Rusia se pregăteşte pentru competiţia marilor puteri

Este cunoscut faptul că, în Strategia de Apărare a SUA, primul  loc într-o scară a ameninţărilor nu mai este, deocamdată, terorismul, ci competiţia marilor puteri, între acestea intrând şi continua rivalitate cu Rusia. De asemenea, China se angajează într-un ritm accelerat, cu valenţe şi capacităţi globale, în noua provocare. 

Relaţiile dintre SUA şi Rusia, după  căderea zidului Berlinului, nu constituiau o ameninţare directă la adresa securităţii naţionale ale SUA. Imediat după terminarea Războiului Rece, reprezentanţii SUA erau încântaţi de evoluţia pozitivă a Rusiei, considerând că aceasta ar putea deveni un stat cu o economie competitivă pe piaţă şi care, în timp, ar fi o parteneră a statelor democratice ale lumii. Relaţia dintre cele două mari puteri s-a bazat pe relaţia personală a preşedintelui SUA, Bill Clinton, cu Boris Elţîn, preşedintele Rusiei. După ce Putin a preluat puterea, el a s-a considerat jignit de expansiunea Alianţei Nord-Atlantice în centrul şi estul Europei, trecând într-o nouă etapă relaţiile dintre SUA şi Rusia. Divergenţele  dintre cele două mari puteri au fost pe deplin edificate, prin prelegerea lui Putin la Conferinţa de Securitate din 2007 de la Munchen, unde acesta a acuzat direcţia politicii SUA ca fiind de un multilateralism bazat pe susţinerea excesivă a folosirii forţei. După un lung şir de confruntări politice şi economice, inclusiv invadarea Crimeii de către trupele ruse, apogeul a fost atins în confruntarea din domeniul războiului informaţional dintre cele două state, cu ocazia câştigării alegerilor de către Donald Trump în dauna contracandidatei Hillary Clinton. Cu excepţia manifestărilor de satisfacţie ale liderilor ruşi la aflarea rezultatului alegerilor, captate prin înregistrări audio, de către serviciilor americane de informaţii, nu au fost găsite alte dovezi ale implicării directe a GRU în procesul electoral din SUA.

Cu toate acestea, relaţiile dintre cele două state nu s-au îmbunătăţit. În acea perioadă, o serie de analişti vorbeau tot mai des de un al treilea război mondial. SUA au ignorat, vocal, Rusia, ceea ce a deranjat-o şi mai mult, dar i-a dat timp să se dezvolte din punct de vedere tehnologic. Din lipsă de resurse, Rusia a căutat să abordeze domenii de nişă  de mare eficacitate. Cooperarea dintre China şi Rusia în domenii ofensive a fost sintetizată prin discuţiile dintre Vladimir Putin şi Xi Jing Ping, din cursul vizitei întreprinse de preşedintele Chinei în Rusia. Cei doi lideri şi-au promis sprijin în sensul că Rusia va prezenta Chinei mijloace ale manipulării în masă,  mai ales pe timpul campaniilor electorale. În acelaşi timp, la cererea Rusiei, China oferă conceptul şi programul chinez de evaluare în masă a nivelului de încredere al populaţiei şi acordarea de scoruri de credibilitate fiecărui cetăţean. Acesta este doar un exemplu de cooperare între cele două mari puteri. Există, însă, şi alte domenii, ce au la bază tehnica digitală din China cu hardware-ul din Rusia.

China şi Rusia au duşmani comuni şi competitori comuni. Deşi, deocamdată, nu sunt puteri globale, deoarece le lipsesc capacităţile de dislocare globală a forţei, cele două puteri au veleităţi în acest sens. În cazul în care China ar fi implicată într-o confruntare în estul Asiei, ea nu ar putea să se implice şi alături de Rusia într-o posibilă confruntare în Europa Centrală şi de Est. Rusia singură nu ar avea succes decât într-o confruntare cu Armata Europeană, iar într-o confruntare de securitate cu NATO, la care ar participa şi Marea Britanie, Turcia, Norvegia alături de SUA, Rusia nu ar mai avea nici o şansă. În cazul în care Beijingul ar fi alături de Moscova, va fi nevoie alături de NATO de o participare naţională consistentă a SUA. În felul acesta NATO ar deveni un jucător important în competiţia marilor puteri.

