Rezilienţa în faţa coronavirusului. A fi sau a nu fi la sfârşitul pandemiei

Trăim cu pericolul în fiecare zi

Deficienţele s-au instaurat în ani de zile. Stocurile de materiale esenţiale, liniile de producţie specială şi pregătirea populaţiei pentru situaţii de urgenţă s-au redus continuu în volum şi intensitate pe parcursul ultimelor trei decenii. Toate acestea erau gândite astfel încât societatea să continue să funcţioneze, cel puţin la un anumit nivel, în situaţii dificile şi pentru a face atât statul, cât şi cetăţenii, mai rezistenţi în faţa dezastrelor.

Oamenii sunt obişnuiţi să trăiască în prezenţa pericolelor. Acestea pot fi create de om sau pot avea origine naturală. Le intuim sau le acceptăm prezenţa în mod conştient. Ne devoalează slăbiciunile şi ne pun la încercare capacitatea de a reacţiona proporţional cu amploarea lor. Au origini politice, economice, tehnologice, sociale sau sunt cauzate de mediu. Este cu atât mai rău atunci când provin din suprapunerea viciilor tuturor acestor sisteme în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Natura unor asemenea probleme a căpătat cu timpul semnificaţie civilă, ceea ce în limbajul tradiţional de securitate ar însemna mai degrabă minoră, mai ales prin comparaţie cu impactul prezumat al materializării ameninţărilor care pun în pericol integritatea şi suveranitatea naţională, acele ameninţări majore care de regulă au motivaţie politică şi solicită răspuns militar. Doar că pericolele civile au o frecvenţă mult mai mare de apariţie şi sunt mult mai greu de anticipat.

Pe măsură ce a fost conştientizată importanţa organizării mai bune a societăţii pentru gestionarea problemelor, autorităţile centrale şi locale au căpătat din ce în ce mai multe responsabilităţi în domeniul urgenţelor civile. Au fost elaborate planuri şi proceduri de cooperare şi gândite mecanisme de acţiune în caz de dezastru după modele relativ similare în întreg spaţiul aliat. Însă, resursele alocate pentru punerea lor în practică nu au fost niciodată îndeajuns. Insuficienţa acestora a ieşit la suprafaţă în momentele de criză, fie acestea neprevăzute şi cu efecte greu de imaginat, fie mai lesne de anticipat, dar cu consecinţe care au surprins de fiecare dată, aşa cum s-a întâmplat în situaţia inundaţiilor, secetelor, incendiilor sau a crizelor biomedicale care au afectat atât oamenii, cât şi şepteluri întregi. Aproape de fiecare dată autorităţile şi-au arătat limitele, societatea civilă s-a activat, priorităţile au fost reanalizate, însă crizele au trecut şi problemele sistemice au rămas. Dacă la toate acestea se adaugă crizele economice ale ultimilor treizeci de ani, mişcările sociale de amploare, emigraţia masivă sau transformările sociale induse de tehnologiile de comunicare în masă, însoţite de fiecare dată de campanii susţinute de propagandă sau dezinformare, se conturează tabloul de ansamblu al securităţii actuale, în care sistemelor sociale li se cere să fie rezistente, iar de la oameni se aşteaptă să-şi continue viaţa normală.

Strategii de rezilienţă în situaţii de criză

Dacă plouă, îţi cumperi umbrelă. De la cel care fabrică umbrele. De obicei cineva de pe undeva din China. Dacă observi că plouă în fiecare zi, trebuie să înveţi să îţi fabrici propriile umbrele. Însă, ce faci dacă prognoza meteo nu mai este bună de nimic? Ce faci atunci când te obişnuieşti cu ploaia, ai propria fabrică de umbrele şi brusc vremea devine caniculară şi seceta pârjoleşte tot, an după an? Probabil, cumperi instalaţii de irigat, de unde altundeva decât din China, până ajungi să te gândeşti că trebuie să fabrici propriile instalaţii de irigat. Dar dacă pe lista necunoscutelor de mâine – adică a acelor fenomene greu de prezis, dar cu impact foarte mare, a căror cauze le poţi determina, în cel mai bun caz, doar după producerea efectelor dăunătoare – adaugi alături de caniculă un cutremur, o pandemie, o criză economică, căderea totală a internetului, colapsul sistemului energetic, dezintegrarea UE, un conflict militar între doi aliaţi şi o criză cibernetică majoră? Ce faci atunci când nu te mai poţi baza pe predicţii, planuri, scenarii sau indicatori de securitate, iar consecinţele evenimentelor neprevăzute s-ar putea regăsi în distrugerea sistemelor economice şi sociale, în blocajul instituţiilor, în numărul victimelor şi în pierderea încrederii oamenilor în stat?

