Sănătatea, integritatea corporală şi viaţa operatorilor de FOS în acţiunile de luptă încă depind de ”Ora de Aur”. Ce se va întâmpla însă în conflictul modern?

Operatorii FOS sunt organizaţi, echipaţi, antrenaţi şi execută misiuni riscante în spatele liniilor inamice, acţiuni directe de tip raid de mare risc pentru eliminarea sau capturarea unor elemente teroriste în cadrul intervenţiilor contra-teroriste, recuperarea/ eliberarea de ostatici, asalturi aeropurtate, asalturi din elicopter sau de la bordul unor ambarcaţiuni rapide, în mediile aerian, naval şi terestru, sau misiuni de culegere de informaţii şi nu numai. Cuvântul cheie în această scurtă descriere a misiunilor este, bineînţeles, riscul. La acest tip de riscuri sunt supuşi cei ce aleg să-şi construiască o carieră în domeniul FOS. Riscul de a fi rănit grav pe timpul instrucţiei sau executării misiunilor de luptă, riscul de a deceda în urma rănilor grave sau chiar de a fi ucis de acţiunile cinetice letale executate de către inamic, care pot avea consecinţe dintre cele mai nefaste, producând victime dacă nu pot fi gestionate corespunzător.

Potrivit unui recent raport întocmit de către Serviciul de Cercetare al Congresului SUA, doar în Afganistan americanii au înregistrat, de la începutul operaţiilor militare (Operation Enduring Freedom şi Operation Freedom’s Sentinel) desfăşurate alături de Coaliţia Internaţională, începând cu anul 2001, un număr de 1909 militari ucişi în luptă sau care au decedat în urma rănilor căpătate ca urmare a acţiunilor cinetice letale executate de către inamic. Evident, foarte mulţi dintre ei sunt foşti operatori de FOS al căror tempo de luptă a fost mai ridicat decât cel al militarilor din cadrul forţelor convenţionale. Din nefericire, în 14 ani de misiuni executate în teatrul de operaţii Afganistan, FOS române au înregistrat şi ele un număr de 6 militari ucişi în acţiuni de luptă.

Statisticile ne arată că, pe timpul desfăşurării acţiunilor de luptă, cele mai multe victime din rândul operatorilor mor înainte de a ajunge pe masa de operaţii a vreunui medic chirurg, soarta răniţilor aflându-se, de altfel, în mâinile celor care acordă primul ajutor militarului scos din luptă ca urmare a acţiunilor inamice.

În cazul echipelor de FOS din cadrul detaşamentelor operaţionale alfa (Operational Detachment Alpha - ODA) este vorba despre militarii certificaţi în specialitatea paramedic medicină de urgenţă în traume (codul specialităţii - 18D-Delta) din organica acestor structuri.

Aceştia îndeplinesc o funcţiune vitală în luptă şi anume încearcă să prelungească aşa numita ”oră de aur” în speranţa că sănătatea, integritatea şi viaţa colegilor lor vor fi cât mai bine protejate.

Ora de aur

În esenţă, acest concept se referă la acel interval de timp în care medicul aflat în teatrul de operaţii şi încadrat în spitalele de campanie, trebuie să recunoască̆ şocul, să iniţieze terapia şi, de cele mai multe ori, să efectueze intervenţia chirurgicală pentru a-i salva viaţa militarului grav rănit în luptă. Evident, dacă cel rănit poate fi şi este efectiv evacuat medical de la locul incidentului la una dintre cele mai apropiate facilităţi medicale de sprijin dislocate în teatrul de operaţii, în zona de combat, într-un timp de maxim 60 de minute.

