Rusia după protestele pro-Navalnîi. „Lebăda neagră” poate să aştepte

Ruşii au o relaţie specială cu exteriorul, o anumită suspiciune pentru tot ce se întâmplă dincolo de graniţă. Cine vrea puterea, la Moscova, trebuie să se lupte acolo pentru a o obţine. Pariul lui Navalnîi este să reuşească personalizarea confruntării politice. Navalnîi adaugă luptei sale împotriva puterii de la Kremlin accentele unui conflict personal cu preşedintele Putin. Totodată, caută să implice în acest duel cât mai mulţi suporteri, oameni încă nehotărâţi de partea cui să se situeze şi poate chiar şi dintre cei aflaţi în rândurile puterii care sunt nemulţumiţi de anumite conjuncturi.

Nu este pur şi simplu o iniţiativă personală a lui Navalnîi. Este un program, în care campania media este o componentă vizibilă. „Fenomenul Navalnîi” descrie un algoritm în care apelurile către populaţie, ca să treacă la proteste în stradă, sunt urmate de publicarea unor materiale video de impact, precum „Palatul lui Putin” şi „Corupţia regimului Putin”.

În condiţiile Rusiei, sofisticarea de care dă dovadă programul lui Navalnîi are deocamdată un succes parţial. Faptul că protestele au avut loc pe o scară largă, extinsă faţă de cele anterioare, arată că apelul lui Navalnîi nu a căzut pe teren gol. Faptul că 40% dintre participanţi au fost pentru prima dată la astfel de proteste arată o diversificarea a suporterilor ce aleg să se implice de partea opoziţiei.

Însă blocarea demonstraţiilor de către autorităţi în perimetrele deja cunoscute, întreruperea serviciilor de telefonie mobilă şi de Internet pe durata protestelor, ca şi lipsa de apetenţă a restului populaţiei de a se solidariza cu cei din stradă, demonstrează limitele acestor manifestări. În marile oraşe din Rusia, întotdeauna există posibilitatea de a organiza un anumit nivel al protestelor. Ele sunt chiar permise în spaţii publice depărtate de centrul instituţional, în perimetre care pot permite uşor accesul forţelor de ordine şi dispersarea participanţilor.

Într-o analiză realizată de Centrul Carnegie se vorbeşte de un conflict între „partidul celor care se uită la televizor” şi „partidul celor care folosesc reţelele sociale”. Primul este, desigur, cel al suporterilor puterii, cel de-al doilea este al militanţilor opoziţiei. Pe canalul online al lui Navalnîi, protestele au fost urmărite în direct de 4,5 milioane de oameni. Clipul său de pe TikTok a avut un miliard de vizualizări. Tot pe timpul protestelor, Centrul Levada a putut realiza sondaje sociologice privind participanţii la proteste. Aceste analize arată evoluţii interesante privind schimbările din structura protestatarilor, precum şi raporturile lor cu majoritatea populaţiei care rămâne conformistă sau indiferentă.

Chiar dacă un procent relativ redus din populaţia rusă este pregătit pentru a-şi exprima nemulţumirile în public, „fenomenul Navalnîi” pare a schimba o parte din această evaluare pentru că are capacitatea de a răscoli birocraţiile locale, politice şi administrative mult prea aliniate şi încremenite.

Contrar a ceea ce se vehiculează de obicei în media, regimul de la Kremlin utilizează şi aceste proteste pentru a se întări, ele fiind, în acelaşi timp, supape de exprimare publică, dar şi sondaje ale unei stări de nemulţumire. Obiectivele Kremlinului sunt cunoaşterea permanentă a cercului restrâns de lideri ai opozanţilor, menţinerea lui la dimensiunile de gestionare fără probleme a fenomenului, păstrarea relaţiei de neîncredere dintre majoritatea populaţiei şi zona activă civic a societăţii.

Acestea fiind spuse, surprizele pot veni greu într-un regim care a demonstrat o mare capacitate de adaptare la provocări şi care, chiar dacă poate fi uşor caracterizat drept autoritar, este departe de perioadele de stagnare din ultimul deceniu al Rusiei comuniste, perioadă cu care este deseori, eronat, pus în paralel.

