Rusia a decis: Putin este liderul politic absolut!

Aşadar, la 18 martie, Rusia a fost chemată din nou la urne pentru alegerile prezidenţiale. Vladimir Putin a înregistrat o performanţă electorală personală uriaşă, dar şi un rezultat record pentru istoria alegerilor prezidenţiale din Rusia, câştigând cu circa 76,7% din voturi. Ca şi în anul 2012, la Kremlin nu au fost motive de îngrijorare. Practic, niciun alt candidat nu deţinea un profil de personalitate, influenţă şi puterea politică necesare pentru a putea susţine o concurenţă serioasă actualui preşedinte.

Şi acum, ca şi la alegerile anterioare când a obţinut 63,6% din voturi, Putin a optat categoric pentru a câştiga în nume personal voturile cetăţenilor. Deşi este evident că echipa sa de campanie a utilizat ingenios toate instrumentele necesare pentru a se obţine o victorie electorală de proporţii. În fond, avea la dispoziţie un partid care deţine o majoritate parlamentară confortabilă şi o maşinărie de partid extrem de bine pusă la punct în teritoriu. Raţiunea unei astfel de tehnologii electorale a fost esenţială pentru a capta puterea politică deplină în stat direct de la o majoritate largă şi a obţine astfel o legitimitate absolută pentru deciziile şi acţiunile sale viitoare. Pe de altă parte, Putin consideră că numai în acest mod va putea interzice, fără niciun risc politic personal, interferenţa vreunei alte personalităţi sau grupări rivale din elita rusă, respectiv că va putea conduce ţara cu fermitate autocratică. Indiscutabil, performanţele sale politice au contat foarte mult pentru electoratul rus, dovadă fiind faptul că Putin are capitalul politic aproape neerodat de cei 18 ani de exercitare a puterii în fruntea Rusiei. Mai mult, dosarul Crimeea, chiar asociat cu sancţiunile occidentale, a readus la cote ridicate încrederea electoratului, situată fluctuant în intervalul 67-77%.

Occidentul cel ”Adversar” şi puterea politică în mandatul următor

Răsfoind intervenţiile din media rusă pe tema campaniei electorale, atrage atenţia conţinutul unor articole pentru motivarea cetăţenilor ruşi de a participa la vot. Sunt lansate argumente mobilizatoare care pot fi catalogate ca absolut fireşti, cum ar fi „Alegerile reprezintă controlul meu şi al tău”, „Să manifeşti solidaritate cu poporul tău” - care se prezumă la faptul că neexercitarea unui drept politic nu exonerează cetăţeanul de consecinţele unei decizii electorale eronate. Sau: „Să influenţezi situaţia din ţară”, „Participarea la alegeri – participarea la istorie” - care explică faptul că votul la prezidenţiale are cel mai mare impact asupra prezentului şi asupra valorii adăugate la istoria ţării.

Pentru un observator occidental poate fi însă surprinzătoare lansarea în campania electorală a unui slogan mobilizator ca acesta: „Să apărăm ţara de Occident”. Geneza acestui argument motivaţional are la bază o aserţiune a autorului rus, potrivit căreia Rusia se află în prezent sub atacuri ”dezlănţuite”, într-un ”război hibrid” lansat asupra sa de adversarii occidentali. Astfel au fost  atinse două obiective ale propagandei Kremlinului: o intoxicare a societăţii ruse în legătură cu ”atitudinea duşmănoasă” a Occidentului faţă de Rusia şi mobilizarea pentru o prezenţă cât mai numeroasă la vot, tocmai pentru ca preşedintele Putin să primească de la popor puterea politică necesară pentru a contracara adversarii Rusiei şi a apăra interesele vitale ruse.

De remarcat că preşedintele Putin a reuşit în mare parte să pună capăt oricăror predispoziţii interne şi externe pentru comparaţii ale manierei sale de lider al statului rus cu politicile uneori inadecvate pentru ţară ale predecesorilor lui, fie ei sovietici sau nu. Totodată, a răzbătut tot mai pronunţat ideea că ”Rusia lui Putin” este cu mult mai presus de cea a anilor sovietici şi din perioada imediat post-comunistă, acum Rusia fiind mult mai unită şi puternică, adăugându-şi aici foarte vocal dimensiunea forţei militare.

De ce este Putin atât de elogiat de societatea rusă ?

Din perspectivă rusă, Putin a întruchipat în toţi aceşti ani aspiraţiile şi dezideratele majorităţii păturilor sociale ruse. Acesta a reuşit performanţa să fie considerat simultan principalul ”liberal, naţionalist, imperialist şi socialist” al statului, chiar şi principalul ”reformator”. Iar Putin s-a declarat naţionalist, adoptând suplimentar o ideologie conservatoare cu evidente înclinaţii spre autocraţie, dar marcată deschis de convingeri patriotice.

