Riscurile geopolitice ale anului 2020

Mai poate fi salvat conceptul de „stakeholder capitalism” în actuala „competiţie internaţională”?

A început conferinţa anuală a Forumului Economic Mondial (WEF) de la Davos, Elveţia. „Întâlnirea WEF este principala forţă creativă care angajează liderii de top ai lumii în activităţi de colaborare şi dialog, pentru a contura agendele globale, regionale şi industriale, la începutul fiecărui an”. Tema reuniunii 2020 este: „părţile interesate (stakeholders) pentru o lume coezivă şi durabilă”. Forumul aduce anual laolaltă oameni politici şi de afaceri, reprezentanţi ai mediului academic şi ai societăţii civile, pentru a aborda cele mai presante probleme şi provocări cu care se confruntă omenirea astăzi.

Printre participanţii la ediţia din acest an se numără Preşedintele Statelor Unite, Donald Trump, cancelarul german, Angela Merkel, Preşedintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, adjunctul secretarului general ONU, Winnie Byanyima, alături de numeroşi alţi lideri de nivel înalt, experţi, militanţi, formatori de opinie şi voci publice recunoscute în domeniile majore de interes ale evenimentului.

În fapt, prezenţa sau nu la conferinţa de la Davos a liderilor lumii reprezintă un barometru global al comportamentului prezumat al marilor puteri în cadrul sistemului internaţional în anul ce stă să înceapă. Prezenţa pe agenda conferinţei legitimează la cel mai înalt nivel, dar şi obligă la responsabilitate, deschidere şi colaborare. Şi nu este vorba doar despre oamenii politici. Responsabilitatea revine tuturor părţilor implicate în modelarea unei lumi mai bune, în care securitatea şi prosperitatea pot să coexiste şi chiar să se potenţeze reciproc. Însă, sensul pe care îl urmează lumea de astăzi pare să fie mai degrabă cel al dezechilibrului şi al lipsei de speranţă că deficitele de încredere şi dialog mai pot fi recuperate.

De multe ori, cauza adâncirii faliilor prezentului este pusă în sarcina capitalismului şi a instituţiilor, mecanismelor şi efectelor sale, care au devenit confuze într-o lume erodată de insuficienţa postmodernismului fukuyamian şi de tenebrele epocii post-adevărului. Se fac auzite din ce în ce mai multe voci care compară starea de tensiune actuală cu situaţia de la finalul Primului Război Mondial. În viziunea acestora, la exact un secol de la ratificarea Tratatului de la Versailles de către Liga Naţiunilor, lumea se confruntă din nou cu un comportament izolaţionist al Statelor Unite, cu dezbinare în spaţiul european pe falii deschise de ultranaţionalism şi populism, precum şi cu o ascensiune a autoritarismului şi a tendinţelor confruntaţionale în punctele fierbinţi de pe glob. Efectele contondente nu se resimt doar în planul securităţii, dar şi al economiei, comerţului şi al socialului. Ideologiile concurente sunt capitalismul democratic şi capitalismul de stat, delimitate de o frontieră difuză şi permeabilă, care creează ambiguităţi cu privire la persistenţa regulilor tradiţionale ale ordinii globale instituită de Statele Unite ale Americii la finele celui de-al Doilea Război Mondial. Ca urmare, angajarea într-o competiţie deschisă şi liberă, fără înşelăciuni şi fraude, orientată pe crearea de valoare adăugată pe termen lung şi responsabilitate socială, promovată de stakeholder capitalism-ul, este sufocată de noua competiţie globală dintre marile puteri, în care legea forţei pare să redevină primordială în detrimentul consensului construit pe dialog şi cooperare.

Probabil că şi de aceea, temele ediţiei 2020 ale reuniunii WEF sunt: viitorul sănătăţii, cum să salvăm planeta, dincolo de geopolitică, tehnologia în folosul binelui, economia echitabilă, societatea şi viitorul muncii, afaceri mai bune. Secţiunea „Dincolo de geopolitică” porneşte de la premisa profund realistă a „proliferării centrelor regionale de putere” şi stabileşte, într-o notă inspirată de neo-liberalismul caracteristic WEF, necesitatea „mutării de la geopolitică şi competiţia internaţională la o excelentă colaborare globală”. În viziunea organizatorilor, „vestea bună” este că „atunci când ne propunem, putem acţiona cu adevărat împreună la nivel internaţional. Aşa cum s-a întâmplat atunci când a fost stopată degradarea stratului de ozon sau a fost semnat Acordul Climatic de la Paris. Vestea mai puţin bună ar fi că amplitudinea provocărilor actuale solicită mult mai multe poveşti de succes. Prin urmare, statele vor trebui să se schimbe.” La categoria veştilor mai puţin bune, aş adăuga şi faptul că pentru problemele realiste nu au funcţionat niciodată soluţiile neo-liberale.