Şi una dintre cele mai eficiente metode de evacuare medicală, deşi costisitoare, este evacuarea medicală pe calea aerului. Scopul acesteia, pe toate fazele operaţiei, este de a furniza un standard de sprijin medical operaţional (asistenţă medicală de specialitate la campanie) cât mai apropiat de cele oferite de cele mai bune servicii medicale asigurate pe timp de pace. Teoria spune că, atât personalul medical, cât şi facilităţile medicale organizate în teatrul de operaţii (de regulă spitale de campanie/ formaţiuni medicale de tratament de nivel ROL 1, ROL 2 sau ROL 3, cu capabilităţi de asigurare a serviciilor medicale operaţionale de complexitate treptat ridicată) trebuie să urmeze procedurile naţionale de asigurare a calităţii medicale pentru a atinge aceste standarde.

Documentele de standardizare agreate în cadrul NATO, precum STANAG 3204, Aero-Medical Evacuation, stipulează timpii pentru efectuarea evacuării medicale pe calea aerului, menţionând, în cazul celor grav răniţi în luptă, următoarele:

• la locul producerii incidentului trebuie intervenit pentru ca, în maximum 10 minute de la producerea evenimentului, rănitului să i se oprească sângerarea (aplicarea de garou sau comprese sterile), victima să fie prioritizată (categorisită) în funcţie de necesitatea intervenţiei medicale (categoria A - urgent - salvarea vieţii, membrelor sau vederii; categoria B - cu prioritate; categoria C - de rutină), să fie chemată de urgenţă ambulanţa aeriană, iar locul de aterizare a mijlocului aerian de evacuare să fie securizat;
• în maximum 60 de minute de la producerea evenimentului, la locul acestuia, rănitului trebuie să-i fie asigurată evacuarea medicală sau/ şi asistenţa medicală de specialitate;
• în maximum 90 de minute de la prima notificare, pacientul de categoria A trebuie să ajungă la facilitatea medicală de nivel ROL 2 sau de nivel ROL 3;
• în maximum 4 ore de la prima notificare, pacientul de categoria B trebuie să ajungă la facilitatea medicală de nivel ROL 2 sau de nivel ROL 3;
• în maximum 12 ore de la prima notificare, pacientul de categoria C trebuie să ajungă la facilitatea medicală de nivel ROL 2 sau de nivel ROL 3.

Cu alte cuvinte, ”ora de aur” se referă la acele preţioase şi esenţiale 60 de minute care trec de la apariţia unei răniri grave în luptă şi pe parcursul cărora este strict necesar şi urgent să fie furnizat tratamentul medical adecvat menit a încerca să salveze viaţa operatorului rănit.

Traumele produse în luptă diferă de cele incidentale din viaţa civilă. Este vorba despre cauzele şi circumstanţele apariţiei traumei, personalul de specialitate care asigură asistenţa medicală operaţională şi îngrijirea pacientului (pentru FOS americane, inclusiv medici chirurgi calificaţi forţe speciale în cadrul unor echipe medicale formate din 6 membri numite Special Operations Surgical Teams - SOST), precum şi de timpii de evacuare medicală, de obicei, semnificativ mai mari în cazul acţiunilor de luptă.

În cazul traumelor militare produse în câmpul de luptă şi care au condus la decesul operatorilor printre cele mai frecvente cauze ale morţii se regăsesc hemoragiile produse în urma rănirilor la extremităţile corpului uman, pneumotoraxul în tensiune sau problemele căilor respiratorii apărute în urma rănirilor.

Unele consecinţe ale implementării conceptului ”ora de aur” în operaţii şi misiuni de asistenţă de securitate

Acest concept al ”orei de aur” folosit în cadrul asigurării sprijinului medical operaţional al personalului participant la operaţii militare a fost unul care a salvat multe vieţi. El a fost relativ bine implementat (dar cu cheltuirea unor resurse importante şi cu limitări) în medii austere din teatre de operaţii precum Afganistan sau Irak, pe timpul desfăşurării aşa zisului război global împotriva terorismului cu care ne-am obişnuit în ultimele decenii.

Mai mult, pentru a asigura cele mai restrictive măsuri de protecţie a forţelor proprii, comandanţii ierarhici aflaţi la comanda forţelor coaliţiei din astfel de teatre de operaţii sunt nevoiţi să nu aprobe executarea niciunei misiuni/ operaţii care s-ar afla în afara razei de acţiune a ”orei de aur”, nepermiţând eventuala evacuare medicală în cele maxim 60 de minute esenţiale salvării vieţii celor răniţi în luptă.

