27 noiembrie 2019

Rusia în Orientul Mijlociu - Culegând roadele „primăverii arabe”

Laurenţiu Sfinteş

Rusia a fost forţată să revină în Orientul Mijlociu şi Nordul Africii nu doar din nevoia de a-şi consolida statutul de putere regională în ascensiune, cât obligată de perspectiva ca, prin căderea Siriei, să nu piardă şi ultima ieşire către sud, către „mările calde”, o versiune reînnoită a vechii aspiraţii imperiale. Dar revenirea s-a produs cu metode mult mai sofisticate decât era de aşteptat de la o putere în primul rând militară, dovedind pragmatism ideologic, raţionalitate în utilizarea forţelor, pârghii diplomatice multiple, flexibilitate în abordări. Un adversar mult mai versatil decât s-ar fi aşteptat Occidentul să fie ursul ieşit doar de ceva mai mult de un deceniu din hibernarea post-sovietică. Însă, chiar dacă metodele s-au schimbat, iar Moscova s-a dezbrăcat de ideologiile trecutului, esenţa rămâne.

Sursă foto: Mediafax

Moscova nu crede în lacrimile democraţiei

În anul 2011, elitele politice occidentale, think-tank-urile şi media erau convinse că debutul „primăverii arabe” nu avea cum să nu fie urmat de succesul revoluţiilor în desfăşurare în multe din statele Orientului Mijlociu şi Nordului Africii, pentru că cei care se ridicau împotriva regimurilor o făceau pentru mai multă democraţie.

Lumea se schimba şi puţini erau cei care credeau că haosul şi anarhia care dominau mişcările de revoltă aveau să împiedice finalizarea acestui proces, pentru că modelul occidental de democraţie părea a se impune de la sine. Pentru că cei care vindeau, de pe plan local, victoriile care urmau să vină - lideri ai mişcărilor de stradă, politicieni în exil, militari care îşi părăseau posturile -, erau pe aceeaşi lungime de undă cu capitalele occidentale, prea puţină lume din Vest a fost atentă la faptul că majoritatea statelor unde se produceau revoltele aveau o istorie proprie doar de câteva decenii, unele poate doar ceva mai mult de un secol, anterior fiind părţi nu foarte vocale ale Imperiului Otoman. Şi, de asemenea, nu mulţi au fost cei care au înţeles că nu se poate crea un stat democratic, puternic, din foste colonii, pe modelul american al lui George Washington, acolo unde structurile statale şi locale sunt foarte fragile, acolo unde structura de putere internă ascultă mai curând de şefii de clan şi de emirii locali, acolo unde sentimentul naţional nu e încă un liant puternic.

Loialitatea pentru clan, sat, regiune, trib, religie a fost decisivă în multe din revoltele din „primăvara arabă”. Odată reuşit pasul unu al insurecţiilor populare, alungarea de la putere sau chiar uciderea dictatorului, pasul doi nu a mai continuat în direcţia comună, fiecare revenind pe orbita loialităţilor impuse sau asumate, iar revoluţiile au devenit conflicte fratricide fără reguli şi fără tabere clare şi permanente.

Este mediul în care Rusia se simte mai confortabil decât statele occidentale şi, mai ales, decât SUA, o supra-putere situată undeva în stratosfera geopoliticii locale, prea depărtată pentru a înţelege ce se întâmplă în corturile beduine, dar şi decât Franţa şi Marea Britanie, ambele încă având imagini amare în memoria statelor din regiune, pe care le-au divizat arbitrar nu mai departe de acum o sută de ani.

Rusia nu crede în lacrimile democraţiei, crede doar în măsurile de forţă şi diplomaţia persuasivă cu care a pacificat Asia Centrală în perioada sovietică sau Nordul Caucazului, după destrămarea fostului stat. Însă, spre deosebire de occidentali, este constantă în liniile şi standardele politice, în efort militar şi în diplomaţie.

Rusia nu are mijloacele economice şi militare ale Occidentului. Revenirea Moscovei în regiune nu s-a produs datorită unei relaţii direct proporţionale cu creşterea economică internă sau ca o consecinţă a potenţialului său militar. Deşi, după anul 2000, reluarea legăturilor cu lumea arabă, recâştigarea influenţei anterioare în statele din Orientul Mijlociu şi Nordul Africii au fost constante ale eforturilor sale politice, succesul din ultimii ani are explicaţia mai curând în erorile făcute de abordările occidentale, în inconstanţa cu care ţările vestice au acţionat pentru sprijinirea acestor revoluţii, în grăbirea lor, în impunerea unor instituţii şi procese departe de aspiraţiile şi posibilităţile locale.

