RETROSPECTIVĂ MAS -UCRAINA 2018

Pe parcursul anului 2018, Ucraina s-a confruntat simultan cu provocări extrem de dificile pentru securitatea statului. Contracararea agresiunii multivectoriale a Rusiei a fost probabil cea mai importantă provocare. Cea de a doua se referă la dezvoltarea proiectului pentru un stat nou stabil, democratic şi reformat. O problemă serioasă la nivelul societăţii ucrainene a fost aceea a necesităţii ”decolonizării” la nivelul mentalului colectiv, în condiţiile unei propagande ruse extrem de performante. Imperativele ucrainene de securitate s-au referit la gravele involuţii ale securităţii statului şi vecinătăţii sale – în special în regiunea Mării Negre şi Mării Azov, respectiv la determinarea implicării unor ”jucători cheie” în gestionarea agendei ucrainene. Statele occidentale, UE şi NATO au oferit deschiderea şi susţinerea necesară, dar munca cea mai grea a revenit Kievului.

Ucraina a devenit un exemplu de ţară-ţintă adusă de Rusia într-o situaţie extrem de periculoasă, aproape paralizată strategic, datorită neidentificării din timp a obiectivelor ruse (de pildă, nesesizarea acţiunilor derulate în timp pentru implementarea planurilor de invadare a Crimeei, a Donbasului sau, în ultimele luni, a acţiunilor de preluare a controlului asupra Mării Azov), ceea ce a făcut posibil ca starea critică de criză instalată în anul 2014 să nu fie rezolvată nici în prezent. Dimpotrivă, inducând percepţia unui conflict ruso-ucrainean dorment, Moscova a operat permanent cu metode hibride pentru a destabiliza Ucraina economic şi militar, pentru a agresa acest stat pe alte dimensiuni şi pentru a degrada lent atmosfera politică şi socială nu numai în regiunile adiacente celor separatiste. În consecinţă, Ucraina a rămas cea mai serioasă zonă de risc a Europei de Est, cu un conflict ruso-ucrainean care parcurge fără perspectiva unei soluţii reale şi cel de al cincilea an de existenţă. În căutările unei soluţii de pace, preşedintele Ucrainei, P.Poroşenko, a ajuns la concluzia că restabilirea păcii în ţara sa depinde numai de voinţa politică rusă: "Cheia pentru pace nu se află la Kiev, nici la Washington şi nici la Bruxelles... Cheia pentru pace este în Kremlin".

Impas în gestionarea gravelor probleme de securitate

Războiul din estul Ucrainei a fost reactivat

Conflictul cu separatiştii din Donbas susţinuţi de Rusia, devenit în anul 2017 un conflict relativ static sau un gen de ”război de poziţii”, a cunoscut în primăvara anului 2018 o reinflamare serioasă, pe fondul implementării celei mai importante măsuri militare adoptată de Kiev pentru  rezolvarea situaţiei din Est. Astfel, la 30 aprilie 2018, Operaţiunea Antiteroristă în Donbas (ATO) a fost înlocuită cu Operaţia Forţelor Întrunite (JFO). Noul Comandament al Forţelor Întrunite (CFÎ) a preluat întreaga responsabilitate asupra respingerii posibilelor agresiuni armate ruse, respectiv pentru desfăşurarea operaţiunii militare ucrainene din teatrul de operaţii Donetsk şi Lugansk. Tot în acel moment, Kievul a stabilit un ”regim special” pentru Forţele Întrunite care acţionează în Donbas (cunoscute şi sub denumirea de Forţe Unificate), în sensul că aceste forţe au primit autoritatea de a întrebuinţa toate armamentele din dotare în cazul dezvoltării unor situaţii de securitate critice sau de urgenţă.

Iar acest tip de situaţii au apărut foarte frecvent în partea a doua a anului 2018, abţinerea de la acţiuni militare peste linia de contact nefiind o prioritate pentru niciuna din părţile aflate în conflict. Episoadele de confruntare armată s-au soldat cu zeci şi sute de victime şi răniţi în ambele tabere. Potrivit statisticilor, războiul din est a produs pe ansamblu zeci de mii de victime, din care peste zece mii de persoane şi-au pierdut viaţa. Au fost afectaţi grav circa 5 mln. de oameni care au rămas în teritoriile separatiste. La nivelul acestui an, în Ucraina s-au refugiat peste 1,5 mln. de oameni din teritoriile ocupate din Donetsk, Lugansk şi Crimeea.