Chiar dacă este contestat în diferite proteste antiguvernamentale, din perspectiva majoritară a poporului rus, Putin a reuşit să stabilizeze ţara după ani şi ani post-comunişti de turbulenţe social-economice cu reforme haotice (denumite şi ”şocuri fără terapie”), care au lovit brutal cetăţenii de toate condiţiile. A permis derularea controlată de stat a reformelor de piaţă şi o anumită modernizare a societăţii ruse. O perioadă în care sistemul de valori, morala şi ideologia populară consacrată au fost înlocuite, potrivit percepţiilor colective ruse, de libertăţi greşit înţelese, de aroganţele oligarhilor şi ”noilor ruşi”, toate aducând populaţia într-o nevroză socială gravă, pe care tot Putin ar fi vindecat-o. În plan politic intern, regimul Putin a decredibilizat sistematic atât pe comunişti, cât şi pe liberali, iar populaţia a privit fără îngrijorare la apariţia unei noi verticale a puterii politice extrem de aficace, care, deşi se baza pe structurile de forţă şi securitate ale statului şi prezenta accente de autoritarism, a reintrodus în societatea civilă disciplina, stabilitatea şi un set de valori credibil, bazat pe patriotism şi coeziune.

Societatea rusă a agreat şi faptul că Putin a păstrat în proporţii generoase libertăţile personale esenţiale, pe care le-a şi putut fructifica pentru prima oară de la căderea comunismului. Cetăţenii pot practica deschis religia, pot călători neîngrădit, pot dezvolta afaceri şi efectua plasamente financiare în exterior. Drepturile politice ale cetăţenilor sunt recunoscute, deşi există semnale despre supravegherea evoluţiilor, pentru a nu permite apariţia unor curente politice deviaţioniste. Internetul şi facilităţile aferente acestuia sunt relativ libere. Sunt acceptate tacit şi câteva organizaţii media de opoziţie faţă de Kremlin, dar toate se află desigur sub o monitorizare atentă.

Prin urmare, oferta politică a lui Putin a răspuns cu exactitate şi cu un ritm susţinut priorităţilor aproape îngheţate ale majorităţii cetăţenilor ruşi.

Tot din perspectivă rusă, la nivel internaţional, Putin a readus ţării statutul de mare putere. După ce Rusia s-a redresat suficient economic, opţiunea finală a liderului Putin a fost revitalizarea fără precedent în ultimul sfert de veac a organismului militar şi (re)consolidarea tuturor structurilor de forţă. Toate acestea au fost urmate de acţiuni militare unilaterale agresive în spaţiul ex-sovietic. Georgia-2008 şi Ucraina-2014 au devenit dosarele geostrategice cu cele mai periculoase implicaţii geopolitice asupra ordinii pe continentul european, dar şi cu un mare impact asupra societăţii ruse. Folosind noile capabilităţi de proiecţie a forţei militare, Rusia a interferat unilateral în Siria, exprimându-se fără reţineri ca o putere mondială pentru modificarea ordinii globale. Toate acestea au consolidat capitalul politic intern al lui Putin.  

Ambiţiile pentru dezvoltarea Rusiei în următorul mandat

Spre finalul campaniei electorale, preşedintele Putin a prezentat Adunării Federale (1 martie 2018) mesajul anual cu privire la starea naţiunii. Momentul a fost exploatat în mod excepţional de preşedintele Putin. Chiar şi în contextul precizării explicite că ”nu este vorba despre alegeri”, ci despre viitorul Rusiei, Putin s-a prezentat ţării şi lumii ca un lider politic rus absolut. De altfel, acest discurs public poate fi evaluat ca fiind cel mai tranşant, dur şi ostil în raport cu puterile occidentale adversare, cu precădere faţă de SUA. S-ar putea invoca aici contextul pre-electoral, dar, în orice cheie ar fi interpretat, mesajul lui Putin rămâne unul fabricat în logica perioadelor interminabile de confruntare cu Occidentul, fiind şi o consecinţă a celei mai periculoase crize din spaţiul ex-sovietic, declanşată în anul 2014.

În primul rând, Putin a dorit să fie cunoscute cu maximă claritate sarcinile şi domeniile pe care le va acoperi pe viitor (implicit, avea în vedere următorul mandat), afişându-se ca strateg suprem la nivel geopolitic, şi nu ca un lider politic oarecare. Domeniile prioritare selectate sunt securitatea statului, geopolitica, relaţiile mondiale şi noua ordine internaţională. A rezultat că se va dedica implementării politicilor externe ruse şi a felului în care Rusia va juca în toate afacerile internaţionale.