În toate aceste situaţii, nu ai altceva de făcut decât să te pregăteşti din timp pentru a face faţă provocărilor. Strategiile de acest tip implică crearea de rezerve suficiente pentru toate sistemele de răspuns la crize, diversificarea surselor de aprovizionare, creşterea vitezei de colectare a informaţiilor despre cauzele perturbaţiei şi calitatea răspunsului, creşterea autonomiei subsistemelor de intervenţie pentru diminuarea riscului de contagiune, crearea unor supape de refulare pentru ca inflamarea unei părţi să nu iniţieze explozia ansamblului, motivarea continuă a celor implicaţi direct în gestionarea crizei şi menţinerea coeziunii şi încrederii sociale în utilitatea deciziilor şi a măsurilor întreprinse. Astfel de strategii sunt denumite strategii de rezilienţă. Se pot aplica pentru orice sistem, la orice scară, pornind de la individ şi grupuri sociale, mergând până la organizaţii, comunităţi, state sau chiar întreaga civilizaţie umană. Cu toate acestea, definirea conceptului de rezilienţă este un demers foarte complicat. Pentru fiecare aplicaţie a acestuia există o definiţie. În inginerie, în afaceri, în construcţii, în ecologie ş.a.m.d. De exemplu, în managementul situaţiilor de urgenţă, domeniul care ne interesează în actualul context, rezilienţa se referă la viteza de restaurare a sistemelor critice după dezastru – cutremur, inundaţie, incendiu etc. Dar pentru că în prezent omenirea se confruntă cu o criză sanitară, probabil că ar fi mai potrivită definiţia sociologică a rezilienţei care reprezintă „capacitatea unui sistem, unei activităţi sau unei persoane de a-şi menţine scopul esenţial şi integritatea în faţa unor circumstanţe care se schimbă în mod dramatic”. De cele mai multe ori, amplitudinea schimbărilor care se produc în perioadele de criză face imposibilă reîntoarcerea sistemului la starea sa anterioară, la acel context sau acea formă considerate normale înainte de criză. De aceea, în fapt, rezilienţa facilitează trecerea cu succes a sistemului către un nou normal.

Tranziţia este asigurată de capacitatea de adaptare a sistemului la schimbarea circumstanţelor politice, sociale, economice etc., în timp ce continuă să îşi exercite funcţia sa de bază – aşa cum ar trebui să se întâmple în cazul statelor sau comunităţii internaţionale în faţa pandemiei de coronavirus. Însă, poate ar fi bine să vedem ce ar presupune o asemenea capacitate.

În primul rând, conştientizarea rapidă a problemei şi tratarea ei ca o urgenţă de securitate. Dacă este comunicată corect, măsura de securitizare creează condiţiile pentru limitarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale oamenilor, pentru impunerea unor reguli de decizie şi acţiune în afara procedurilor obişnuite de dialog şi negociere politică, pentru reducerea unor beneficii individuale sau colective, pentru afectarea unor domenii economice, afaceri şi industrii, pentru intervenţia în mecanismele de autoreglare a pieţelor şi regulilor comerciale şi altor asemenea măsuri speciale în vremuri excepţionale.

În al doilea rând, reducerea necesităţilor materiale de ansamblu pentru a putea fi alimentate şi menţinute funcţiile esenţiale în condiţii de precaritate. Resursele limitate, dar încă disponibile, trebuie orientate cu prioritate către elementele critice de răspuns - instituţii, domenii economice, oameni, grupuri profesionale sau sociale etc. Celelalte elemente trec într-o stare de subzistenţă autoasumată. Altfel, sunt expuse riscului dispariţiei.

În al treilea rând, reorientarea rapidă către toate resursele disponibile local. Dacă acestea sunt insuficiente, trebuie create rapid, eventual prin regândirea rolului acelor elemente care nu s-au dovedit esenţiale şi au intrat în starea de subzistenţă. Cheia acestei adaptări este asigurată de capacitatea de învăţare şi inovare a întregului sistem şi a părţilor sale componente.

În al patrulea rând, renunţarea la constrângerile autoimpuse de sistem, de regulă de natură administrativă, dar şi funcţionale. Sunt necesare esenţializarea activităţii, simplificarea modalităţilor de comunicare şi raportare, reducerea birocraţiei şi a numărului de puncte critice de decizie.

