România între instabilitatea relaţiei transatlantice şi campaniile de dezinformare ale Federaţiei Ruse

Contextul relaţiilor tensionate dintre Uniunea Europeană şi Statele Unite

Recentele decizii ale preşedintelui american Donald Trump în planul securităţii globale scot în evidenţă diferenţele de abordare, pe alocuri semnificative, dintre Europa şi Statele Unite în soluţionarea unor probleme majore de securitate.

Pe de o parte, Statele Unite arată determinare în urmarea, în mod autoritar, a unor direcţii de politică internaţională. Ameninţarea privind tăierea contribuţiei financiare uriaşe a SUA la ONU, reevaluarea oportunităţii unor tratate bilaterale şi multilaterale de liber schimb, criticarea lipsei de hotărâre a statelor membre NATO pentru respectarea angajamentelor financiare comune, retragerea din acordul nuclear Iranian, contagiunea Coreii de Nord sau mutarea ambasadei SUA din Israel la Ierusalim sunt doar cele mai vizibile decizii de politică externă cu implicaţii imediate în domeniul securităţii internaţionale, de pe parcursul primelor 18 luni de mandat ale preşedintelui Trump. Punerea sub semnul întrebării a eficienţei fundamentelor structurale ale ordinii internaţionale instaurate la finele celui de-Al Doilea Război Mondial poartă amprenta unui tip de pragmatism, orientat spre performanţă, în logică capitalistă, ce pare să reprezinte spiritul actualei gândiri strategice de la Washington. Majoritatea analiştilor de peste ocean califică acest comportament ca fiind expresia unei politici unilateraliste, după unii chiar heterodoxă, care speculează dezechilibrele şi prea lunga absenţă a reciprocităţii şi beneficiilor mutuale ale investiţiilor în securitatea globală. Este încă prematur să apreciem dacă această abordare va avea ca efect retragerea asumată a Statelor Unite de pe poziţia de lider al lumii occidentale, argumentată în termeni de eficacitate, ca o datorie faţă de efortul financiar al contribuabilului american sau, dimpotrivă, va conduce la consolidarea poziţiei SUA de unică mare putere, pe o nouă fundaţie, profund reformată, pentru a conferi trăinicie ordinii unipolare în faţa turbulenţelor majore ale actualei societăţi postmoderne.

Pe de altă parte, Uniunea Europeană, în mod special Germania şi Franţa, îşi intensifică discursul autonomist în interiorul spaţiului atlantic şi par determinate să susţină prezervarea fundamentelor multilateralismului construcţiei occidentale, în faţa numeroaselor provocări interne şi externe cu potenţial de fragmentare. Aparent, limitele asumării ar putea să meargă chiar până la intrarea în concurenţă cu Statele Unite pe teme vitale de interes, de natură economică sau militară, în regiunile fierbinţi ale planetei, aşa cum relevă şi poziţiile exprimate de părţile implicate în dosarul nuclear Iranian. Cu toate acestea, recentele vizite ale preşedintelui francez Emmanuel Macron şi cancelarului german Angela Merkel la Washington arată disponibilitatea deplină a liderilor europeni pentru dialog şi deschidere spre compromis şi cooperare, în chestiunile fundamentale de politică comună de securitate. Chiar dacă pare că în majoritatea dosarelor critice nu s-a întrunit consensul, Uniunea Europeană, ca întreg, pare determinată să nu se abată de la calea dialogului şi parteneriatului, bătătorită cu succes aproape trei sferturi de veac, pe drumul spre consolidarea şi extinderea la nivel global a democraţiei liberale de tip occidental. Rămâne ca întregul să se reafirme ca sumă a părţilor, în contextul extinderii îngrijorătoare a unor curente populiste pe întreg cuprinsul Europei.