O diagnoză de securitate globală la intrarea în anul 2020

Punerea în scenă a situaţiei de securitate globală la începutul fiecărui an este realizată de WEF prin publicarea faimosului său Raport cu privire la riscurile globale, ajuns la a 15-a iteraţie. Ediţia din 2020 a raportului, o referinţă esenţială pentru analiştii de securitate din întreaga lume, a fost publicată în 15 ianuarie, cu subtitlul „O lume turbulentă”. Preambulul este mai mult decât edificator pentru decriptarea estimărilor de risc, la începutul anului în care „întoarcerea la vechea ordine mondială a devenit improbabilă”. De aceea, „lumea nu mai poate aştepta ca ceaţa incertitudinilor geopolitice şi geo-economice să se ridice”. Expectanţa conduce la riscul ratării unor ferestre esenţiale de oportunitate pentru abordarea provocărilor presante în domeniile cheie ale economiei, mediului, tehnologiei şi sănătăţii publice. Actorii interesaţi trebuie să găsească modalităţile optime pentru a acţiona rapid şi consistent în această lume turbulentă. „Forţele economice, demografice şi tehnologice modelează un nou echilibru de putere. Rezultă un peisaj geopolitic turbulent, în care statele privesc oportunităţile şi provocările prin filtrul unilateralismului. Ceea ce reprezentau odată alianţele şi sistemele multilaterale nu mai are susţinere, atât timp cât statele pun sub semnul întrebării valoarea parteneriatelor stabile, adoptă poziţii mult mai naţionaliste în urmărirea propriilor agende şi asumă posibilele consecinţe geopolitice ale decuplării lor economice. Dincolo de riscul conflictului, dacă părţile interesate se concentrează doar pe avantajul geostrategic imediat şi nu reuşesc să reinventeze mecanismele de coordonare în interiorul acestei perioade turbulente, oportunităţile de lucru pe priorităţi majore vor dispărea.”

Urmările unei diagnoze atât de îngrijorătoare se vor regăsi în creşterea instabilităţii economice şi slăbirea coeziunii sociale, accentuarea crizei climatice şi accelerarea pierderii biodiversităţii, fragmentarea digitală şi amplificarea insecurităţii cibernetice, degradarea sistemelor de sănătate şi a calităţii vieţii. Provocările geopolitice, convenţionale şi non-convenţionale, au fost în mod tradiţional abordate la nivelul instituţiilor internaţionale funcţionale în cadrul sistemului multilateralist al lumii post-bipolare. Conflictele de mai mică sau mare anvergură, terorismul sau proliferarea armelor de distrugere în masă, au fost ţinute sub control pentru trei decenii prin consens şi cooperare. În ultimii ani, am fost martorii ascensiunii noilor puteri emergente şi aglomerării spaţiului existenţial comun cu interese din ce în ce mai divergente. Afectarea repetată, uneori cu succes, a solidităţii consensului şi echilibrului de putere de către state cu aspiraţii de hegemoni regionali sau chiar globali, a început să producă transformări sistemice, inclusiv în planul comportamentelor geopolitice ale actorilor internaţionali consacraţi, statali şi suprastatali. Iar atunci când vine vorba despre modele, trebuie căutate, de fiecare dată, originile şi raţiunile acestora.

De aceea, au reapărut în spaţiul public teme precum nevoia de adaptare a mentalităţilor şi comportamentelor de securitate la noile realităţi, redescoperirea culturii strategice europene şi redefinirea rolului de actor global sau a conceptului de putere. Stimulii dezbaterii sunt asiguraţi, în primul rând, de noile tehnologii, dar şi de factorii sociali, ecologici şi economici, supuşi unor tensiuni multiple, interne şi externe. Ceea ce nu ştim încă este cine conduce şi spre ce se îndreaptă această dezbatere, cine sunt aliaţii şi adversarii, dacă vor exista învingători şi învinşi. Ceea ce ştim cu certitudine este că locul cooperării a fost luat de competiţie, interesele particulare au surclasat interesele comune, costurile au fost puse înaintea valorilor şi oamenii se simt nereprezentaţi la nivel local, regional şi global.