Rusia îşi schimbă atitudinea faţă de statele din interiorul fostei Uniuni Sovietice

Crizele simultane din Belarus, Nagorno-Karabah şi Kîrghizstan, controlate de Rusia, scot în evidenţă hotărârea Kremlinului de a nu ceda nimic din autoritatea asupra statelor care reprezintă zona rusă de influenţă şi de a relua conceptul de „near abroad”. După ocuparea Crimeii, Rusia a dovedit mai mult tact în abordarea relaţiilor cu vecinii şi nu mai acţionează întotdeauna în forţă. Profitând de conflictele lor interne, Rusia conduce un proces de manipulare a deciziei, astfel încât liderii, pentru a-şi păstra poziţia, solicită chiar ei sprijinul Moscovei. În felul acesta, Rusia nu mai apare în postura de invadator, ci  de pacificator. Aparent, Rusia pare slabă, incapabilă de vreo reacţie. În realitate, obţine ceea ce şi-a dorit. În Crimeea, de exemplu, şi-a asigurat supremaţia navală la Marea Neagră, fără să tragă un glonţ.

Rusia este un stat autocratic

În tot ceea ce priveşte deciziile de politică externă şi de securitate, acestea sunt iniţiate, decise şi luate de Putin. Ceea ce nu înseamnă că  ar fi şi haotice. Ele sunt întotdeauna însoţite de un întreg şir de informaţii false, plasate astfel încât Putin să obţină susţinerea din partea populaţiei ruse. De exemplu,  operaţia rusă în Libia, pentru a nu crea populaţiei ruse impresia că se repetă greşeala din Afganistan, unde au murit 14.000 de militari ruşi, a început în stil american, prin atacuri aeriene şi navale în forţă. Prezenţa luptătorilor trupelor de uscat a fost asigurată de aliaţi locali sau regionali. Pentru a asigura controlul luptelor terestre, Kremlinul a introdus în teatrul de operaţiuni trupe aparţinând unor companii ruseşti private. Întotdeauna, mass-media sunt vocale, mai ales atunci când relatează acţiuni terestre cu mari pierderi, indiferent de ce parte ar fi acestea. De aceea, în această operaţiune guvernul rus nu a avut o implicare vizibilă majoră şi, de aceea, acuzele internaţionale au fost minime.

Prin aceasta Rusia dovedeşte că a învăţat nu numai din greşelile proprii, dar şi din cele ale adversarilor săi.

Pentru a dovedi că este cu adevărat o mare putere, capabilă să păstreze balanţa de forţă cu NATO în Europa, Rusia are nevoie de aliaţi din zona near abroad. Din cele 14 republici unionale ale Rusiei Sovietice, care, toate se aliniau ordinelor Moscovei, Rusia a rămas doar cu 5: Belarus, Armenia, Kazahstan, Tadjikistan şi Kîrghizstan. Acestea sunt insuficiente pentru atingerea obiectivului menţionat.

Necesitatea de reformare a armatei ruse pentru a face faţă noilor ameninţări, dar şi noului mod de ducere a războiului, a devenit imperativ necesară. În 2008, a fost introdus programul de reformă a armatei sub numele de “Novîi Oblik”.

Conform acestui program, s-au înfiinţat Forţele Speciale şi Comandamentul pentru Forţe Speciale în 2009, Poliţia Militară în 2012 şi companiile private de mercenari care nu fac parte din structurile militare, dar acţionează la ordinele Kremlinului fără nicio legătură formală cu conducerea centrală. Forţele Speciale, ca şi Companiile Militare Private, şi-au dovedit eficienţa în Siria, Libia, precum şi într-o serie de ţări africane.