Operaţia JTO a reprezentat partea ”militară” a soluţiei planificată de Kiev pentru eliberarea teritoriilor din Donbas şi reinstalarea controlului ucrainean asupra acestora. Pentru partea ”civilă” a soluţiei, ministrul de interne anunţase că, până în toamna anului 2018, va fi elaborat şi prezentat public un Plan de acţiuni pentru restaurarea suveranităţii ucrainene în teritoriile ocupate temporar din Donetsk şi Lugansk. Adică un fel de ”plan pentru de-ocupaţie”, aplicabil după încheierea acţiunilor militare, care să includă măsuri pregătitoare şi concrete în teren pentru restabilirea ordinii constituţionale în regiunile separatiste până la frontiera de est cu Rusia. Niciuna dintre măsurile sau acţiunile gândite de Kiev nu a fost implementată în totalitate, finalizată şi nu a avut deci efectele scontate. 

Părţile implicate în conflict s-au acuzat reciproc de acţiuni agresive peste linia de demarcaţie, de încercări de ”a sparge” poziţiile adverse, sau pentru ocuparea de poziţii favorabile în aşa numita zonă gri. Obiectivul ucrainean a fost acela de poziţionare pe aliniamente avantajoase pentru lansarea ulterioară a unei ofensive militare în Donbas. Partea ucraineană a acuzat forţele separatiste de realizarea frecventă a unor incursiuni armate, de intensificarea acţiunilor de bombardare a teritoriului ucrainean, de acţiuni în care au fost implicate forţe militare ruse. A fost notată utilizarea de tehnică militară blindată, a rachetelor tactice, a artileriei grele şi a lansatoarelor de grenade şi mine.

Ambele tabere s-au acuzat şi se mai acuză reciproc de angrenarea într-un război informaţional şi, desigur, de nerespectarea prevederilor Acordurilor de la Minsk. În aceste circumstanţe, condiţionarea oricărui aranjament tehnic sau politic pentru creşterea încrederii reciproce de restabilirea suveranităţii ucrainene în Donbas s-a dovedit mereu o abordare lipsită de realism din partea Kievului, deoarece Rusia refuză categoric acest tip de abordare ucraineană. Mai nou, Rusia refuză negocieri indiferent de format, ca de altfel şi dialogul bilateral cu Kievul, până la alegerile prezidenţiale din martie 2019. De aceea, în ultima parte a anului 2018 nu au fost vizibile demersuri internaţionale la nivel rezonabil pentru a angaja în negocieri părţile implicate în conflict.

Reacţiile occidentale s-au plasat de partea Ucrainei şi au reiterat îngrijorările faţă de acţiunile militare ruse din Donbas şi pentru încălcările ”majore ale Acordurilor de la Minsk” de către Moscova. SUA au acuzat frecvent Rusia de ”instigare la violenţă” în Ucraina şi de încercări de destabilizare a acestui stat. Puterile occidentale nu au putut însă să se înţeleagă cu Moscova asupra unei soluţii politice de pace şi, la această etapă, nici nu mai există condiţii favorabile pentru reluarea negocierii unei soluţii politice. Prin urmare, perspectiva unui acord politic sustenabil de reglementare a conflictului ruso-ucrainean se îndepărtează, Moscova fiind decisă să blocheze orice implicare occidentală de natură a modifica ”status quo”-ul în Donbas sau în altă parte.

Kievul a optat în acest an pentru o tactică a ”paşilor mărunţi” în ceea ce priveşte acţiunile din Donbas. A rezultat deci că au fost corecte evaluările unor politicieni ucraineni care arătau că reintegrarea ”dintr-o singură dată” a întregului teritoriu ocupat este un scenariu nerealist şi că armata ucraineană nu va putea să realizeze cu succes o operaţie militară de amploare pentru recuperarea teritoriilor ocupate fără a se angaja în ciocniri militare la scară largă cu armata rusă, pe care nu avea cum să o învingă.

Rusia a deschis un nou front de confruntare cu Ucraina

Pe parcursul anului 2018, Moscova nu numai că nu a intrat într-o notă pozitivă şi conciliantă cu Occidentul şi Kievul de natură a ameliora situaţia din estul Ucrainei (un scenariu vehiculat şi bazat pe o presupusă intenţie de a scăpa de sancţiunile occidentale), ci a acţionat pentru încercuirea estului Ucrainei cu un nou front de confruntare: apele Mării Azov, ale Strâmtorii Kerci, cu extensie în dezvoltare în Marea Neagră. Ceea ce a indus escaladarea conflictului din Donbas, dar şi perspective pentru lărgirea acestui conflict şi, potrivit Kievului, crearea de condiţii favorabile pentru extinderea teritoriilor ocupate de Rusia în alte regiuni ucrainene, cum ar fi Mariupol, Kramatorsk, sau chiar Odesa.