Operatorii din câmpul tactic de luptă au devenit, astfel, obişnuiţi şi cumva dependenţi de acest suport în eventualitatea participării lor la misiuni în afara bazelor înaintate în care aceştia sunt dislocaţi. Este şi normal. Atunci când ştii că, aproape indiferent de locul în care urmează să îndeplineşti o misiune cu grad ridicat de risc, există o posibilitate reală de a fi evacuat medical de urgenţă până la cea mai apropiată formaţiune medicală de tratament şi că ţi se va acorda asistenţa medicală de specialitate necesară, în eventualitatea că vei fi rănit în luptă, şi moralul tău ca operator este unul mai ridicat, contribuind implicit la mărirea şanselor de supravieţuire.

Acest model de asigurare a sprijinului medical în luptă pentru FOS şi nu numai, implementat în ultimul deceniu, cu precădere în teatrul de operaţii Afganistan, de către forţele coaliţiei şi în special de către cele americane, s-a bazat însă pe deţinerea de către aceste forţe a supremaţiei aeriene, inamicul, în acest caz forţele insurgente sau elementele teroriste ce încă mai operează pe teritoriul ţării, necontând, dintr-o astfel de perspectivă, în ecuaţia generală a desfăşurării acţiunilor militare. Practic puterea aeriană a acestor forţe inamice a tins către zero, ele nedispunând de mijloace aeriene de luptă adecvate.

Ce se va întâmpla în cazul unui conflict militar în cadrul competiţiei între marile puteri?

O astfel de situaţie nu va mai fi posibilă în eventualitatea participării militarilor la rezoluţia unor conflicte în cadrul competiţiei militare între marile puteri. În acest caz, tempoul şi magnitudinea acţiunilor cinetice de luptă vor fi cu totul altele, iar numărul celor răniţi în luptă va fi însemnat. Nu vor mai exista nici timpul şi nici celelalte resurse necesare, la un nivel suficient, pentru crearea unui sistem de evacuare medicală similar cu cel construit în ani de zile în teatrul de operaţii Afganistan, de exemplu.

Într-o astfel de campanie militară inamicul ar putea deţine o putere aeriană semnificativă, probabil similară sau chiar mai mare decât a forţelor NATO, care-i va permite să execute bombardarea ţintelor la sol sau de pe mare, executarea focului asupra ţintelor aeriene, sprijinul aerian tactic al trupelor de la sol, executarea de asalturi cu trupe de paraşutişti, paraşutări de materiale şi tehnică militară, dar şi transporturi strategice sau tactice de trupe sau de aprovizionare cu tehnică militară, muniţii şi bunuri materiale.

Cu siguranţă într-un astfel de scenariu, forţele proprii vor simţi pregnant lipsa mijloacelor de evacuare, a personalului medical specializat cu experienţă de luptă şi a formaţiunilor medicale de tratament. Soarta celor răniţi va fi în mâinile celor care le vor acorda primul ajutor sub focul inamicului. La FOS va fi în continuare vorba despre militarii certificaţi în specialitatea paramedic medicină de urgenţă în traume din organica detaşamentelor operaţionale, dar şi despre ceilalţi membrii ai echipelor care vor fi instruiţi multidisciplinar, pregătiţi, la o adică, să suplinească eventuala lipsă a operatorilor 18D.

Un fost medic militar în forţele speciale americane spunea recent că „Dacă este rănit în luptă, cea mai bună speranţă de a supravieţui pe care o are un soldat este tipul de lângă el. Toată lumea trebuie să fie instruită”, sugerând că instruirea soldaţilor pentru îngrijirea răniţilor pe timpul luptei este esenţială.

