România a fost învinsă în războiul hibrid, cu accent pe cel cognitiv, care a dus la anularea alegerilor, iar actuala strategie de apărare nu arată soluţii pentru a câştiga data viitoare

Chiar şi acum, sunt atât de multe informaţii false despre războiul din Ucraina, încât mulţi români nu mai percep corect ce se întâmplă, Ucraina şi UE sunt văzute ca agresori, iar Rusia ca ţara care se apără, conform informaţiilor acceptate de un public din ce în ce mai numeros.

În războiul hibrid, cu accent pe cel cognitiv, care foloseşte reţelele de socializare, comunicarea oficială pe toate canalele este cheia. Uitaţi-vă la Administraţia Trump, când apare o ştire falsă pe undeva, o armată de comunicatori ies să o demonteze. La final, Donald Trump pune verdictul de ştire falsă şi-i ameninţă pe cei care au propagat-o.

În comunicarea strategică a NATO există acest principiu de informare corectă, completă şi la timp, pentru a anula orice ştire falsă, dar la noi nu se foloseşte. Despre Ucraina, de exemplu, informaţii de bun simţ, precum sprijinul militar, ce măsuri ia ţara noastră etc, au fost clasificate şi au lăsat loc narativelor controlate de Moscova.

În România, există o armată de comunicatori formată din oamenii politici şi specialiştii în comunicare, din experţii guvernamentali pe diferite domenii, de la toate instituţiile publice, dar aceştia ies doar dacă sunt întrebaţi, reactiv, nu au o poziţie pro-activă.

Actuala strategie recunoaşte ameninţarea războiului hibrid practicat de Rusia, inclusiv în domeniul informaţional şi cognitiv, cum l-a denumit şeful Statului Major al Apărării, generalul Gheorghiţă Vlad, dar nu arată o mobilizare pentru a-i face faţă. Vine doar cu sfaturi generale, care nu vor fi aplicate niciodată, probabil. Cuvântul hibrid este menţionat de 19 ori, dar documentul nu vine cu măsuri concrete pentru combaterea acestor acţiuni.

Despre războiul cognitiv, nici nu are rost să menţionăm ceva, deoarece el este trecut în document doar o dată, la „Evaluarea contextului global de securitate”: „Percepţia şi voinţa umană devin ţinte ale celei mai avansate forme de manipulare, respectiv războiul cognitiv.” Nu se specifică nimic despre cum se apără România de acest fenomen care ne-a învins o dată şi o mai poate face din nou.

La capitolul „Direcţii de acţiune” se arată că „prevenirea şi contracararea ameninţărilor hibride, a acţiunilor vizând manipularea spaţiului informaţional sau a activităţilor informative ostile desfăşurate împotriva intereselor de securitate ale statului român, inclusiv prin comunicare strategică, fără a aduce însă atingere valorilor constituţionale fundamentale”. Aici ar trebui completat cu o strategie sau plan de comunicare strategică care ar obliga instituţiile publice să reacţioneze la ştirile false din media clasică sau de pe reţelele de socializare. Dacă nu le spui oamenilor ce ştiri sunt false, ei nu au de unde să ştie. Doar ministerele Apărării şi Internelor şi SRI au reacţie la anumite ştiri false, nu toate, în rest, celelalte instituţii publice, inclusiv Administraţia Prezidenţială, nu le bagă în seamă.

În schimb, strategia dă de înţeles că rezolvarea problemei se poate face prin implicarea populaţiei. În subcapitolul „Implicarea cetăţeanului şi a societăţii civile în realizarea securităţii naţionale” se cere „dezvoltarea competenţelor media, digitale şi informaţionale, cu accent pe dezvoltarea gândirii critice, în vederea protejării societăţii împotriva dezinformării, propagandei, manipulării şi a altor forme de agresiune informaţională şi hibridă. România va implementa politici publice de educaţie media, adresate tuturor categoriilor sociale, cu accent pe copii şi tineri.”

Până la realizarea, implementarea şi funcţionarea unor astfel de politici publice, războiul din online se poartă fără pauză. Cine luptă până atunci? Cine este comandantul de la Cotroceni al acestui război?