În plan intern, Putin se va axa numai pe formularea unor obiective strategice ambiţioase de dezvoltare a Rusiei pe termen mediu şi lung. Guvernul rus va fi dirijat să îmbrăţişeze tehnocraţia (cu alte cuvinte va fi neutralizat politic) şi va primi ”prin delegare de responsabilităţi” sarcinile administrative şi de conducere operaţională a afacerilor interne (ca de exemplu creşterea economică şi a PIB, combaterea sărăciei şi alte astfel de probleme).

Putin a atras atenţia că principala ameninţare la adresa suveranităţii Rusiei o reprezintă regresul şi decalajul din aria tehnologiilor avansate, solicitând o inversare a acestei tendinţe ”în anii decisivi” care vor veni. Nu poate trece nepunctat apelul lui Putin către societatea rusă la unitate şi coeziune strânsă, pentru concentrarea tuturor energiilor şi resurselor ţării ”într-un singur pumn,...pentru o muncă îndrăzneaţă,...ca o echipă”. Această mobilizator apel ţine probabil loc la orice referiri la democraţia rusă sau la libertăţilor cetăţeneşti, oricât ar fi fost acestea de insignifiante.

Pe plan extern, mesajul lui Putin pentru orice adversar politic şi militar extern - sau care, într-o formă sau alta, va obstrucţiona Rusia, s-a dorit să fie extrem de convingător, dacă nu chiar ameninţător şi ultimativ, după cum se evaluează în media rusă. Pentru a obţine efectul maxim dorit, Putin a prezentat într-o manieră inedită noi tehnologii şi capabilităţi militare ruse extrem de moderne şi sofisticate, care ar fi capabile să minimizeze, fără riscuri de securitate pentru Rusia, potenţialul ”ofensiv” al sistemelor de apărare antirachetă şi antiaeriană adverse (ca de exemplu realizarea unei noi generaţii de rachete intercontinentale grele ”Sarmat” şi a unui nou sistem de rachete hipersonice cu înaltă precizie de lovire, construcţia de aparate moderne de zbor fără pilot şi de submarine strategice fără pilot, dezvoltarea de armamente cu laser de mare putere şi înaltă precizie).

La modul cel mai concret, preşedintele rus a semnalat că, în ultimii ani, s-a trecut la remilitarizarea statului, a fost reactivat complexul militar industrial rus şi au fost declanşate procese de reînzestrare a ”armatei şi flotei”. Astfel, ar fi fost asimilate circa 300 de modele noi de armamente, iar înzestrarea cu echipamente militare noi ar fi crescut de 3,7 ori în această perioadă. Nivelul de militarizare atins în Rusia este reflectat şi de indicatorul de completare a forţelor armate cu efective militare la pace, indicator care, potrivit lui Putin, ar fi crescut treptat de la 70%, ajungând în prezent la circa 95-100%.

Pledoaria pentru securitatea Rusiei în cadrul unei ordini globale reaşezate are conotaţii ameninţătoare certe la adresa Occidentului. Ostilitatea sa strategică faţă de SUA, deţine, cel mai probabil, rădăcini adânci şi cu o vechime egală cu timpul scurs de la prăbuşirea statului sovietic. Putin este ferm convins că, din momentul destrămării sovietice, SUA nu au mai ţinut cont de obiecţiile şi interesele de securitate ale Rusiei, trecând la construcţia unei superiorităţi militare americane unilaterale, pe baza căreia tot SUA ar urma ”să dicteze” Moscovei termenii de abordare a tuturor celorlalte dosare internaţionale.

Pe ansamblu, rezultă că, în mandatul ”V4.0”, preşedintele rus va fi extrem de determinat să continue politicile de confruntare cu Occidentul, deţinând pentru aceasta instrumentele necesare de proiecţie a forţei şi de susţinere a politicilor externe ruse. Dintr-o concluzie mai îndrăzneaţă, rezultă şi faptul că Putin a modelat treptat profilul geostrategic al Rusiei, pregătind-o deja pentru a trece la o etapă nouă, aceea de realizare a unui nou imperiu rus. Tocmai de aceea, indiferent de cât de impredictibil şi surprinzător ar fi, este de aşteptat ca, pe viitor, preşedintele Putin să lucreze intens pentru a atinge obiectivele sale strategice pentru Rusia şi de a securiza, totodată, ”moştenirea sa istorică”.

[General-maior (r) Cristian Alexandru Eremia este manager al Programului Mediul Internaţional de Securitate din cadrul Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară (ISPAIM)]