Analizând modul de utilizare a mijloacelor aeriene pe timpul desfăşurării unor campanii militare în cadrul competiţiei între marile puteri, acesta a menţionat că, deşi sistemul lor medical nu este în niciun fel pregătit pentru a asigura sprijinul medical operaţional într-o astfel de circumstanţă, americanii ar putea utiliza drone pentru a transporta pacienţi de la locul rănirii la un spital de campanie, susţinând că există deja această tehnologie.

Aceste drone de mici dimensiuni au mărimea unui sicriu, dar arată ca nişte Chinook-uri mici [Boeing CH-47 Chinook este un elicopter de transport greu, bimotor cu două rotoare]. Pacientul va trebui să fie stabilizat înainte de a fi pus într-o dronă şi va trebui să existe o modalitate de a monitoriza soldatul rănit în timpul zborului. Lăţimea de bandă a comunicaţiilor va deveni critică, a mai adăugat medicul militar.

Referitor la soluţia problemei asigurării asistenţei medicale de specialitate răniţilor în conflictele militare în cadrul competiţiei între marile puteri, el susţine că „Cel mai bun mod este antrenamentul la nivel individual. Asigurarea unei instruiri realiste prin simulare va oferi şanse mai mari de supravieţuire trupelor în timpul următorului conflict.”

În loc de concluzii

”Ora de aur” a salvat multe vieţi în zilele noastre în acele zone de conflict de pe mapamond  unde operatorii FOS au executat misiuni şi în care implementarea unui astfel de sistem de medicină operaţională a fost posibilă. Ea reprezintă acea perioadă de timp maxim admisă necesară iniţierii în regim de urgenţă a procedurilor de resuscitare cardio-respiratorie şi de stabilizare a răniţilor, precum şi efectuării intervenţiei medicale de specialitate.

Americanii spun că datorită acesteia, dar şi unei pregătiri mai bune a personalului medical, reintroducerii garoului pentru luptă în dotarea militarilor şi paşilor incredibili făcuţi în domeniul evacuării medicale numărul vieţilor salvate, din totalul răniţilor grav în luptă, a crescut mai mult decât dublu faţă de numărul celor salvate în primele două războaie mondiale.

Nu ştiu dacă în zilele noastre normele de înzestrare prevăd ca fiecare dintre militarii români (cel puţin cei care participă la acţiuni militare) să fie dotat cu un garou special destinat luptei în câmpul tactic sau cu un mic kit medical necesar supravieţuirii în caz de rănire printr-o plagă împuşcată sau prin efectele unei explozii, de exemplu. În trecut acestea nu existau.

Cert este că în cazul unui eventual conflict militar desfăşurat în cadrul competiţiei între marile puteri, modelul implementat în prezent de asigurare a medicinii operaţionale, la nivelul unui teatru de operaţii precum cel din Afganistan, nu va mai fi fezabil şi probabil că în câmpul de luptă va fi nevoie de o infrastructură medicală mult mai complicată decât cea din prezent.

Pentru adaptarea capabilităţilor militare la noile tipuri de riscuri şi ameninţări şi asigurarea succesului misiunilor vor trebui revizuite documentele doctrinare, îmbunătăţite procedurile, imaginate noi modalităţi de cooperare între diferiţii actori ce acţionează la nivelul teatrului de operaţii pentru a profita de eventualele facilităţi medicale şi expertiza personalului pe care aceştia le pot pune la dispoziţia forţelor proprii, utilizarea de noi tehnici şi practici de gestionare a traumelor, găsirea de noi modalităţi de organizare a spitalelor de campanie, dezvoltarea şi utilizarea unor noi metode şi mijloace de evacuare medicală, asigurarea continuităţii îngrijirilor medicale operaţionale, instruirea cât mai realistă a personalului în asigurarea asistenţei medicale primare, precum şi folosirea noilor tehnologii.

În conflictul modern ”ora de aur” s-ar putea să nu mai fie garantată, iar operatorii ar trebui să se obişnuiască cu această idee. Lecţiile învăţate în conflictele din trecut ar trebui să ne ajute să ne pregătim pentru viitoarele provocări la adresa securităţii şi apărării.