22 iulie 2018

Să-l înţelegem pe Donald Trump (!?!)

Mircea Mocanu

După evenimentul de la Helsinki, întreaga presă şi toată clasa politică din Statele Unite s-au năpustit împotriva trădătorului Trump, care nu a oferit Americii ceea ce se aştepta în confruntarea directă cu personalitatea percepută ca fiind inamicul public numărul unu al Statelor Unite, mai ales, după îmblânzirea dictatorului nord-coreean. Ce ar putea avea de spus preşedintele american în apărarea sa?

Sursă foto: Mediafax

Reacţiile înregistrate în spaţiul public american sunt deja prezentate de toate agenţiile de presă. Doar pe scurt, între acestea:

  • Fostul speaker al Camerei Reprezentanţilor, Newt Gingrich, propune măsuri de control al pagubelor, adică Trump să „clarifice declaraţiile privitoare la serviciile americane de informaţii” şi să „corecteze imediat cea mai serioasă greşeală”;
  • Actualul speaker al camerei inferioare a legislativului SUA, Paul Ryan, subliniază faptul că „Rusia nu este un aliat” a Americii şi „nu există nicio echivalenţă morală între Statele Unite şi Rusia, care rămâne ostilă celor mai fundamentale valori şi idealuri ale noastre”;
  • Liderul minorităţii democrate din Senat, Chuck Schumer, cere o poziţie comună în legislativ, a tuturor partidelor, pentru a înăspri sancţiunile împotriva Rusiei;
  • Tot el a propus audierea în Congres a consilierilor pentru securitate naţională ai preşedintelui (interesant!);
  • Senatorul Marco Rubio (republican) a propus dezbaterea şi votarea unei „legi a descurajării” (Deter Act), care să prevadă sancţiuni aspre contra Rusiei, dacă se vor constata implicări ale Moscovei în alegerile din anul 2018, sau în oricare alegeri viitoare, pentru a asigura protecţia democraţiei în America, dacă preşedintele Trump nu o face;
  • Senatorul John McCain (republican) este revoltat că „pagubele cauzate de naivitatea, egoismul, falsul echilibru şi simpatia pentru autocraţi ale preşedintelui Trump sunt greu de calculat”;
  • Senatorul Chris Murphy (democrat) subliniază pentru CNN faptul că legislativul american este „ca managerul unei echipe, iar preşedintele este agentul din teren care implementează politica externă zi de zi. Nu-l putem împiedica să spună lucruri care să dăuneze Uniunii Europene sau NATO... tot el singur trebuie să ia decizii prin care să rectifice aceste declaraţii”;
  • Congresmanul democrat Jimmy Gomez a acuzat că alăturarea cu Putin pe  poziţie contrară serviciilor americane de intelligence este „dezgustătoare”, iar să nu aperi Statele Unite este „la limita trădării”;
  • Congresmanul democrat Adam Schiff susţine că Trump i-a dat lui Putin „undă verde să intervină în alegerile din 2018”;
  • Fostul şef al comunităţii de intelligence, James Clapper a calificat prestaţia lui Donald Trump ca „o incredibilă capitulare”, iar fostul director CIA, John Brennan a calificat-o ca fiind „cu nimic mai puţin decât trădătoare”;
  • Directorul Naţional pentru Intelligence, Daniel Coats, insistă asupra profesionalismului comunităţii americane de intelligence: „Am fost clari în evaluările noastre privind implicarea Rusiei în alegerile din 2016, cât şi asupra eforturilor ei continue şi persistente de a ne submina democraţia, şi vom continua să asigurăm produse de intelligence neinfluenţate şi obiective în sprijinul securităţii noastre naţionale”;
  • Despre presă, ce să mai spunem, doar două exemple: Washington Post scrie că dl. Trump „a bătut palma, în mod deschis, cu liderul criminal al unei puteri ostile”, iar The Atlantic arată că autorii Constituţiei americane au manifestat îngrijorare încă din 1787, la Convenţia de la Philadelphia, când au atras atenţia că „potentaţi străini ar putea corupe preşedinţia americană”.

Există o sumedenie de reacţii violente împotriva preşedintelui Trump, dar cred că traducerea de citate nu ar fi cel mai de folos cititorului, aşa cum ar fi un „raport al minorităţii”, pentru că aproape toată lumea pare a fi împotriva lui Trump, şi nimeni pare că nu încearcă să îl înţeleagă – nu zic să îl apere.

Aici, mesajul transmis pe Twitter de către preşedintele SUA, chiar de la bordul Air Force One, ar putea da mai mult de gândit, pentru că vine perfect în continuarea mesajului şefului comunităţii de intelligence a SUA: „Am MARE încredere în personalul MEU de intelligence. Totuşi, consider, de asemenea, că, pentru a construi un viitor, nu trebuie să ne concentrăm exclusiv asupra trecutului”.