În pofida acestor eforturi, tonul mesajelor care vin de la Washington este, uneori, ferm şi dojenitor, în sensul amendării unui tip de egocentrism european în faţa nenumăratelor semnale transmise de actuala administraţie americană privind regândirea profundă a sistemului internaţional de securitate. Majoritatea semnalelor converge către posibilitatea unui scenariu al antagonismelor comportamentale pe cele două maluri ale Atlanticului. Folosesc termenul „comportament”, întrucât lipsesc, totuşi, asumările de natură doctrinară, atât timp cât linia călăuzitoare a valorilor democratice ale bunăstării şi apărării comune se regăseşte, încă, în centrul arhitecturii euro-atlantice de securitate. Divizarea comportamentală relevă, în primul rând, premisele conflictuale dintre „actualul izolaţionism american de tip jacksonian”, aşa cum îl denumeşte François Delattre, ambasadorul Franţei la Naţiunile Unite şi persistenţa accentelor multilateraliste ale Uniunii Europene, incompatibile cu denunţările de orice tip ale acordurilor parteneriale pe care se sprijină întreaga arhitectură globală actuală de securitate. Mai mult decât atât, complexitatea unei astfel de fracturi este amplificată de reafirmarea poziţiilor neoconservatoare ale părţii „dure” a elitelor politice de la Washington, care consideră, în mod tradiţional, că Europa are mult mai multă nevoie de Statele Unite, decât invers. În viziunea acestora, Statele Unite îşi pot atinge singure, oriunde şi oricând, orice obiectiv major de securitate. Mai ales că, decalajul investiţiilor în apărare, în mod special în noi capacităţi militare, s-a amplificat continuu de-a lungul anilor, în ciuda nenumăratelor semnale transmise în interiorul NATO privind necesitatea „asumării comune a efortului”. De cealaltă parte, europenii critică manifestarea unei opacităţi a americanilor în faţa realităţilor fenomenologice de securitate, indusă, în primul rând, de lipsa proximităţii geografice a zonelor cu potenţial conflictual, dar şi de efectele erodării excepţionalismului militar american după campaniile mult prea lungi din Afganistan şi Irak.

Nu se observă încă punctul de intersecţie al conjecturilor de securitate de pe cele două maluri ale Atlanticului, dar sunt evidente eforturile tuturor părţilor pentru a se regăsi în spaţiul obiectiv al securităţii comune. Acţiunile din ultima vreme confirmă stabilitatea esenţei strategice a relaţiei transatlantice. În luna aprilie, Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa au atacat coordonat ţinte asociate capacităţilor militare chimice ale Siriei, în pofida tuturor avertismentelor privind posibila escaladare a conflictului, cu implicarea Rusiei şi chiar a Chinei. Totodată, decizia privind „retragerea imediată” a forţelor militare americane din Siria pare să se fi temperat şi ca urmare a „presiunilor” Franţei şi Marii Britanii, preşedintele Trump declarând că retragerea va trebui gândită astfel încât „să lase o amprentă solidă şi durabilă pe teren”, pentru a preîntâmpina reapariţia grupării Stat Islamic. Deciziile Statelor Unite de natură economică tind să se nuanţeze în relaţia cu Uniunea Europeană, în faţa coeziunii mesajelor transmise la unison de înaltul reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate, Federica Mogherini, premierul britanic Theresa May, Emmanuel Macron şi Angela Merkel. Vizitele la Casa Albă ale preşedintelui Macron şi cancelarului Merkel, întâlnirile anterioare ale preşedintelui Trump cu liderii Uniunii Europene, la Bruxelles, dar şi consultările telefonice frecvente dintre capitale la cel mai înalt nivel, ar trebui să alimenteze optimismul privind soliditatea construcţiei transatlantice, dincolo de numeroasele naraţiuni care urmăresc să inoculeze ideea anacronismului şi destrămării valorilor şi principiilor pe care se sprijină unitatea lumii occidentale.

