27 ianuarie 2021

Revenirea temeinică a Turciei în Occident: explozie de şarm şi promisiuni la Bruxelles

Iulian Chifu

I-au revenit lui Mevlüt Çavuşoğlu, ministrul turc de Externe, meritul şi laurii unei vizite de succes la Bruxelles, acolo unde scopul declarat a fost relansarea relaţiilor Turciei cu UE şi NATO (în subsidiar cu Statele Unite). E adevărat că turul de forţă de la finalul săptămânii, 20-22 ianuarie, a avut loc pe fondul unor gesturi puternice de reconciliere şi refacere a legăturilor pe toate dimensiunile cu Occidentul. Motivaţiile acestei schimbări de ton ce se vrea reciprocă sunt multiple, după discuţia video între preşedintele Erdogan şi Preşedintele Comisiei Europene Ursula von der Leyen, dar şi după refacerea relaţiilor cu Franţa, Grecia şi după relansarea procesului de reîntregire a Ciprului, la nivelul Secretarului General al ONU, Antonio Guterres. De altfel, Mevlüt Çavuşoğlu a confirmat calitatea diplomaţiei şi mişcarea extrem de rapidă a Turciei spre reconciliere şi a adus multe deschideri şi teme noi, proiecte şi oferte solide pe masa UE şi NATO, dar a venit şi cu cerinţe şi teme stringente în care Turcia are aşteptări cel puţin la fel de exigente: relansarea integrării în UE, includerea în proiectele din Estul Mediteranei, soluţii pentru apărarea sa aeriană. Vorbele trebuie urmate, însă, de fapte, susţin oficialii europeni, care condamnă formula alternării asertivităţii şi deschiderea într-o adevărată inversare de trend care are loc extrem de des şi devine inacceptabilă celor 27.

Sursă foto: Profimedia

Motivaţiile unei reveniri: vremelnică sau definitivă?

Marea problemă a momentului este dacă gestul Turciei este unul vremelnic, conjunctural, sau e unul serios, strategic, de schimbare deplină a paginii unei singularizări şi a drumului independent de Mare Putere. Abordarea a intrat în analiza unei largi părţi a comunităţii experţilor internaţionali specializaţi în Turcia. Motivaţiile unei eventuale reveniri sunt la fel de importante pentru a anticipa dacă Turcia se întoarce pe călcâie definitiv şi îşi limitează ieşirile de excepţionalism cu care ne-a învăţat în ultimii ani.

Explicaţia lui Mevlüt Çavuşoğlu într-un interviu pentru „Politico” este că UE a întins o mână, prin formulările de la Consiliul European din decembrie, la care Turcia a ales să răspundă. Ministrul turc compară limbajul UE din octombrie, care ar fi fost unul ameninţător, cu cel din decembrie, conciliant. Oficialii UE vorbesc despre o succesiune şi consecinţă a dezbaterilor din octombrie în deciziile din decembrie, cu introducerea de sancţiuni, e adevărat, la oficiali de rang inferior, dar şi acestea respinse de Turcia ca nefericite şi care ar strica puternic relaţiile bilaterale. Deci UE e sceptică şi respinge o asemenea motivaţie, dar lasă Turciei formula potrivită pe care o alege pentru a-şi explica gestul, dacă este unul serios.

Sancţiunile şi anunţul unor noi limitări majore din partea UE sunt, probabil, motivaţia cea mai importantă. Mai ales că, din decembrie, există multiple avertismente care anunţă inclusiv o perspectivă de embargo asupra vânzărilor de arme către Turcia. Cum Turcia e una dintre principalele destinaţii ale comerţului comunitar (şi reciproc), iar investiţiile europene vizează piaţa turcă, motivaţia interdependenţei este cea mai relevantă în privinţa unei nevoi constante de apropiere şi integrare între Turcia şi UE.

La fel de relevante pot fi explicaţiile vizând alegerea lui Joe Biden la Casa Albă, dispariţia unui recurs negociat şi deschis pertractărilor direct cu fostul preşedinte Donald Trump, dincolo de establishmentul american, şi înlocuirea cu o politică americană a noului preşedinte, mult mai înclinată spre unitate transatlantică, spre principii şi valori, spre respectarea strictă a criteriilor democratice şi a angajamentelor. Cum la 1 ianuarie a început şi epoca Brexit propriu-zisă, cu învăţămintele părăsirii unei formule de liberă circulaţie cu UE, în formă deplină, Turcia a putut trage învăţămintele din această evoluţie şi din impactul dur al ieşirii din UE şi încheierea tranziţiei în cazul Marii Britanii.