În a doua parte a anului 2018, mai ales după darea în folosinţă a podului de la Kerci, acţiunile flotei militare ruse de preluare a controlului asupra Mării Azov au devenit extrem de evidente şi metodice, actualmente deţinând practic supremaţia în această mare. În plus, partea rusă a instalat unilateral regimul de frontieră de stat în apele Strâmtorii Kerci, care, după anexarea Crimeei, ar fi devenit de drept ape teritoriale ale Rusiei. S-a trecut la aplicarea unor proceduri de inspectare vamală sau de blocare discreţionară a accesului în Marea Azov a navelor ucrainene sau sub alt pavilion, dar care aveau ca destinaţie porturi ucrainene. Controlul navelor străine a trecut în responsabilitatea Serviciului Federal de Securitate al Rusiei. Totodată, s-a înregistrat o creştere mare a numărului de nave militare ruse de patrulare în zona adiacentă litoralului ucrainean din Marea Azov, nave care au trecut pur şi simplu la blocarea activităţilor economice şi militare ucrainene.

Evident, tensiunile s-au escaladat şi au creat condiţii de instalare a unui nou front al conflictului ucraineano-rus. Kievul a acuzat Moscova că ar fi realizat o veritabilă ”blocadă hibridă” şi că acţionează pentru ”a anexa şi Marea Azov”, multiplicând vectorii de confruntare. De aici şi până la prima ciocnire militară directă între părţi nu mai era decât un singur pas. Acesta s-a produs la 25 noiembrie 2018, la intrarea în Strâmtoarea Kerci, unde forţele ruse au blocat accesul şi au deschis foc asupra navelor ucrainene care forţaseră intrarea în Marea Azov fără intenţia de a se supune procedurilor ruse. Ostilităţile militare s-au terminat cu reţinerea a trei nave ucrainene şi a 24 de militari ucraineni, condamnaţi ulterior pentru forţarea ilegală a graniţei de stat a Rusiei. Kievul a introdus starea de urgenţă în partea de est şi de sud a Ucrainei, precum şi în raioane adiacente frontierei cu Transnistria şi a trecut la dislocarea de forţe militare în aceleaşi teritorii, posibil vizate pentru a fi invadate de Rusia.

Noul episod al confruntării cu Rusia a fost folosit de preşedintele ucrainean pentru a obţine susţinere internă şi externă. Poziţionările marilor capitale occidentale au fost mai rezervate în raport cu condamnarea Moscovei, rămânând practic la nivelul politic şi acţional de dinaintea periculosului incident militar. Franţa şi Germania nu au agreat introducerea de noi sancţiuni împotriva Rusiei ca urmare a incidentului militar, exprimându-se numai pentru sprijin politico-diplomatic în vederea aplanării confruntării ruso-ucrainene din Marea Neagră şi Marea Azov. De aici şi reacţiile formalizate în aceeaşi linie la nivelul UE şi NATO. SUA au avut o poziţie mai nuanţată de sprijinire a Kievului, promiţând o prezenţă navală de descurajare a Rusiei în Marea Neagră.

La Kiev sunt analizate mai multe variante de abordare a noii realităţi strategice din Marea Azov, Strâmtoarea Kerci şi din Marea Neagră, mai ales pe fondul suspiciunilor că Moscova ar pregăti operaţiuni militare ulterioare de desantare maritimă pe litoralul ucrainean atunci când o astfel de oportunitate va apare. Până acum nu s-a creionat însă o strategie reactivă sustenabilă. A mai rezultat că, pentru moment, partea ucraineană nu poate face mai nimic de natura a contracara acţiunile ruse. Ucraina nu are potentialul militar naval care să descurajeze fie chiar şi minimal Rusia. De aceea, pentru Kiev ar fi o aventură foarte riscantă să se angajeze într-o confruntare militară deschisă, din care Ucraina nu ar avea cum să iasă învingătoare. Cu atât mai mult cu cât, în bazinul Mării Azov nu este de aşteptat să se implice (de partea Kievului) vreun actor extern relevant, indiferent cât de puternică ar fi susţinerea Ucrainei din partea unor centre occidentale de putere.