Riscurile geopolitice globale în 2020

Raportul WEF structurează riscurile globale în cinci categorii: economice, ecologice, geopolitice, societale şi tehnologice. Între acestea există condiţionalităţi multiple, toate riscurile fiind „prinse” într-o plasă de interdependenţe de tip cauză-efect, cu complexităţi şi ciclicităţi circulare.

Principalele riscuri geopolitice identificate în raport sunt eşecul guvernării naţionale, eşecul guvernării globale, conflictul interstatal, atacurile teroriste, colapsul statal şi proliferarea armelor de distrugere în masă.

Eşecul guvernării naţionale se referă la inabilitatea actului de guvernare a unui stat de importanţă geopolitică, ca urmare a slăbirii statului de drept, corupţiei sau blocajului politic. Dacă vulnerabilităţile enumerate sunt perfect inteligibile într-o democraţie, deşi rămân încă greu de măsurat în mod obiectiv şi transparent, pare mai puţin evident la ce se referă sintagma „stat de importanţă geopolitică”, mai ales în paradigma neo-liberală îmbrăţişată de autorii analizei. În orice caz, eşecul guvernărilor naţionale reprezintă un risc major al actualei perioade, în ascensiune în ultimii doi-trei ani, cu efecte preconizate pe termen lung. Populismul, ultranaţionalismul şi polarizarea politică sunt factorii politici determinanţi ai amplificării acestui risc, pe fondul creşterii instabilităţii sociale şi a fenomenului imigraţionist. Consecinţele vor fi, în primul rând, de natură economică, însă eşecul guvernării naţionale conduce şi la izolare politică internaţională, contestare internă şi externă şi la violenţe interne. Exemple de eşec al guvernărilor naţionale se regăsesc în întreg arealul Orientului Mijlociu şi al Nordului Africii, în Africa Subsahariană şi în alte regiuni cu instabilitate accentuată de pe glob. În ultima vreme, acest risc pare să se fi insinuat şi în interiorul spaţiului european, acolo unde populismul şi antieuropenismul sunt promovate de regimuri considerate iliberale, aşa cum rezultă din mustrările adresate Ungariei şi Poloniei de la Bruxelles. Probabilitatea şi impactul acestui risc sunt considerate medii, dar suficiente pentru a produce îngrijorare atât la nivelul elitelor politice ale lumii democratice, cât şi al comunităţii de afaceri.

Eşecul guvernării regionale şi globale are în vedere inabilitatea instituţiilor regionale sau globale de a rezolva problemele importante de natură economică, geopolitică sau de mediu. Eşecul guvernării globale este potenţat de cvasitotalitatea reperelor diagnozei de securitate globală menţionată anterior. Incapacitatea instituţiilor internaţionale de a mai gestiona, în mod convingător, crizele acestei perioade este invocată în majoritatea analizelor de securitate din spaţiul occidental. În ultimii ani am fost martorii interogării mercantiliste a solidităţii arhitecturii instituţionale a sistemului internaţional, care tocmai ce a trecut pragul celor şapte decenii de existenţă. Majoritatea formatelor consacrate de cooperare internaţională în domeniile sensibile ale comerţului, non-proliferării nucleare, drepturilor omului sau climei şi mediului, este supusă unei presiuni fără precedent, aparent în mod surprinzător, chiar de creatorul actualului sistem de guvernare globală, Statele Unite. Paradoxul geopolitic, dacă poate fi numit astfel, este acela că Administraţia de la Casa Albă pare determinată să reconstruiască principalele acorduri internaţionale pe criterii de eficienţă economică „în beneficiul contribuabilului american”, aşa cum declară adesea Preşedintele Trump, în timp ce puterile emergente sau competitorii globali, precum China şi Rusia, creează impresia că încearcă să se agaţe cu orice preţ de actualul sistem, a cărui reguli au învăţat cum să le valorifice la maxim în interes propriu. Eşecul guvernării globale este considerat riscul de natură geopolitică cel mai ridicat, din perspectiva probabilităţii de a se concretiza în următorul deceniu.