Atunci când apar, totuşi, surprize, iar în cazul Navalnîi media occidentale apreciază că regimul a fost în câteva rânduri prins pe picior greşit, gestionarea lor demonstrează fricţiuni între structurile aflate pe firul evenimentelor, stângăcii şi rateuri.

„Tăcerea Marinarului” şi pericolul pentru regimul Putin

Arestat preventiv pentru 30 de zile şi plasat într-o celulă cu trei paturi a departamentului de carantină din centrul de detenţie „Matrosskaia Tişina”, Navalnîi este temporar redus la tăcere. Dacă se va relua ciclul „in-out, in-out”, adică protest în stradă-arest-condamnare-eliberare-protest-arest şi tot aşa, înseamnă că pentru autorităţi situaţia este gestionabilă.

Ţinând totuşi cont că reîntoarcerea lui Navalnîi a introdus deja în mediul politic o anumită incertitudine şi mai multe necunoscute, discuţia devine mai interesantă dacă opoziţia reprezentată de Navalnîi va trece la „Planul B”, imprimând o altă anvergură  acţiunilor politice şi confruntărilor cu regimul de la Kremlin.

Prin măsurile de gestionarea a „corupţiei la nivel înalt” şi de rotaţie permanentă a celor numiţi în funcţie, chiar şi din zonele cele mai apropiate puterii, preşedintele Putin a indus un sentiment de nesiguranţă la nivelul elitelor. Iar aici sunt şi cercuri de interese care ar dori relaţii mai bune cu Occidentul, pentru a-şi putea continua afacerile economice sau, poate, chiar considerând că locul Rusiei este mai aproape de Europa şi nu de Asia.

Un „Plan B” ar mai presupune şi o evoluţie nefavorabilă a economiei, care să dea argumente suplimentare opoziţiei, cum a fost cazul reformării sistemului de pensii şi al altor măsuri care au generat scăderi ale nivelului de trai ale majorităţii populaţiei.

Aici ar putea „ajuta” chiar şi linia pragmatică şi austeră promovată de actualul prim-ministru Mişustin. Veniturile populaţiei au crescut, în primii ani ai preşedinţiilor lui Putin, dar, mai ales după criza din 2008-2009, gestionarea economiei s-a făcut cu o anumită tentă de austeritate, accentuată în ultima perioadă. Deşi guvernul rus şi-a refăcut rezerva valutară aproape de nivelul ante-criză şi a menţinut rata îndatorării externe în jurul a 20% din PIB – una dintre cele mai reduse, în rândul ţărilor lumii cu economii puternice – populaţia Rusiei şi-a văzut veniturile diminuate în termeni reali. Desigur, economia rusă nu este la fel de transparentă ca economiile liberale, aşa că şi cifrele trebuie luate cu o marjă de „suspiciune rezonabilă”.

Chiar şi în aceste condiţii, relativ favorabile economic, Rusia are nevoie să se împrumute în exterior. Un regim de sancţiuni întărite în urma cazului Navalnîi ar putea crea dificultăţi Moscovei în accesarea de finanţări externe. Va fi un test şi pentru Occident, care până acum nu a demonstrat întotdeauna o unitate de vederi pe subiectul sancţiunilor la adresa Rusiei.

Mai este şi problema că o îndepărtare a Rusiei de la robinetele economice şi financiare vestice ar însemna, pur şi simplu, aruncarea acesteia în braţele largi ale Chinei. Moscova şi Beijingul au proiecte alternative la sistemele VISA şi Swift, precum şi de înlocuire a circuitelor financiare controlate acum de SUA, astfel încât o decizie precipitată de pedepsire a Moscovei ar avea consecinţe neaşteptate şi negative inclusiv pentru Vest.

Să nu-i uităm pe „siloviki”

Ei sunt deseori invocaţi, mai ales atunci când se încearcă paralelisme între situaţia actuală şi cea  a perioadei de final a regimului sovietic. Diferenţele dintre structurile de putere de atunci şi cele de acum, dintre cei care le populează, sunt, însă, mai mari decât asemănările.

Atunci era o ideologie care uniformiza, acum ceea ce contează este doar profitul, politic şi economic. Atunci proiectul încremenise deja, acum se adaptează de la o zi la alta. Atunci nu se ştia nimic din şi despre interiorul sistemului, acum, de voie, de nevoie, lucrurile sunt aproape publice.