Problemele economice ale Turciei şi nevoia unei relansări economice ar putea fi un alt motiv. Turcia are nevoie de un acces la piaţa UE care să exceadă înţelegerile Uniunii Vamale care nu conţine produse agricole, servicii sau achiziţii publice. Alături de libera circulaţie a cetăţenilor şi de prelungirea sprijinului financiar pentru refugiaţii sirieni, avantajele Turciei ar fi relevante şi ar relansa şi imaginea internă a actualei conduceri a statului turc, şi situaţia economică. Cum şi ultimele reţineri în cazurile legate de tentativa de lovitură militară de stat din 15 iulie 2016 par să se fi consumat, şi acest fapt poate fi un imbold pentru revenirea la reguli, iar Mevlüt Çavuşoğlu a avut de pus pe masă şi angajamente pe această direcţie, anunţând reforme fundamentale.

Nu în ultimul rând, şi fricţiunile de ultimă oră cu Rusia par să fi adus modificări de optică şi nevoia rebalansării cu Occidentul, reangajarea acestuia, alături de SUA, şi scăderea presiunii pe Turcia în Idlib, în Siria, în Libia şi chiar în Nagorno Karabah, acolo unde Turcia a dobândit avantaje, dar a fost şi păcălită de către Rusia, care nu şi-a respectat angajamentele pentru trupe mixte de menţinere a păcii. Cum situaţia din regiune nu poate fi consemnată şi sustenabilă fără acceptul şi recunoaşterea occidentală, deci cu implicarea SUA şi a UE, Turcia a făcut un pas înainte pentru a obţine bunăvoinţa partenerilor săi înaintea oricărei avansări de propunere a Rusiei.

 

Germania şi înţelegerile bilaterale: Franţa, Grecia, Cipru

La nivel strategic, Turcia semnalizează că are nevoie de Occident şi că depărtarea de relaţiile bune aduce deja prejudicii mai importante decât ambiţiile unei independenţe discutabile, costisitoare şi nu rareori periculoase. Deschiderea bruscă a luat prin surprindere statele UE şi a ridicat suspiciuni asupra unei asemenea explozii de şarm şi ofensivă diplomatică pe multiple planuri, care trădează o decizie strategică fundamentală a Ankarei. UE nu-şi doreşte să joace jocul de-a hopa-Mitică, ba cu tensionarea relaţiilor, ba cu relaxarea din partea Ankarei, şi vrea angajamente ferme şi de durată. A transmis-o deja în întrevederile de la Bruxelles pe multiple tonuri şi a subliniat ireversibilitatea opţiunii, odată ce Turcia se angajează pe această direcţie, un angajament care trebuie probat şi garantat.

Şi Turcia a încercat să folosească momentul şi optimismul pentru a marca puncte, a-şi sublinia nemulţumirile şi a crea spaţii de avantaje proprii, de imagine, strategice, de vizibilitate, dar mai ales concrete, economice şi financiare. Fireşte că drumul e ceva mai lung, şi dacă demersurile şi paşii concreţi şi rapizi pot bloca deteriorarea mai adâncă a relaţiilor prin noi sancţiuni în martie, la Consiliul European, drumul înapoi spre refacerea şi adâncirea relaţiilor are paşi prealabili importanţi de parcurs şi un timp relevant de validare a hotărârii Turciei de a merge în această direcţie, cu probe palpabile şi substanţiale în domeniul reformei interne.

Relaţiile cu Franţa sunt în mod special tensionate, mai ales după ce Franţa s-a alăturat Greciei şi Ciprului pentru a contracara militar explorările turce din Estul Mediteranei, iar Preşedintele Turciei a susţinut că speră ca protestele din oraşele franceze să-l răstoarne pe Emmanuel Macron de la putere. Turcia şi Franţa au încercat o secvenţă de reconciliere, dar rezultatul a fost unul limitat şi inversat imediat de noi tensiuni. De data aceasta, Erdogan a folosit un schimb de scrisori cu Macron pentru a anunţa relansarea discuţiilor şi negocierilor, pentru a înţelege şi concilia poziţiile divergente dintre cele două părţi, înainte de actualul desant al ministrului său de Externe la Bruxelles.