Politica de dezinformare a Federaţiei Ruse – ameninţare directă la securitatea europeană

Multiplicarea problematicilor de securitate nesoluţionate sau a soluţiilor non-consensuale pentru acestea, precum şi instalarea îndoielilor privind esenţa reperelor structurale ale lumii occidentale, creează spaţiul propice pentru apariţia de vulnerabilităţi majore, care pot fi speculate de actorii statali cu aspiraţii de hegemoni în cadrul sistemului internaţional. Arma preferată de aceştia devine dezinformarea. Spaţiul operaţional vizează diminuarea încrederii, accentuarea disensiunilor, denunţarea acordurilor internaţionale şi lipsa de predictibilitate a deciziilor majore de securitate din spaţiul transatlantic. Modalitatea de acţiune este „campania de dezinformare”, iar reperele doctrinare sunt înscrise în conceptul de ”război hybrid”. Aceste campanii urmăresc să alimenteze fisurile arhitecturii Nord-Atlantice de securitate şi se metamorfozează, pe de o parte, sub formă de populism, naţionalism revizionist şi protecţionism, în sânul regimurilor iliberale, iar pe de altă parte, sub formă de xenofobie şi ură, la nivel social, pentru destabilizarea democraţiilor funcţionale.

Primul pas în faţa unei astfel de ameninţări este recunoaşterea şi acceptarea sa politică. Includerea dezinformării pe agendele de securitate şi adoptarea de strategii concrete pentru prevenirea şi combaterea acesteia reprezintă priorităţi absolute ale prezentului. Pentru ca o astfel de asumare să aibă forţă, trebuie însoţită de nominalizarea fermă a sursei de ameninţare, indiferent dacă aceasta ar putea activa în spaţiul coliziunii intereselor de securitate şi, mai mult, ar putea controla resorturi de natură economică, politică sau geografică, suficient de consistente pentru a crea temeri la nivelurile de analiză strategică din capitalele vizate.

În 1958, David Singer publica lucrarea „Percepţia ameninţării şi dilema înarmare-tensiune”, care a influenţat major logica mercantilă a estimărilor realiste de securitate din epoca Războiului Rece. Conform lui Singer, ameninţarea este produsul dintre intenţia şi capacitatea adversarului de a-şi realiza un obiectiv cu potenţial de afectare a intereselor de securitate ale celui vizat. Ca urmare, ameninţarea se situează la confluenţa celor două dimensiuni definitorii ale studiului securităţii, cea subiectivă indusă de percepţia privind intenţiile adversarului şi cea obiectivă, a resurselor sale tangibile pentru materializarea intenţiei.

Pornind de la aceste repere teoretice, nominalizarea cvasi-unanimă, atât la nivelul elitelor politice, cât şi al analiştilor de securitate din spaţiul occidental, a politicii de influenţă a Federaţiei Ruse, ca ameninţare majoră de securitate, capătă consistenţă şi reclamă urgenţă strategică. În ceea ce priveşte intenţia, pe fondul sancţiunilor economice impuse de UE ca urmare a anexării ilegale a Crimeii, Strategia naţională de securitate a Rusiei actualizată în 2015 şi doctrina sa militară din 2014, promovează, pe un ton ferm, determinarea Rusiei de a utiliza toate mijloacele pentru promovarea intereselor sale în spaţiul european, considerat ostil, prin prisma prezenţei din ce în ce mai active a NATO pe flancul său estic. Uniunea Europeană consideră că documentele strategice de securitate de la Moscova au implicaţii majore în planul securităţii europene, aşa cum relevă raportul publicat în 2017 de Departamentul General pentru Politici Externe din cadrul Parlamentului European. În cadrul acestuia, se menţionează că „occidentul, inclusiv Uniunea Europeană, este clar perceput drept o provocare majoră de securitate, atât pentru ambiţiile de mare putere ale Rusiei, cât şi pentru securitatea sa”. Totodată, raportul consemnează că „frustrarea privind comportamentul Moscovei este larg răspândită la nivelul UE. Politica foarte activă de influenţă a Rusiei în spaţiul ţărilor occidentale (mass-media rusească în limbi străine, propaganda, legăturile cu partide sau personalităţi politice, cyber ...) a creat multă neîncredere în capitalele europene, în pofida dificultăţilor de evaluare a impactului real al unei asemenea politici. Apetitul Moscovei pentru a utiliza puterea militară şi intimidarea reprezintă o sursă de amplificare a neîncrederii din tabăra UE, care este mult mai reticentă în a apela la astfel de instrumente”.