Creşterea puterii „silovikilor” este un fenomen. Dar evoluţiile sunt cu totul altfel decât cele dintr-un regim compact şi impenetrabil, aşa cum apare uneori în media occidentale. Se întâmplă erori în sistem, se produc gafe majore, se iau decizii greşite. Unii funcţionari, chiar de rang înalt, plătesc cu funcţia, cu libertatea. Guvernatorii neperformanţi sunt înlocuiţi. Regiunile sunt puse în competiţie, deciziile se descentralizează. Aceasta permite şi apariţia unor fenomene gen Habarovsk.

Regimul, la vârf, nu acţionează decât pentru a aplica unele corecturi. E selectiv. Dacă nu e un pericol iminent, dacă nu e un atac la substanţa regimului, protestele au loc şi opozanţii se pot exprima. Desigur, li se alocă unele corecţii judiciare, chiar şi fizice, ca să ştie cât de larg e ţarcul. Dar, altfel, e dreptul lor să solfegieze aria democraţiei. Spectatorii neutri trebuie să păstreze distanţa socială stabilită de autorităţi. Adică să stea în banca lor.

Unele analize împart „siloviki” pe domenii de lucru şi distanţa poziţiei faţă de Kremlin. Dar e o abordare relativ statică. În ultima perioadă se înregistrează o creştere a cooperării inter-instituţionale între structurile de forţă. E un fenomen deosebit faţă de cel din anii 90, când se înregistrau lupte fratricide între servicii şi structuri. Când se împărţea bogăţia sovietică. Acum totul s-a stabilizat, noua nomenclatură are acum nevoie să utilizeze cele mai bune, mai pragmatice pârghii pentru a păstra ceea ce are.

Chiar şi cazul lui Navalnîi relevă acest lucru: „noviciok”, un  produs militar, a fost utilizat de FSB. Când Alexei a revenit în Rusia, procuratura a preluat cazul şi l-a instrumentat în regim de urgenţă, iar judecătorul l-a trimis după gratii pentru 30 de zile. Demonstraţia susţinătorilor săi, multiplicată în câteva zeci de localităţi ruse, a fost gestionată de Miliţie, de alte efective ale Ministerului de Interne. Dacă se va îngroşa gluma, va intra în scenă Garda Naţională, nou creată. Iar dacă nici aici nu se va termina povestea, mai e armata.

Aţi observat că niciuna din poveştile mari de corupţie, chiar relevate de către Navalnîi, sau gestionate de către regim, nu implică armata rusă? Dintotdeauna armata a ocupat un loc special în societatea rusă. În prezent se înregistrează un adevărat fenomen, de militarizare a societăţii şi a educaţiei tinerilor, mai accentuat chiar decât în deceniile trecute.

Industria militară a revenit, contractele cu statul ajută complexul militar-industrial să treacă peste pierderile externe, operaţiile militare sunt de succes şi fără costuri majore. Elevii sunt educaţi în valorile militare, iar studenţii încorporaţi, unii chiar la „fabricile de troli”. Militarizarea societăţii ruse contribuie la conservatorismul acesteia. Opoziţia poate să predice în pustiu.

În aşteptarea unor „lebede negre”

„Fenomenul Navalnîi” trebuie privit în context. Dezvoltarea sau, dimpotrivă, anihilarea lui va fi şi în funcţie de modul în care însuşi Aleksei Navalnîi, împreună cu  echipa sa, va putea „citi” aceste evoluţii şi le va utiliza pentru promovarea programului său, a duelului său politic cu preşedintele Putin.

Şi mai există şi „lebăda neagră”, un eveniment venit de nicăieri, care să răstoarne toate prognozele şi să dărâme toate structurile politice şi administrative.

Anul 2020 a avut deja o „lebădă neagră” sub forma epidemiei de coronavirus. Şi deşi s-au schimbat atât de multe, evoluţii economice, fluxuri comerciale, mod de lucru, mod de viaţă, din punctul de vedere al statorniciei regimurilor lumea a fost mai stabilă ca niciodată.

Pentru o schimbare în Rusia, pare a fi nevoie chiar de mai mult, de un adevărat „lac al lebedelor negre”.