În al cincilea rând, crearea unor direcţii de nişă pentru producerea sau valorificare resurselor esenţiale pe timp de criză, care să aducă şi profit la nivel de ecosistem, concomitent cu menţinerea fluxurilor de alimentare a sistemului de bază. Aceasta este o modalitate inteligentă de valorificare a oportunităţilor oferite de situaţiile de urgenţă, în care diverse afaceri, industrii sau instituţii pot produce valoare adăugată sistemului naţional din care fac parte.

Nu în ultimul rând, comunicarea onestă şi transparentă cu toţi cei implicaţi direct sau afectaţi de criză. În anumite condiţii şi limite, forţa percepţiilor poate dicta comportamentul tuturor părţilor implicate în situaţia de urgenţă mai mult decât faptele. În momente de criză, sprijinul şi ordinea socială sunt cel puţin la fel de importante ca priceperea autorităţilor de a acţiona pe priorităţi şi esenţializa acţiunile de răspuns.

Există şi alte modalităţi de adaptare a sistemelor complexe la turbulenţele pe care le întâlnesc în traversarea momentelor de criză. În principiu, statele şi societăţile sunt obligate să pună la adăpost o parte din bunăstarea pe care o acumulează în condiţii de normalitate, pentru a face faţă vremurilor grele. Este un lucru simplu, pe care îl ştim de la străbunii noştri, dar care se dovedeşte atât de dificil de pus în practică. Şi ar mai fi ceva de adăugat. Chiar dacă în situaţii de criză globală se accentuează tendinţa oamenilor şi statelor de a acţiona în mod individual prin autoizolare, acumulare excesivă şi egoistă de resurse esenţiale şi autoprotecţie, nu trebuie uitat că întotdeauna există o comunitate din care fac parte şi alţi oameni sau state care trăiesc aceeaşi criză, au aceleaşi tendinţe şi, de multe ori, depind de aceleaşi resurse.

De fiecare dată crizele au trecut şi problemele globale au rămas. De ce de această dată s-ar întâmpla altfel?

O tuşă foarte groasă trasată de actuala pandemie este vizibilitatea extrem de scăzută a instituţiilor internaţionale în coordonarea acţiunilor pentru combaterea efectelor crizei. În pofida apelului Secretarului General ONU, António Guterres, pentru coordonarea globală a răspunsului la criză, singura instituţie a ONU care şi-a făcut simţită oarecum prezenţa a fost Organizaţia Mondială a Sănătăţii, mai mult în planul informării, decât prin impunerea de reguli comune de răspuns sau, încă mai puţin, prin coordonarea distribuţiei resurselor esenţiale la nivel global. Consiliul de Securitate al ONU a fost inexistent, chiar dacă pandemia a căpătat valenţe globale şi a fost tratată de guverne drept urgenţă majoră de securitate.

Probabil că lucrurile nici nu ar fi putut să stea altfel, în condiţiile în care problema a devenit o miză a competiţiei dintre Statele Unite şi China. Urmare a apariţiei epidemiei în China la finalul anului trecut şi extinderii sale globale, SUA au ajuns să fie astăzi cea mai afectată ţară din lume, atât ca număr de cazuri cunoscute de infectare, cât şi ca număr de decese legate direct de coronavirus. În acest context a proliferat războiul acuzaţiilor dintre cele două părţi. Washingtonul insistă ca virusul să fie denumit chinezesc şi arată cu degetul către guvernul de la Beijing pentru presupusa falsificare a datelor referitoare la cazuistică şi pentru amânarea nejustificată a informării comunităţii internaţionale cu privire la creşterea pericolului. China sugerează că virusul ar fi fost adus în Wuhan de militari americani şi că SUA încearcă să creeze panică pentru a obţine beneficii politice şi ulterior economice de pe urma dezastrului. Pe acest fond, miniştrii de externe ai G7 nu au reuşit să adopte o declaraţie comună cu privire la pandemie şi cu atât mai puţin să asigure cadrul de acţiune comună a celor mai puternice economii ale lumii. Cam aceeaşi lipsă de măsuri concrete se poate observa şi în cazul G20, chiar dacă statele membre au reuşit să cadă de acord că pandemia reprezintă o serioasă problemă globală şi să anunţe, într-o notă generală, că „vor face orice este necesar pentru minimizarea impactului economic şi social al pandemiei”.