Rusia a început să revină în regiune după aproximativ 10 ani de absenţă. Deşi Orientul Mijlociu şi Nordul Africii nu au pentru Moscova semnificaţia fostului spaţiu sovietic, nu sunt la fel de importante precum China sau India, evoluţiile negative locale pot avea, totuşi, consecinţe importante asupra securităţii naţionale a Rusiei. Îndeosebi cele din domeniul terorismului, dar şi privind noile trasee de infrastructură energetică. Iar piaţa de armament locală a rămas una importantă la nivel mondial. Din 2000 până în anul 2015, punţile s-au reconstruit încet şi continuu, iar începând cu acest an, 2015, Moscova a trecut la o fază nouă de proiecţie a forţei, prin transformarea teritoriului Siriei şi a apelor teritoriale ale acestei ţări într-un avanpost înaintat din care îşi promovează oferta politică non-ideologică, dar şi pe cea militară, a armamentelor şi tehnologiilor concurente celor occidentale.

Paradoxal, Moscova vrea să propună chiar şi modele „democratice” proprii, printre care cel al traziţiei controlate de la autocraţie la democraţie cu menţinerea liderilor şi structurilor, o variantă care sună foarte bine pentru mulţi din partenerii locali. Este un fel de replică în plan politic la ceea ce China propune în plan economic, o tranziţie controlată la capitalismul de stat.

Iar partenerul local cel mai ataşat acestui nou model este preşedintele sirian, Bashar Al-Assad.

„Împreună construim pacea” – modelul sirian

Revista militară ruso – siriană „Împreună construim pacea”, editată de ministerele rus şi sirian ale apărării şi aflată deja la al 35-lea număr, se concentrează în cea mai recentă apariţie pe operaţiunile militare din nordul şi nord – estul Siriei, pe vizita preşedintelui sirian în guvernoratele Hama şi Idlib, reintrarea trupelor siriene în oraşele Hassakah şi Qamishli, pe o ceremonie de plantare de copaci în onoarea bravilor soldaţi ruşi. Redactorii şefi, generalul de brigadă sirian Aktham Kaser şi colonelul rus Dmitri Olegovici, refac, la nivel propagandistic, imaginea de cooperare frăţească pe care media sovietice o promovau în republicile ajunse sub aripa protectoare a Moscovei.

Siria este în această situaţie şi pentru că Occidentul nu i-a prea dat de ales.

De la crearea statului Israel, Siria a decis pentru o relaţie antagonică faţă de noul stat, ceea ce a pus Damascul în contratimp relaţional cu Occidentul. Astfel, după mai multe lovituri de stat nereuşite, o dată cu venirea a putere a lui Hafez Al-Assad, Siria a căzut cu totul în sfera de influenţă a Moscovei. Şi nu a mai ieşit de atunci.

Şi pentru că a rămas în această tabără, Siria a sprijinit, de-a lungul timpului, tot ce era anti-american şi anti-israelian: grupările palestiniene, Hezbollah şi - aici a fost mai mult o investiţie pe termen lung - Republica Islamică Iran. De aceea, atunci când a debutat „primăvara arabă” siriană, solicitarea preşedintelui Obama ca Assad să plece a fost una foarte logică, în contextul acestei poziţionări regionale a Damascului. Nu la fel de consistente au fost deciziile SUA de sprijinire a opoziţiei siriene.

Pentru că Washingtonul a dovedit şi în Siria, la fel ca şi în alte state din regiune (Irak, Libia) că nu are soluţii pentru a reface în câteva luni societăţile distruse de revoluţii sau războaie, pentru că democraţia cere timp pentru crearea de instituţii, au fost islamiştii cei care au preluat iniţiativa. Spre deosebire de americani, de Occident, în general, ei ştiu pulsul acestor societăţi, posedă ideologia necesară pentru a impune o viziune socială în acord cu realităţile locale, au şi un plan de lucru. Astfel că nu au mai rămas în Siria decât două tabere, a regimului relativ secular, naţionalist, protector al minorităţilor, inclusiv al celei creştine, şi islamiştii, radicalizaţi pe măsura trecerii timpului. Sprijinul occidental şi al unor state arabe pentru diferite grupări islamiste a contribuit şi mai mult la adâncirea haosului.