Conflictul interstatal cu consecinţe regionale se referă la apariţia disputelor bilaterale sau multilaterale cu potenţial de escaladare către conflicte economice, militare, cibernetice, societale sau de altă natură. Între acestea se regăsesc aşa-numitele războaie economice şi comerciale, capul de afiş fiind ţinut de conflictul economic dintre Statele Unite şi China, deja cu o durată de peste doi ani, care merge din armistiţiu în armistiţiu, ambele părţi clamând importante victorii de etapă. Numărul de tratate economice denunţate sau contestate de actuala administraţie de la Casa Albă este, însă, mai mare. Pot fi amintite retragerea Statelor Unite din Parteneriatul Trans-Pacific sau revizuirea Acordului de Liber Schimb Nord-American. Pe acest fond, una din marile provocări ale anului 2020 pentru Comisia von der Leyen va fi posibila intensificare a competiţiei economice şi comerciale dintre SUA şi Uniunea Europeană. De asemenea, se vor amplifica coliziunile în domeniul energetic, pe toate coordonatele geografice, iar stabilitatea financiară globală pare să se clatine din nou. În plan militar, chiar dacă nu sunt recunoscute conflicte interstatale active, complexitatea conflictelor interne actuale cu interferenţe străine face ca declararea acestora drept conflicte interstatale să fie doar o chestiune de convenţie geopolitică şi de drept internaţional. În fapt, cvasi-totalitatea conflictelor din Orientul Mijlociu şi Africa de Est implică intervenţia străină în diverse formate, de la sprijin politic şi logistic, până la operaţii militare de tip combat. De aceea, riscul unui conflict interstatal se menţine la aproape acelaşi nivel de probabilitate şi impact cu cel al eşecului guvernării globale. Şi asta, după ce se pare că tocmai ce am trecut, la începutul anului, de o criză SUA – Iran cu potenţial uriaş de escaladare. Ar fi de amintit că, dintre toate riscurile globale, conflictul interstatal se găsea pe primul loc la începutul anului 2015, imediat după anexarea ilegală a Crimeii de Federaţia Rusă.

Riscul atacurilor teroriste de mare amploare provine de la indivizi sau grupuri non-statale motivate de obiective politice sau religioase, care au capacitatea de a cauza pierderi umane sau materiale pe scară largă. Deşi cu o probabilitate mai scăzută, acest risc are potenţialul producerii unui impact foarte ridicat. Riscul se găseşte la intersecţia directă a altor trei riscuri geopolitice globale, acestea fiind eşecul guvernării naţionale, proliferarea armelor de distrugere în masă şi conflictul interstatal. Terorismul a ocupat primul loc al agendelor de securitate internaţională pentru aproape un deceniu, după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001. Doar criza economică de la finalul primului deceniu al acestui secol a reuşit să „detroneze” terorismul de pe primul loc, însă lumea occidentală continuă să fie vizată direct de violenţa acţiunilor desfăşurate de grupări teroriste, cu care lupta continuă şi astăzi.

Terorismul s-a regăsit pentru ultima dată în top cinci riscuri globale de securitate a WEF în 2017, pe locul patru, în plină campanie a coaliţiei internaţionale pentru combaterea grupării ISIS. Aceasta nu înseamnă că atacurile teroriste au încetat. În ultimul deceniu, în medie 21.000 de oameni şi-au pierdut viaţa anual în atentate teroriste. În cursul anului trecut au avut loc şase atentate cu peste 100 de victime fiecare şi multe altele cu efecte mai reduse, dar nu de neglijat. Atacurile teroriste au o pronunţată reprezentare regională, marea majoritatea a atentatelor având loc în Orientul Mijlociu şi Nordul Africii, Asia de Sud, Africa Subsahariană şi Asia de Sud-Est, în această ordine. Cu toate acestea, impactul emoţional al unor asemenea evenimente de securitate creează adevărate crize la nivel politic şi social internaţional şi, de aceea, terorismul rămâne unul dintre riscurile geopolitice cu anvergură globală şi în 2020.

Colapsul sau criza statală pot să apară pe fondul unui spectru extins de cauze politice, militare şi sociale. Între acestea se regăsesc violenţele interne, instabilitatea regională sau globală, loviturile de stat militare, conflictele civile, statele eşuate etc. Cu probabilitate şi impact scăzut-medii, acest risc este legat direct de o serie de riscuri de natură economică, aşa cum sunt şomajul, crizele financiare, inflaţiile galopante, şocurile preţurilor energiei sau comerţul ilicit, dar şi cu instabilitatea socială sau eşecul guvernării globale, ambele cu prevalenţă mult mai mare în 2020.