În egală măsură, investiţiile Rusiei în dezvoltarea de noi sisteme de armament strategic, etalarea noilor tehnologii inteligente încorporate în sistemele terestre, aeriene şi submarine ale Armatei Roşii, şi sofisticarea metodelor de război hybrid, reprezintă capacităţi, mai mult decât credibile, care concură la dimensionarea unor indicatori de ameninţare fără precedent în ultimele trei decenii, în spaţiul european. Campaniile de dezinformare, propaganda, promovarea ştirilor politice false, propagarea urii şi controlul unor elite politice sau de opinie, par să reprezinte prima opţiune în activarea arsenalului de metode şi mijloace destinate satisfacerii aspiraţiilor de mare putere ale Moscovei.

Este România pregătită să facă faţă noilor provocări de securitate?

Cotidianul spaniol El Pais, citând proiectul unui raport al think-tankului ceh ”European Values”, publica în luna mai o analiză a modului în care statele membre ale Uniunii Europene sunt pregătite să ”combată campaniile de dezinformare ale Federaţiei Ruse”, în plin ciclu electoral european. Conform analizei menţionate, România se situează, alături de Polonia, Germania şi Franţa, în eşalonul statelor aflate în stare de alertă cu privire la amestecul Rusiei în afacerile lor interne.

Pentru România, această poziţionare este foarte relevantă, în contextul apropierii alegerilor prezidenţiale de la Bucureşti din 2019, dar şi al europarlamentarelor care vor avea loc în perioada primei preşedinţii a României la Consiliul Uniunii Europene, de anul viitor. În aceste împrejurări, România trebuie să fie pregătită pentru a acţiona în faţa unei amplificări previzibile a instrumentelor de influenţă ale Federaţiei Ruse pe teritoriul naţional. Probabil că orice strategie în acest sens, ar trebui să pornească de la stabilirea stării de fapt, adică a condiţiilor în care un plan de măsuri ar produce efectele scontate în planul securităţii naţionale. RAND Corporation din Statele Unite, una dintre cele mai influente platforme de analiză politică şi de securitate din lume, a publicat, în 2017, o analiză privind „relaţiile Europei cu Rusia”, în care face referire şi la România. Conform RAND, îngrijorările României privind ameninţările imediate, inclusiv de tip militar, ale Rusiei asupra Europei nu sunt noi. Alături de temerile istorice privind interesele Moscovei în spaţiul vital al României, proximitatea geografică a Rusiei, poziţionarea ţării noastre pe flancul estic al NATO şi la graniţa de răsărit a Uniunii Europene, precum şi recentele măsuri active şi operaţii militare întreprinse de Rusia în Ucraina, Regiunea Mării Negre şi Orientul Mijlociu, includ România, alături de Polonia şi Statele Baltice, în grupul statelor care acordă acestor ameninţări o prioritate mai mare, prin comparaţie cu ameninţările de natură teroristă sau imigraţionistă, aflate pe agenda europeană de securitate şi apărare. Aş adăuga că nu trebuie neglijate nici prezenţa unor forţe militare americane şi NATO pe teritoriul naţional, participarea consecventă a ţării noastre la exerciţii complexe de tip militar, de securitate cibernetică sau de intervenţie la crize, sub egida NATO şi UE.