Reacţia NATO a fost punctuală, în condiţiile în care principala sa misiune este apărarea teritoriului aliat în faţa ameninţărilor militare majore. Alianţa a anunţat că „susţine sprijinul reciproc cu personal medical, paturi de spital, echipament medical vital şi bune practici în lupta împotriva epidemiei”. Totodată, NATO „a asigurat transport aerian pentru personalul şi echipamentele menţionate”. Alianţa Nord-Atlantică operează cu propria definiţie pentru conceptul de rezilienţă, izvorâtă de prevederile Articolului 3 al Tratatului de la Washington, în care se referă la „abilitatea societăţii de a rezista şi a se reface cu uşurinţă în faţa şocurilor majore de tipul dezastrelor naturale, avariilor infrastructurii critice, respectiv a unui atac hibrid sau armat, prin combinarea pregătirii civile şi capacităţii militare”.

Dacă despre solidaritate internaţională nu s-a putut vorbi la superlativ în această perioadă, a fost nevoie ca şi solidaritatea europeană să treacă întâi prin „burta” naţională înainte să înceapă să capete contur. Este adevărat că lucrurile s-au îmbunătăţit semnificativ odată cu trecerea săptămânilor, aşa cum s-a putut observa în videoconferinţele administrate de la Bruxelles, chiar dacă măsurile de sprijin financiar s-au conturat cu greu. Olanda a fost din nou vocea unei proprii raţiuni potrivnice, greu de înţeles la Roma, Madrid sau Lisabona şi oarecum dificil de domolit de Germania şi Franţa, la rândul lor cu puncte de vedere împărţite între cele două tabere. Desigur că negocierea sorţii banilor comunitari sunt dificile şi în condiţii de normalitate, cu atât mai mult într-o perioadă de criză în care baierele sacilor cu bani europeni trebuie deschise larg, însă abilitatea de a da dovadă de solidaritate în mod necondiţionat în condiţii vitrege este cea care poate face diferenţa în consolidarea construcţiei europene şi aşa pusă la grele încercări în ultimii ani.

Contextul devine cu atât mai dificil, cu cât decuplarea economică se conturează drept noua tendinţă dominantă a sistemului economic internaţional în reacţie la neajunsurile globalizării relevate de actuala pandemie. Este de aşteptat ca Europa să nu fie ocolită de această tendinţă. De aceea, Bruxellesul va trebui să arate că are atât capacitatea de a menţine şi chiar întări structura Uniunii Economice pe trei paliere critice. Primul, ar trebui să vizeze relocarea afacerilor şi a punctelor critice de pe lanţurile de producţie în interiorul spaţiului european, precum şi diversificarea surselor de aprovizionare cu materii prime, respectiv a pieţelor de desfacere, într-o lume în care funcţionarea pieţelor va fi dictată cu predilecţie de interesele guvernelor şi nu de regulile de liber schimb. Al doilea se referă la creşterea capacităţii de inovare tehnologică şi de anticipare a tendinţelor globale în scopul identificării şi delimitării unor arii de refulare economică inteligentă în situaţii de recesiune economică sau de crize. Al treilea palier, probabil cel mai dificil, va fi adoptarea unor politici proactive pentru preîntâmpinarea insinuării tendinţelor suveraniste, izolaţioniste şi tranzacţionale chiar în interiorul spaţiului comunitar.

De aceea, astăzi este mai necesară decât oricând o strategie europeană de rezilienţă care să pregătească reacţia Bruxellesului în faţa provocărilor majore şi să faciliteze trecerea cu succes a Uniunii prin turbulenţele economice şi sociale care vor urma instaurării globale a noilor forme de suveranism post-neoliberal şi amplificării competiţiei globale dintre marile puteri.

Traversăm o criză istorică. Pentru că istoria modelează cultura, cultura influenţează politica şi politica determină securitatea, devine cu atât mai important cum scriem astăzi istoria pandemiei. Din izolarea în care ne-a aruncat actuala criză, ca indivizi, am redescoperit necesitatea comunităţii, utilitatea compromisului pozitiv, importanţa conformării raţionale şi beneficiile solidarităţii umane. Statele vor trebui să dea dovadă în continuare de determinare în impunerea şi supravegherea respectării regulilor impuse de situaţia de urgenţă, să descopere soluţii înţelepte pentru a trece peste urgie, cu evitarea unor decizii care ar putea să producă pagube economice şi sociale mai mari decât cele induse de pandemie, şi să construiască sisteme naţionale de rezilienţă în anticiparea unui viitor din ce în ce mai impredictibil. În final, va rămâne de văzut care vor fi efectele pandemiei asupra sistemului internaţional şi dacă se va putea vorbi în mod pragmatic de existenţa unei rezilienţe a comunităţii internaţionale sau aceasta rămâne doar o noţiune teoretică, cu capacitate limitată de implementare, mai ales în cazul unui sistem internaţional atât de fragil, aşa cum este cel în care trăim astăzi.