Iar când regimul a ajuns într-o situaţie cu adevărat disperată, cu tot ajutorul primit de la Iran şi Hezbollah, a intervenit Rusia.

Şi terenul a fost ideal. Strategia rusă de redeschidere a „direcţiei sud” se îndeplineşte cu sângele ostaşilor şi civililor sirieni. Rusia le transmite statelor arabe că le rămâne partener statornic, liderilor autoritari din regiune le place faptul că autoritatea lor nu va fi contestată de insurecţii şi revoluţii. Mesajul Moscovei este că Orientul Mijlociu nu este, la acest moment, un teren fertil pentru democraţie, de aceea modul în care Occidentul a gestionat crizele din ultimii 30 de ani a dus doar la haos, anarhie şi răspândirea terorismului.

Iar prezenţa Rusiei în Siria, în negocierile care au avut şi au loc pentru rezolvarea conflictului, au permis reaşezarea Moscovei, a lui Vladimir Putin, pe o poziţie favorabilă, chiar dominantă, pentru a se implica şi în procese şi acţiuni politice şi diplomatice extinse. Care, în privinţa Siriei, au permis să creeze propriul club de negociere, formatele de la Astana şi Soci, care l-a înlocuit pe cel de la Geneva. Care a dus, cu sprijinul preşedinţiei Egiptului, şi la un summit cu statele africane, relativ recent, în octombrie 2019, desfăşurat tot la Soci.

Siria a fost ocazia pe care Occidentul a oferit-o involuntar Rusiei pentru a reveni în Orientul Mijlociu, pe cai arabi. Şi pentru că Moscova nu s-a mulţumit doar cu un deget, a pus de un parteneriat regional şi cu cel mai potent membru NATO din punct de vedere al personalului militar, Turcia.

Turcia – „Ţine-ţi prietenii aproape, iar duşmanii - şi mai aproape”

Proverbul nu e turcesc, dar se aplică relaţiilor pe care Ankara le are în această perioadă atât cu prietenii, partenerii oficiali din alianţele din care face parte, dar şi cu duşmanii istorici, dar care pot deveni parteneri de oportunitate, pentru a face faţă unor provocări, de asemenea, conjuncturale.

A fost deajuns ca, pe 24 noiembrie 2015, armata turcă să doboare un avion  militar rus care intrase câteva secunde în spaţiul aerian naţional, venind din cel al Siriei (un coleg diplomat militar grec, aviator, spunea, la acel moment, că deasupra Mării Egee sunt, anual, sute de ocazii ca un astfel de incident să aibă loc), pentru ca Ankara să afle instantaneu ceea ce o leagă de Moscova şi o desparte de Occident. Şi nu invers, cum poate s-ar fi aşteptat atât de multă lume. Şi nu a fost o decizie luată ca urmare a micului joc de tragere a funiei / tug-of-war care a urmat în perioada imediat următoare incidentului, când s-au făcut şi impus ameninţări şi sancţiuni reciproce.

Conform lui Aaron Stein, director al Middle East Program at the Foreign Policy Research Institute, opţiunea Turciei de a reface legăturile cu Moscova până la un punct concurent cu cele pe care le are cu aliaţii săi militari, este urmarea credinţei pe care o are Ankara, sub regimul preşedintelui Erdogan, că ne aflăm într-o lume în care dominaţia SUA este în scădere, crescând astfel nevoia de cooperare cu puterile emergente, Rusia, dar şi cu China, Uniunea Europeană.

Astfel s-a ajuns la contractele militare de achiziţionare a sistemelor S-400, la discuţiile despre achiziţia unui avion multi-rol de generaţia a cincea de producţie rusă, dar şi la extragerea Turciei din programul F-35.

Anecdotic, partea turcă insistă, ca explicaţie pentru jocul său dual, şi pe decizia de retragere a bateriilor Patriot americane din Turcia, exact în perioada în care a avut loc scurta confruntare diplomatico – economică post incidentul aerian. Când ai nevoie de prieteni, aceştia pleacă! Ankara a făcut, în aceeaşi perioadă, şi o încercare de invocare a art.4 din Tratatul NATO, solicitând consultări pe tema ameninţării terorismului kurd din Siria, dar a primit un răspuns negativ. Iar de invocarea art. 5, atunci când de partea cealaltă este Rusia, nici nu a putut fi vorba pentru mulţi din aliaţii săi din NATO.