Eşecul guvernării naţionale precede colapsul sau criza statală, fără a conduce întotdeauna la un asemenea deznodământ. De aceea, cifrele primului risc sunt mai mici decât ale celui de-al doilea, fiind totuşi interesant de amintit că în 2015 cele două riscuri se găseau în top cinci global ca probabilitate de apariţie, primul pe locul trei, iar cel de-al doilea pe locul patru. De altfel, începând cu 2018, top cinci a fost ocupat numai de riscuri cibernetice şi climaterice, pentru ca în 2020 acest clasament de vârf să fie ocupat exclusiv de riscuri de mediu.

Riscul proliferării armelor de distrugere în masă are în vedere acumularea şi localizarea de tehnologii şi materiale nucleare, chimice, biologice şi radiologice cu potenţialul de a conduce la apariţia unor crize internaţionale şi a producerii unor distrugeri semnificative. Este riscul geopolitic cu cea mai scăzută probabilitate de apariţie, dar care are potenţialul de a produce cel mai mare impact. Combaterea proliferării armelor de distrugere în masă a reprezentat un obiectiv esenţial de securitate internaţională în cei o sută de ani care s-au scurs de la finalul Primului Război Mondial, considerat şi războiul ororilor produse de utilizarea armelor chimice. Importanţa controlului unor asemenea arme a fost reconfirmată de potenţialul distructiv al armelor nucleare, demonstrat în mod dramatic la Hiroshima şi Nagasaki la finele celui de-al Doilea Război Mondial. Întreg Războiul Rece a stat sub spectrul holocaustului nuclear. Mai mult sau mai puţin surprinzător, nici finalul Războiului Rece nu a condus la stoparea proliferării nucleare, numărul statelor deţinătoare de arme atomice continuând să crească, iar perspectiva intrării capacităţilor nucleare pe mâna unor regimuri autoritare fiind şi astăzi în centrul turbulenţelor de securitate, aşa cum sunt cazurile Iranului, încă aspirant se pare sau Coreii de Nord, deja putere nucleară. Totodată, colapsul de anul trecut al Tratatului Forţelor Nucleare cu Rază Intermediară de Acţiune (INF) şi deznodământul similar aşteptat în 2021 pentru Noul Tratat pentru Reducerea Armelor Strategice (Noul START) cresc probabilitatea intrării într-o perioadă de incertitudine cu privire la evoluţiile riscului proliferării nucleare. Prin urmare, se poate anticipa că acest risc va rămâne în lista scurtă a riscurilor globale de securitate şi în anii ce vor arma, mai ales că progresul noilor tehnologii încorporate în vehiculele purtătoare a explodat în ultimii doi ani.

Corolar de securitate globală 2020

Aşa cum mai spus în previziunile mele cu privire la securitatea internaţională în 2020, reculul pe care îl cunoaşte ordinea globală creată la finele celui de-al Doilea Război Mondial se va reflecta în multiplicarea, reactivarea sau prezervarea focarelor de conflict de pe glob. Punctele critice se vor regăsi, în continuare, în Orientul Mijlociu şi Nordul Africii, Africa Subsahariană şi Asia de Sud. Acestea vor fi acompaniate de echilibrele fragile ale balanţelor de putere şi securitate de pe frontiera răsăriteană a NATO şi UE, din Regiunea Caspică sau din Regiunea Indo-Pacifică. Noi factori de insecuritate socială vor apărea în America de Sud, se va amplifica competiţia pentru resursele energetice din estul Mediteranei, iar ciocnirea sferelor de influenţă sino-americane din Pacific şi mările Extremului Orient va produce schimbări geopolitice regionale. Totodată, se perpetuează perspectiva unei noi crize economice majore şi se conturează noul val de migraţie „Primăvara arabă 2.0”. Toate acestea ar trebui plasate alături de punctul critic atins de încălzirea globală, creşterea accesibilităţii Oceanului Arctic şi de potenţialul confruntaţional al aglomerării spaţiului cosmic. Evoluţiile majore vor fi influenţate de dezvoltările tehnologice fără precedent, între care noile tehnologii duale disruptive, sistemele cuantice, inteligenţa artificială şi vehiculele fără pilot. De aceea, 2020 este anul în care statele lumii trebuie să dovedească că noua competiţie globală poate avea reguli şi că regula principală nu va fi legea celui mai puternic.