. 400.000 de oameni. „Distribuiţi” aproape egal între regim şi opoziţia armată. Poate, mai mulţi, procentual, în rândul minorităţii allawite, sprijinitoare a regimului, unde unul din cinci bărbaţi apţi de luptă au pierit în război. Cifrele sunt orientative, bazate pe informaţii parţiale, fiecare din părţi exagerând pierderile adversarului, minimalizându-le pe cele proprii. Au murit copii, au murit femei. Un raport al organizaţiei „Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului” / Syrian Observatory for Human Rights (SOHR) a apreciat, la începutul acestui an, că un număr de 19.811 de copii şi 12.513 de femei au pierit din 2011, până în luna martie 2018. Au murit şi străini: 2.062 iranieni, 2,037 afgani, 870 palestinieni, dar şi 2,960 cetăţeni ruşi, 400 - 450 francezi, 160 germani, 106 belgieni, 50 americani. Pentru regim sau pentru opoziţie. Pierderi au fost şi în rândul contingentelor militare ale statelor vecine şi ale Rusiei, după dislocarea în Siria din anul 2015. Peste 350 de militari străini au fost ucişi, în special în zonele de graniţă, printre care: 16 irakieni, 8 iordanieni, 60 libanezi, 93 ruşi, 172 turci, 5 americani.

Doi. Pentru că războiul a distrus infrastructura ţării

Un raport, din anul 2017, al Băncii Mondiale afirmă că, la momentul acelui an, războiul din Siria a distrus o treime din zestrea locativă a ţării, precum şi jumătate din facilităţile medicale. Documentul apreciază că pierderile pentru economia ţării erau de 226 miliarde dolari, aproximativ de patru ori mai mult decât PIB-ul sirian din anul anterior războiului. Centre urbane milenare, precum Alep, Homs, Raqqa, şi-au pierdut pentru totdeauna mărturiile istorice ale trecutului. 4000 de şcoli şi mai mult de 1500 de lăcaşuri de cult au devenit ruine. Fotografiile aeriene ilustrează poate cel mai bine proporţiile  dezastrului.

Trei. Pentru că instabilitatea regională s-a accentuat.

Peste jumătate din populaţia siriană a fost dislocată, în procente aproape egale între cei care au rămas în Siria şi cei care au găsit refugiu în statele vecine. Comunităţi de milioane, de sute de mii de sirieni locuiesc acum în Turcia, Liban, Iordania. Regiunile unde au fost amplasate taberele de refugiaţi sunt în general de graniţă. Unele state, precum Iordania, au preferat dispersarea refugiaţilor sirieni în funcţie de capacităţile locale de acomodare. S-a ajuns însă ca populaţia siriană să depăşească populaţia locală. Pentru zecile de mii de copii sirieni, s-au adaptat programele şcolare. Nota de plată pentru servicii, apă, electricitate, alocaţii de hrană a luat procente bune din bugetele naţionale.

Între timp, în taberele de refugiaţi au apărut grupările extremiste, celulele teroriste. Pe plan politic, statele arabe s-au divizat între cele care au tăiat legăturile cu regimul de la Damasc, şi cele care au continuat să menţină reprezentanţe diplomatice, sau doar canale de comunicare. Damascul şi Ryadhul, doar un exemplu, au făcut schimb de insulte la nivel înalt. Damascul şi Ankara, un alt exemplu, şi-au adus aminte de trecutul otoman, din perspective diferite, desigur.

Între timp, un pseudo-stat «islamic», construit pe teroare şi pe o reinterpretare brutală a Coranului, a rupt fâşii largi din teritoriul Siriei şi al Irakului, a expulzat, când nu a ucis, pur şi simplu, minorităţi întregi, a blocat educaţional o generaţie de copii, a influenţat, continuă să o facă, mii de tineri, viitori «lone wolf» din Orientul Mijlociu, Europa, SUA, Rusia.

Patru. Pentru că una din cele mai vechi comunităţi creştine din lume a plecat în exil.

Aproximativ 10% din populaţia Siriei era, înainte de conflict, de confesiune creştină, predominând cultele estice, Biserica siriană ortodoxă şi Biserica greco – ortodoxă. Din cei 1,5 - 2 milioane de creştini sirieni, două treimi nu se mai află în ţară.  Siria a avut cea mai largă comunitate de vorbitori de limbă aramaică, limba lui Iisus Cristos, iar în estul ţării locuiau înainte de război aprox. 46.000 de credincioşi creştini asirieni, organizaţi în Biserica Asiriană de Est, una din cele mai vechi din lume. Cei care nu au putut să se refugieze înainte de asaltul ISIS, au  fost obligaţi să semneze dhimmi, un contract de renunţare la toate drepturile civile şi religioase. Comunităţile creştine din Homs, Alep, din centrul ţării s-au dizolvat sub presiunea luptelor, iar solidaritatea creştină internaţională s-a manifestat sporadic.