De aceea, pentru Erdogan şi establishmentul politico – diplomatic de la Ankara, dacă prietenii sunt reticenţi, pot deveni utili adversarii. Chiar unul ca Rusia, de care o despart trei secole de războaie, dar de care o uneşte aceeaşi neîncredere faţă de Occident.

La fel şi în Egipt.

Egipt – Rusia, „peste tot acasă”

Doar două săptămâni au trecut de la vizita ministrului rus al apărării, Serghei Şoigu, în Egipt, pentru cea de-a 6-a sesiune a Comisiei Comune de Cooperare Militare. Desigur, a fost şi o întâlnire cu preşedintele Abdel Fattah al-Sisi, cu ministrul egiptean al apărării, Mohamed Ahmed Zaki.

După câteva zile, începea primul exerciţiu comun, ruso – egiptean, „Săgeata Prieteniei – 1”. În timp ce exerciţiile comune organizate de FA egiptene cu  partea americană sunt, unele, amânate sau anulate din motive de „primăvară arabă”, cele cu Rusia îşi fac debutul. Tot amânat rămâne şi noul „NATO arab”, o iniţiativă a SUA de creare a unei forţe regionale comune. Pe frâne se apasă tot la Cairo. De aceea, ministru Şoigu poate afirma cu încredere: „Când suntem în Egipt, ne simţim ca acasă”.

Axa Egipt – Siria – Irak, construită în anii perioadei sovietice, se reface încet – încet. Dacă în deceniile anterioare, în regiune doar se vindeau produsele militare finite, Rusia lui Putin este pregătită să fie flexibilă şi să facă şi transfer de tehnologie. O va face în Turcia, blocând astfel SUA, o poate face şi în statele arabe. Oricum, tot specialiştii ruşi vor duce greul. Pe termen lung, câştigurile sunt incalculabile.

Şi dacă există cooperare, de ce nu s-ar vorbi şi de o bază militară rusă permanentă pe nisip egiptean? Chiar dacă e doar o discuţie, ea porneşte de la un acord scris privind posibilitatea de utilizare reciprocă a spaţiului aerian şi bazelor militare aeriene. Este vorba de cel mai ridicat nivel de cooperare ruso – egipteană de după anul 1973.

Şi lista continuă. Poate şi „ajutorul frăţesc”

Poate nu întâmplător, unul din statele din regiune care încă nu-şi găseşte drumul în urma „primăverii arabe”, Libia, a fost şi cel care a inspirat revenirea în forţă a Rusiei în regiune. Prin căderea de la putere a lui Gaddafi, Moscova a pierdut nu numai influenţă, dar şi bani. Evenimentele din 2011 au fost mult mai alarmante pentru Rusia decât intervenţia SUA în Irak din 2003.

Iar conflictul din Libia oferă posibilitatea Moscovei de a se afla pe aceeaşi baricadă cu Egiptul, Emiratele Arabe Unite, Iordania, dar şi cu Franţa, indirect chiar şi cu SUA, combătând forţele sprijinite de Turcia, Qatar, comunitatea internaţională reprezentată de ONU. O echilibristică politico – militară demnă de invidiat.

Care poate duce, conform unor opinii, chiar la o reluare a scenariului intervenţiei din Siria, de această dată în favoarea generalului Haftar.

Acest ultim exemplu demonstrează uşurinţa cu care Moscova se adaptează mediului reprezentat de evoluţiile din fiecare ţară din Orientul Mijlociu. Soluţiile de gestionare a relaţiilor bilaterale sunt uneori militare, alteori politice, câteodată economice, diplomatice în marea majoritate, dar şi „gri” în cazuri punctuale. Membri structurilor de securitate ale companiei „Wagner” care acţionează în Siria şi Libia ştiu de ce. Iar Rusia nu poate interzice (!) cetăţenilor particulari să-şi rişte viaţa pentru paza câmpurilor petrolifere din Orientul Mijlociu şi Nordul Africii.

Într-o perioadă în care nici în Turcia, nici în statele arabe, structurile democratice încă nu se simt prea bine, Rusia este ca la ea acasă în această regiune.