Pe de altă parte, RAND notează că celelalte state membre ale NATO, „din centrul şi sudul Europei”, nu au aceeaşi percepţie a ameninţării ruseşti, considerând că „un răspuns prea viguros al NATO nu numai că ar fi prea costisitor, dar ar avea potenţial provocator şi, ca urmare, ar exacerba tensiunile cu Moscova”. Pornind de la aceste observaţii, în curând vor fi necesare unele nuanţări ale unei astfel de evaluări, având în vedere dinamica extraordinară a mediului european de securitate. Un punct de pornire în reinterpretarea acestui tip de divizare a statelor europene în planul percepţiilor ameninţării, ar putea fi mesajul concludent al şefului statului general al armatei britanice, generalul Nicholas Carter, care conform „The Guardian” descria Rusia, în cadrul unui discurs din luna ianuarie a acestui an, ca fiind „cea mai mare ameninţare de tip statal la adresa Marii Britanii de la finalul Războiului Rece”. Însă, Londra se pregăteşte astăzi pentru ieşirea din Uniunea Europeană, în timp ce, de la Paris şi Berlin se aşteaptă încă poziţii politice ferme privind anvergura ameninţării ruseşti în spaţiul occidental european.

Pentru a concluziona, voi face recurs la unul dintre cele mai importante concepte ale studiului securităţii internaţionale, „balanţa de putere”. În 1985, Stephen Walt, reputatul profesor al Universităţii Harvard, publica lucrarea „Formarea alianţelor şi balanţa globală de putere”, în care argumentează că în faţa ameninţărilor majore proiectate de un hegemon aflat în ascensiune în plan regional sau global, statul ameninţat se află în faţa a două scenarii de securitate din perspectiva viitorului său la nivelul sistemului internaţional. Pe de o parte, acţiunea comună cu celelalte state ameninţate pentru combaterea ameninţării, iar, pe de altă parte, alăturarea de statul cu aspiraţii de putere, în scopul concilierii cu acesta, prin acceptarea dominaţiei şi valorificarea eventualelor beneficii care ar decurge dintr-o astfel de acţiune. Natura teoretică a acestei dihotomii capătă înţelesuri practice foarte profunde în analiza deciziilor strategice de securitate, în faţa atitudinii ofensive a Federaţiei Ruse în spaţiul transatlantic. Într-o lume hobessiană în ascensiune, sunt din ce în ce mai multe semnale că unele state europene vor căuta garanţii de securitate care să le asigure „supravieţuirea”, după proiecţii izolaţioniste, care vor aluneca din ce în ce mai mult spre o zonă de politici protecţioniste, vădit anti-comunitare.

Percepţia diferită a ameninţării ruseşti la nivelul statelor europene constituie o vulnerabilitate critică, cu potenţialul de alimentare a unor riscuri majore pentru securitatea comună. În fapt, această fractură de înţelegere a evoluţiilor mediului internaţional de securitate oferă o oportunitate, poate nesperată la Kremlin, pentru amplificarea campaniilor de dezinformare gândite în laboratoarele de la Moscova, care vizează promovarea discursului naţionalist şi promovarea politicilor populiste, anti-europene şi anti-euroatlantice, în inima Europei unite. Cel mai fierbinte punct de intersecţie al acestor vectori de insecuritate este arealul Mării Negre. De aceea, pentru statele democratice din această regiune nu mai este timp pentru experimente şi îndoieli. România trebuie să-şi amplifice rolul activ în planul securităţii flancului estic al NATO şi UE. Creşterea bugetului pentru apărare şi a investiţiilor pentru achiziţia de noi sisteme de armament au crescut vizibilitatea ţării noastre în rândul statelor europene, în raport cu indicatorii de forţă ai securităţii. Totodată, odată cu coordonarea politicii active a României în securitatea Mării Negre, se va amplifica profilul ţării noastre de partener de încredere şi pivot al securităţii regionale.

Toate acestea au început să confere României predictibilitate strategică în planul securităţii regionale şi euroatlantice. Este un moment prielnic care trebuie valorificat la nivelul politicilor de securitate comună ce urmează a fi discutate la apropiatul Summit NATO din iulie, de la Bruxelles, sau în exercitarea preşedinţiei Consiliului UE din primul semestru al anului următor. Cadrul strategic transatlantic este favorabil, iar valorile şi principiile transcend incongruenţelor şi tensiunilor, până la un punct fireşti, într-o lume care promovează idealurile democraţiei liberale şi drepturile fundamentale ale fiinţei umane.