Ministrul german de Externe Heiko Mass a fost luni, 11 ianuarie, la Ankara, la timp pentru a saluta şi marca toate mişcările pozitive ale Turciei în raport cu diferitele state europene cu care avea diferende. Germania şi Italia (Polonia, România şi multe state din Europa Centrală şi de Est îmbrăţişau aceeaşi poziţie) s-au arătat cele mai reticente în a sancţiona Turcia, preferând angajarea acesteia şi mediind relansarea relaţiilor şi negocierile bilaterale. Cele mai complicate rămân cu Ciprul, dar, cu Grecia, paşii înainte sunt substanţiali: NATO s-a ocupat de discuţiile turco-elene pentru mecanismul de deconflictualizare din Estul Mediteranei, iar luni, 25 ianuarie, au început la Istanbul contactele exploratorii greco-turce, după 4 ani de întrerupere, şi 60 de întâlniri sterile în cei 14 ani anteriori, discuţii care vizează toate temele de contencios: dispute bilaterale, frontiere, zonă economică exclusivă, limite maritime, drepturi de exploatare, situaţia grecilor ciprioţi, spaţiul aerian sau statutul unor insule din apropierea malului turcesc (Dodecanez).

Cu Ciprul nu există discuţii bilaterale, dar Turcia pare să susţină noul plan relansat al Secretarului general al ONU, Antonio Guterres, de reluare a negocierilor între grecii ciprioţi şi turcii ciprioţi. Renunţarea de către Turcia la presiunile pentru presupusa soluţie a celor două state în Cipru – cu Republica Turcă a Ciprului de Nord recunoscută unilateral doar de către Ankara – şi susţinerea negocierilor de reintegrare a insulei sunt şi o garanţie a reuşitei negocierilor, şi o probă de participare la o soluţionare paşnică a conflictului şi îmbunătăţirea perspectivei relaţiei şi a drepturilor turcilor ciprioţi în Estul Mediteranei.

 

Contenciosul UE-Turcia: teme de divergenţă

Dacă principalii avocaţi ai sancţiunilor şi pedepsirii TurcieiFranţa şi Grecia – au intrat în formatul negocierilor, prin dovada de bunăvoinţă mediată a Ankarei, problemele relaţiei cu UE nu sunt soluţionate. Ciprul nu are forţa necesară unui veto, mai ales că a votat împotrivă la referendumul relativ la planul Kofi Annan de reîntregire a insulei, în ciuda votului pozitiv al părţii turce pentru reintegrare, în condiţiile în care partea greacă este primită oricum în UE. Acest precedent limitează capacitatea Ciprului grec de a condiţiona relaţiile UE cu Turcia. Dar, şi aici, UE nu va accepta joaca de-a şoarecele şi pisica, cu succesiunea nesfârşită între provocare şi reconciliere în Estul Mediteranei.

Poziţiile UE în raport cu Turcia conţin nenumărate teme de contencios, care exced problemele bilaterale şi forarea în Estul Mediteranei. Aici se numără un set de acţiuni unilaterale, necomunicate şi nediscutate cu Bruxellesul, în conflicte internaţionale – Libia, Siria, Nagorno-Karabah. Oricât de multă libertate ar avea Turcia în cadrul NATO şi în relaţia sa cu UE, abordările sale necoordonate şi nediscutate au creat tensiuni la Bruxelles. Dar poate cea mai mare nemulţumire este nerespectarea angajamentelor şi a relaţiilor semnate în privinţa Acordului de Asociere şi a deschiderii negocierilor aferente recunoaşterii statutului Turciei de candidat la aderarea la UE. Şi nu mai este vorba doar despre problema blocantă a Ciprului, de această dată.