La aceste cuvinte, trimise de sus, de unde se vede mai bine (!), se adaugă unele remarci pregătite pentru discuţii: „Mai degrabă mi-aş asuma un risc politic în construirea păcii, decât să risc pacea pentru a urmări scopuri politice” şi „Un dialog politic este bun nu numai pentru Statele Unite şi bun pentru Rusia, dar este bun pentru întreaga lume”.

Din punct de vedere al rolului serviciilor de informaţii, avem aici un exemplu perfect: produsele de intelligence au fost corecte, clare, oportune şi oneste. Rolul factorului de decizie însă, este determinat şi de alte considerente decât cursul de acţiune reieşit, teoretic, din concluziile evaluărilor de intelligence. De exemplu, un comandant informat corect că inamicul va ataca în zori, poate hotărî să accepte sacrificiul, pentru a ţine inamicul ocupat şi pentru a da posibilitatea altor trupe proprii să ocupe o înălţime cu valoare strategică. Un exemplu simplu, din domeniul militar, dar suficient pentru a sublinia că un decident bine informat poate lua decizii urmărind scopuri în afara logicii aparente şi limitate a spaţiului tactic restrâns, sau luând în considerare raţionamente, resurse şi circumstanţe de care analiştii proprii nu aveau cunoştinţă. Este atributul decidentului, care poate fi imbecil sau genial, în funcţie de rezultatul deciziei luate.

Să revenim la Donald Trump. Preşedintele american explică destul de clar, totuşi: el subliniază faptul că are încredere în serviciile proprii de informaţii, deci cunoaşte adevărul evaluat de comunitatea americană de informaţii. Dar el decide să tragă o linie pentru despărţirea de trecut şi, practic, îi întinde o mână lui Vladimir Putin. Donald Trump îşi asumă nu desconsiderarea slujbaşilor săi, cum a explicat şi la revenirea la Washington, ci faptul că poate trece dincolo de aceste adevăruri (nu peste ele), pentru a urmări alte obiective. Vom vedea cât de revoluţionară este viziunea sa!

Ştim prea puţin din ceea ce au discutat la Helsinki, pentru că nu a fost un Summit, cu materiale pregătite pe „punctaje” şi cu liste de obiective şi zone de cedare în cursul negocierilor. (De exemplu, se ştie că oferta de a permite anchetarea celor doisprezece agenţi GRU în Rusia, vine la pachet cu cerinţa de anchetare în SUA, în prezenţa oficialilor ruşi, a omului de afaceri Bill Browder, aflat la originea legii Magnitski Act, care loveşte dur în interesele oligarhilor ruşi.) Circulă gluma că cel mai exclusivist club din lume este grupul celor care ştiu ce s-a discutat tête-a-tête la Helsinki, pentru că nici nu se ştie cine face parte din acel grup. Dar ştim că afaceristul Donald Trump a strâns mâna cu KGB-istul Vladimir Putin privind spre viitor, cu riscul de a-şi pune în cap întreg sistemul politic şi de media americane, încă impregnate de substanţa corectitudinii politice.

Cred că Trump ştie bine ce a făcut, în principiu, dar ştie şi că, de la linia pe care a tras-o, cu intenţia de a porni de la un adevărat „reset”, Rusia nu mai poate face niciun pas greşit. La orice deviere sau forţare a Rusiei (cu care suntem, vai!, atât de obişnuiţi), şeful executivului de la Washington va avea toată autoritatea morală şi susţinerea internă pentru a contracara decisiv. Trump a pus piciorul în prag în discuţiile cu europenii („aliaţi, aliaţi, dar securitatea e pe bani”), a apăsat pe butonul „Override” (nu „Ignore”) în relaţia cu propriile servicii de intelligence, pentru a privi direct în ochii lui Putin, de pe poziţii de forţă (a ajuns la un acord cu Kim Jong-un, i-a pus la punct pe europeni, îşi stăpâneşte serviciile de informaţii şi econimia americană merge la turaţie maximă), la prima lor întâlnire propriu-zisă. Deşi întreg mapamondul îl declară învingător clar pe Putin, cred că Trump are ascendentul de a fi oferit o coală albă şi o bunăvoinţă căreia este improbabil că Putin îi poate răspunde similar. Asta, bineînţeles, fără a cunoaşte conţinutul concret al discuţiilor. La fel a făcut şi cu Kim Jong-un, iar pe Macron l-a lăsat îmbrăţişat şi l-a tratat cu îmbrăţişări, deşi ştia că nu va face ceea ce îi cere acesta.

Ca să continuăm în spiritul Cupei mondiale de fotbal, putem spune că poza de grup dinaintea partidei a ieşit prost pentru Trump, dar să vedem meciul! Şi, mai ales, ce şuturi vor fi în direcţia porţii noastre...apărate (?!?)...