În 2012, în perioada relaţiilor promiţătoare între SUA şi Rusia, la Fort Carson (SUA) a fost organizat un exerciţiu la care au participat Comandamentul de Forţe Speciale al SUA şi Regimentul 45 Speţnaz al Rusiei. Ca o concluzie finală, partea americană a observat că, de fapt, Rusia nu a fost interesată de Forţele Speciale, ci de măsuri şi mijloace ce aparţin formaţiunii Delta Force. S-a convenit ca următoarea întâlnire să aibă loc în Rusia pentru ca Forţele Speciale Ruse să-şi prezinte capabilităţile. Această întâlnire nu a mai avut loc. În reformarea armatei ruse s-a încercat copierea mijloacelor şi metodelor de pregătire şi de acţiune ale structurilor similare ale SUA.

La acestea, s-au adăugat ample dezvoltări în domeniul achiziţiilor militare de echipamente fabricate exclusiv în Rusia, ceea ce a dus la progresul industriei de apărare  ruseşti, capabilă acum să fabrice şi să exporte echipamente moderne, sofisticate.

Lecţii învăţate din gestionarea conflictelor la care a participat Rusia   

 În ultima perioadă, Rusia a trebuit să facă faţă, simultan, unei întregi serii de conflicte în zona imediatei sale vecinătăţi: Belarus, Nagorno-Karabah şi Kîrghizstan. Rusia a învăţat că folosirea forţei brute în aceste state nu este benefică nici din punct de vedere militar, nici politic.

America First, principiu de bază al politicii externe a Administraţiei Trump, a fost preluat şi de Putin care a declarat: “Nu ne interesează o lume fără Rusia”, aceasta exprimând faptul că va acţiona în interesul direct al Rusiei.

De exemplu: în conflictul din Nagorno-Karabah, Kremlinul a preferat să menţină stabilitatea pe teritoriul Rusiei, având în vedere că diaspora azeră şi armeană reprezintă câte două milioane de locuitori din fiecare. Menţinerea unor bune relaţii cu Azerbaidjanul elimină riscul tensionării relaţiilor cu Turcia. Orice implicare în conflict ar fi dus la deteriorarea relaţiilor cu cel mai puternic stat din regiune şi unul din liderii lumii musulmane, şi la antagonizarea fiecărui musulman din Rusia.

Uniunea Sovietică nu mai există. Pentru Moscova, toate statele care s-au format  în urma dezintegrării marelui imperiu sovietic sunt state străine, iar Kremlinul le tratează ca atare. În relaţiile cu aceste state nu mai există emoţii sau nostalgii.

Relaţiile bilaterale cu statele aliate nu mai trebuie să depindă de liderii acestora. Rusia este preocupată doar de interesul său naţional, nemaifiind dispusă să acţioneze în conformitate cu alte interese

Angajarea în conflicte este limitată şi se referă doar la atingerea scopurilor reciproce. Rusia va interveni în imediata sa vecinătate într-un conflict, în favoarea unui stat, numai în funcţie de loialitatea dovedită de acesta în relaţiile cu Moscova. Dacă un asemenea stat va dezvolta relaţii cu un inamic al Rusiei, trebuie să se aştepte ca Kremlinul  să aibă o atitudine în consecinţă.     

Folosirea implicării în alte state pentru a-şi atinge obiectivele faţă de o a treia putere.  De exemplu: păstrarea în stare conflictuală a sud-estului Ucrainei, pentru a bloca intrarea acesteia în NATO. În acelaşi mod este tratată şi Georgia, prin prelungirea conflictelor din Abhazia şi Osetia de Nord. Ajutorul dat statului Belarus urmăreşte blocarea Poloniei şi a Lituaniei de a intra cu ajutoare în această ţară. La fel în Transnistria, unde este păstrată o unitate militară rusă pentru a bloca apropierea Moldovei de România.                                 

Prin toate aceste acţiuni, Rusia urmăreşte să devină, din nou, o putere mondială cu poziţie solidă în competiţia marilor puteri, care se duce, deocamdată, între: SUA, China, Rusia şi NATO (ca putere militară).