UE a intrat pe panta lansării sancţiunilor la adresa Turciei pe baza acuzaţiilor că preşedintele Erdogan subminează economia, erodează democraţia şi distruge curţile de justiţie independente şi mass media, îndepărtând Turcia de UE cum nu a fost niciodată. Preocuparea privind situaţia drepturilor omului vizează, în cea mai mare măsură, modul direct şi agresiv, fără respectarea principiilor şi valorilor la care a aderat, cu care administraţia turcă a ales să soluţioneze problemele pe care le-a asociat tentativei de lovitură de stat din 15 iulie 2016. Arestările în masă, lipsa de dosare şi trimiterea tardivă a cauzelor în instanţă, acolo unde au fost expediate rapid, a stârnit preocupări importante la Bruxelles, ca şi arestarea unui număr mare de militari de rang superior, în numeroase valuri succesive. Represiunea asupra ramurii politice a kurzilor şi reprezentării lor parlamentare a determinat adoptarea a numeroase documente ale Parlamentului European şi discuţii repetate în Consiliul European.

 

Criza ca ameninţare şi oportunitate: promisiunile Turciei

Mevlüt Çavuşoğlu a venit la Bruxelles nu numai cu ramura de măslin, ci şi cu propuneri concrete. El a reclamat nerealizarea unei părţi a declaraţiei comune vizând refugiaţii, din martie 2016, care conţinea reenergizarea negocierilor privind accederea Turciei în UE, libera circulaţie fără vize a cetăţenilor turci în spaţiul Schengen şi relansarea Uniunii vamale cu adâncirea cooperării. Acest pas nu a fost realizat – e adevărat, a intervenit tentativa de lovitură militară de stat din 15 iulie 2016, represiunea şi blocarea completă a negocierilor în 2018, chiar discuţii pentru renunţarea completă la proces. Astăzi, Turcia anunţă relansarea deplină a reformelor, inclusiv îndeplinirea criteriilor de accedere, chiar şi în capitole deja închise provizoriu.

Çavuşoğlu a pus pe seama traumelor recente ale loviturii de stat paşii înapoi, întârzierile în reforme şi acţiunile mai decise ale Turciei împotriva celor implicaţi, şi promite o revenire la agenda reformelor şi la planul de acţiuni privind drepturile omului. Ministrul Justiţiei are aproape gata strategia de reformă a justiţiei şi doreşte să reintre în criteriile statului de drept. De asemenea, Turcia are nevoie de noi reforme în domeniile democraţiei şi economiei, potrivit ministrului său de Externe. Aceste reforme sunt necesare Turciei, e nevoie de sprijinul UE şi ele vor îmbunătăţi atmosfera, speră Çavuşoğlu, inclusiv în relaţia cu Parlamentul European. Aceasta este oferta Turciei: a încheiat etapa în care a avut nevoie de mai mult spaţiu şi a uzat de prerogative mai dure, dar revine în siajul regulilor europene şi al negocierilor corecte, dacă i se oferă relansarea procesului de aderare la UE.

Şi în relaţia cu NATO, Turcia a venit cu o propunere solidă şi interesantă pe masă, dacă ea va fi acceptată: Çavuşoğlu a apărat achiziţia de sisteme anti-aeriene ruse S400, care nu sunt operaţionale, deşi gestul a alarmat SUA şi NATO şi a determinat sancţiuni la adresa Ankarei şi scoaterea din programul F35. Propunerea preexistentă rămâne pe masă, susţine Çavuşoğlu la întâlnirea cu Secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg: o comisie comună turco-americană, cu prezenţă NATO, grup de experţi care să analizeze problemele sistemului rus ridicate de SUA, dar şi oferirea către Turcia a unei posibilităţi de a achiziţiona alte sisteme anti-aeriene de la americani sau de la alţi aliaţi care să suplinească nevoile sale fără a mai fi nevoită să apeleze la alte alternative.

Detensionarea nu e automată, nu e sigură şi va reclama gesturi concrete, probe, garanţii şi paşi înainte ai Turciei pentru a demonstra că e serioasă atât în relaţia cu UE, cât şi în relaţia cu SUA şi NATO. Cum vor arăta aceşti paşi, vom vedea. Dar reuniunea de la Bruxelles a subliniat voinţa Turciei de a parcurge acest drum şi faptul că există deschiderea occidentală pentru a găsi calea cea mai potrivită de a relua relaţia cu Turcia la un alt nivel.