Separatism latent, radicalizare şi instabilitate internă

Separatismul latent este un alt proces care tinde să capete o amplitudine periculoasă şi care alimentează instabilitatea internă politică, economică şi socială a Ucrainei. Unii oficiali de la Kiev au notat că statul lor nu ar mai fi în măsură să controleze o parte însemnată a regiunilor statului, ceea ce conduce la o radicalizare a conducerilor locale pe fondul declanşării sezonului electoral, sau chiar la tentative de separare a regiunilor. În ultimele două trimestre a fost semnalată o degradare a controlului Kievului asupra liderilor locali din sudul şi vestul statului, în special în regiunile Odessa, Melitopol, Kherson, Nikolaev, precum şi a celor din nordul regiunilor Rivne, Jitomir şi Volyn.

O situaţie specială a fost dezvoltată de acţiunile independente de capitală a liderilor locali din Odesa, care ocupă un loc central în atenţia Kievului datorită importanţei speciale a acestui oraş în orice circumstanţă istorică şi de securitate naţională. Aici, separatismul este legat de lipsa oricărui apetit al liderilor şi cetăţenilor de a da curs unor politici anti-ruse. Situaţia a degenerat în aşa măsură, încât organizaţii civile şi mass media din oraş au cerut Kievului, la sfârşitul lunii septembrie a.c., să organizeze cu celeritate o intervenţie în forţă pentru restabilirea ordinii legale în regiunea Odesa.

O altă problemă importantă este cea a tratamentului pentru limbile vorbite de minorităţi, dar mai ales solicitarea unui tratament preferenţial pentru limba rusă. O situaţie mai complexă s-a instalat, aşa cum s-a prezentat în detaliu în rapoartele MAS, în vestul Ucrainei, degradând serios relaţiile de vecinătate cu Ungaria.

Reforme dificile, probleme economice şi bugete de război

Autorităţile de la Kiev au întreprins în anul 2018 o serie de acţiuni menite să amelioreze problemele economice dificile şi să implementeze reformele necesare, fiind sprijinite constant de state şi organizaţii internaţionale occidentale. Rezultatele înregistrate nu se bucură însă de cele mai bune evaluări din partea entităţilor occidentale care oferă această susţinere. FMI a criticat cu severitate Kievul şi, chiar dacă s-a declarat ”obosit” de concesiile făcute, a deschis recent o nouă linie de creditare de 3,9 mld. USD. Gestul FMI este asociat încercării Occidentului de a susţine Ucraina pe mai departe, mai ales în viitorul an electoral de o importanţă vitală pentru acest stat.

Kievului i se reproşează derularea extrem de greoaie a reformelor (mai multe rapoarte occidentale indică evoluţiile din Ucraina invariabil marcate de etichete ca "stagnare", sau "criză a reformelor"), ”mimarea” luptei anticorupţie, disciplina bugetară redusă şi un program defectuos de privatizare şi stimulare a investiţiilor străine. Totodată, au fost constatate viteze diferite de absorbţie a schimbărilor democratice, economice şi de realizare a reformelor şi modernizării structurilor de forţă ale statului, persistând diferenţe notabile de percepţie a politicilor Kievului între partea de est a Ucrainei, comparativ cu cea de vest. Sunt şi aspecte care imprimă totuşi optimism, fiind de notat în acest sens consolidarea şi funcţionalitatea sistemului parlamentar şi a unor instituţii fundamentale ale statului, chiar şi în condiţiile luptelor politice interne. 

Pe de altă parte, Ucraina şi-a consolidat vizibil structurile de forţă şi forţele de securitate, astfel că, potrivit autorităţilor ucrainene, statul deţine acum cea mai bună armată pe care a avut-o vreodată, echipată cu noi armamente de provenienţă indigenă, dar şi cu tehnică militară din partea SUA sau a Poloniei. Evident, rezultatele obţinute nu au fost de natură să încline raportul de forţe din confruntarea ruso-ucraineană în favoarea Ucrainei, iar consolidarea capabilităţilor de apărare ucrainene nu a reprezentat în sine un element concret de descurajare a Rusiei.
Parlamentul ucrainean a decis deja continuarea eforturilor de finanţare pentru anul următor a structurilor de forţă la niveluri considerate ca fiind ”bugete de război”.

Finanţarea apărării se va ridica la circa 6,9 mld. USD, ceea ca va înseamnă o creştere a cheltuielilor cu puţin peste 1 mld. USD. Finanţări mai mari vor avea cu precădere domeniul consolidării capacităţilor de apărare, structurile care răspund de protecţia frontierelor ucrainene de stat şi, în general, eforturile de consolidare a puterii statului ucrainean. Desigur, dezvoltarea de capabilităţi militare de reacţie rapidă ar genera un răspuns mai ferm al Ucrainei la provocările militare ruse. Dar aceasta înseamnă o finanţare şi mai puternică, timp şi asistenţă militară din partea statelor occidentale.