Cinci. Pentru că a produs una din cele mai grave crize a refugiaţilor în Europa

Conform datelor publicate într-un raport al organizaţiei World Vision, 5,6 milioane sirieni au părăsit ţara, începând cu anul 2011, până în primăvara anului 2018, în timp ce 6,1 milioane persoane sunt dislocate intern. Jumătate din aceştia sunt copii şi adolescenţi. Ţările vecine au dus greul găzduirii refugiaţilor sirieni: Turcia – 3,5 milioane, Liban – 1 milion, Iordania – 658.000, Irak – 247.000, Egipt – 127.000. În 2015, anul de vârf al crizei refugiaţilor sirieni, 1,3 milioane de sirieni au trecut pe jos frontierele neprotejate ale Turciei, Greciei, Bulgariei, Macedoniei, Serbiei, Croaţiei, Ungariei, Austriei, Germaniei. Valul de refugiaţi a provocat decizii reflexe de protecţie din partea unor state europene, garduri de sârmă s-au instalat pe frontiere, spiritele politice s-au inflamat, electoratul s-a radicalizat, naţionalismul şi-a întărit rândurile la alegerile parlamentare din Germania, Austria, Polonia, Turcia, Uniunea Europeană şi-a descoperit falii în loialitatea şi solidaritatea interne.

Şase. Pentru că a produs pierderi ireparabile tezaurului istoric al ţării şi regiunii

În timp de război, taberele se instalează în clădirile istorice, tancurile îşi fac loc prin colonadele templelor, artileria îşi reglează tirul după turnurile bisericilor sau minaretele moscheilor, avioanele îşi descarcă încărcăturile de bombe peste centrele istorice ale oraşelor. Toate cele şase monumente siriene aflate pe listele UNESCO au fost atinse de război. În vechiul oraş Palmyra, distrugerile sunt atât de mari, încât reconstituirea unora dintre monumente se va putea face doar virtual, cu ajutorul hologramelor. Vandalizarea muzeelor şi a siturilor arheologice a devenit o normă, atunci când nu au fost distruse pur şi simplu, mai ales în teritoriul ocupat de ISIS. Trecutul Siriei, cu artefacte de mii de ani, a fost, uneori, împachetat cu grijă în colete cu destinaţie externă. Din când în când, la câte un punct de frontieră european, mai apare câte un obiect istoric, câte un magazin de antichităţi londonez[2] pune în vânzare obiecte pe care există încă nisipul deşertului sirian de la Palmyra. Conform unui articol publicat de The Guardian, rutele de trafic ale acestora includ statele vecine Siriei, şi reţele internaţionale de traficanţi. La nivelul anului 2017, ISIS realiza aprox. 100 milioane de dolari venituri din vânzarea trecutului sirian. Desigur, sub preţul pieţei şi al istoriei.

Şapte. Pentru că a produs o exacerbare a extremismului religios

Primăvara arabă şi-a devorat, în Siria, opţiunile seculare şi democratice, fiind capturată de forţele radicale, extremist religioase, care şi-au impus viziunea bicoloră, în alb şi negru, asupra locuitorilor din teritoriile controlate. Miliţii fanatice, din toate taberele, au proclamat emirate şi califate, au ucis şi exilat, au introdus curricule educaţionale care produc şi vor produce şi în continuare răni unei generaţii de tineri fără orizont. Războiul din Siria a adus Iranul şi Arabia Saudită faţă în faţă, a întărit „semiluna shia”, conform unei sintagme a regelui iordanian Abullah al II-lea[3], a acutizat disensiunile din interiorul Ligii Arabe. A exportat extremismul în Europa, acolo unde capitale europene au simţit fiorul rece al atentatelor teroriste.

Războiul din Siria a demonstrat că statele se construiesc greu, în mii de ani, şi pier uşor, într-o primăvară confuză, când se întâlnesc factori destabilizatori interni şi externi. Iar, prin efectele produse, a mai demonstrat că inacţiunea în identificarea unei soluţii politice, diplomatice, a conflictelor, se întoarce negativ asupra statelor care, prin puterea militară, prin deschiderea diplomatică, prin influenţa directă asupra combatanţilor, ar fi putut opri conflictul. Şi nu au făcut-o.

Nu sunt decât şapte argumente, potrivit cărora conflictul din Siria ar fi trebuit să se încheie, cel mai târziu, ieri. Ar fi putut fi şi altele. Printre consecinţele nepreconizate ale războiului se află şi revenirea Rusiei în Orientul Mijlociu, apropierea Iranului de Marea Mediterană, creşterea sentimentului naţionalist în Turcia, criza economică acută în statele vecine Siriei, blocarea procesului de pace israeliano - palestinian, pierderea prestigiului şi autorităţii SUA în lumea arabă, revenirea la modelul autoritar de stat în Orientul Mijlociu.

După operaţia din  sudul Siriei, pentru preluarea controlului integral al guvernoratelor Daraa şi Qouneitra, forţele guvernamentale siriene se vor îndrepta către nord, pentru a lichida şi buzunarul rebel de la Idlib. Aici lucrurile sunt însă mai complicate. Sunt şi teritorii sub controlul forţelor kurde. Turcia are, prin aliaţii locali, controlul unor cantoane din nord-vestul Siriei. Tot în nord, sunt şi contingente de forţe speciale ale SUA şi Franţei[4]. În estul Siriei, forţele irakiene vânează în deşert ultimele rămăşiţe ale ISIS. Să nu-i uităm pe cei aproximativ 4000 de militari ruşi dislocaţi în bazele aeriene şi navale de la Khmeimim şi Tartus, în alte câteva zeci de locaţii de pe teritoriul sirian. Şi nici pe iranieni, afgani, saudiţi, iordanieni, kosovari, ceceni, mercenari, forţe regulate, miliţii, voluntari pentru care războiul din Siria este casa în care au locuit în ultimii şapte ani.

Mâine e o altă zi în care acest conflict ar putea să ia sfârşit. Dacă...