02 ianuarie 2020

Retrospectivă 2019: anul protestelor!

Claudiu Nebunu

Anul 2019 va rămâne, probabil, amintit în istorie drept anul protestelor. Din Hong Kong până în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, din Europa şi până în America Latină, strada a fost scena luării de poziţie a cetăţenilor. În unele locuri, manifestaţiile sunt încă în desfăşurare, cum ar fi Hong Kong, fără a avea un scop clar; în altele, solicitările celor ieşiţi în stradă par să se îndeplinească, cum ar fi în Chile, unde acestea se pot încheia cu o nouă constituţie mai progresistă. În alte locuri, precum Sudan, Algeria, Liban, Irak, protestele au putut îndepărta liderii nepopulari, dar nu au reuşit să efectueze o schimbare radicală a regimului.Fără îndoială, cauzele au fost diverse... dar cum poate fi interpretată această disponibilitate de a ieşi în stradă? Au atins nemulţumirile o masă critică de mobilizare pentru schimbare? Ce diferă şi ce este similar mişcărilor de stradă din anul abia trecut?

Sursă foto: Mediafax

Oamenii se ridică împotriva ordinii curente...

În lumea întreagă, un număr surprinzător de manifestaţii de protest a început,  alimentat de o furie populară, la adresa unor probleme aparent nu foarte importante: majorarea preţurilor la combustibil într-o serie de cazuri, de la Iran la Ecuador, sau majorarea tarifelor în Chile sau o taxă WhatsApp în Liban. În alte cazuri, precum Hong Kong şi Indonezia, protestatarii au ieşit în stradă după ce guvernele au anunţat noi legi care ameninţau libertăţile civile. Dar, în toate cazurile, nemulţumirea populară, odată dezlănţuită, a găsit ţinte mult mai importante: corupţie, disfuncţionalităţi politice şi o nemulţumire generală în privinţa administrării economice care pare să ofere multe promisiuni şi puţine reuşite unei generaţii cu aşteptări mai mari.

Protestele din Hong Kong au atras atenţia lumii, în parte din cauza participării pe scară largă a majorităţii sectoarelor societăţii, favorizată (sau provocată) şi de intervenţia brutală a forţelor de poliţie şi întotdeauna cu umbra unei pieţe Tiananmen pe fundal. Protestele din Indonezia, din septembrie şi octombrie, împotriva noilor legi profund nepopulare au arătat cât de fragilă poate fi încă democraţia indoneziană, la 20 de ani de la căderea regimului Suharto. În Orientul Mijlociu, protestele din Irak până în Liban au evidenţiat nemulţumirea populară faţă performanţele guvernelor în exerciţiu, de la corupţie, şomaj răspândit şi incapacitate de a furniza servicii de bază... şi, nu în ultimul rând, faţă de imixtiunea din ce în ce mai pronunţată a Iranului în afacerile interne ale statelor din regiune.

În America Latină, au existat o mulţime de scântei generatoare de tulburări, fie că a fost vorba de o clasă politică învechită în Bolivia, corupţie răsunătoare în Ecuador sau deziluzia faţă de modelul de dezvoltare economică existent cândva în Chile.

De asemenea, Europa a simţit cutremurul - de la protestatari în veste galbene care se opun majorării impozitelor în Franţa, până la proteste anticorupţie în Balcani, nemulţumirea separatistă din Catalunia şi marşuri masive la Londra împotriva ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană. Dar ce este comun acestei varietăţi de mişcări populare?

Proteste fără lideri... îmbucurător sau îngrijorător?

„Un lider este cel mai bun atunci când oamenii abia ştiu că există” - se crede că sunt cuvintele filozofului chinez antic Lao Tzu, fondatorul Thaoismului. „Când munca lui va fi finalizată, scopul său va fi îndeplinit, şi vor spune: Noi am făcut-o!”. Dar dacă un lider nu există deloc? În întreaga lume au apărut mişcări de protest fără lideri, atrăgând zeci de mii (în unele cazuri, sute de mii sau chiar milioane) de oameni în stradă. Deşi catalizatorii diferă, protestele au arătat în mare măsură la fel: de la Hong Kong şi Chile până la Irak şi Liban, oamenii au folosit social media pentru a organiza manifestări de bază spontane, în majoritate non-violente, împotriva guvernelor lor - eforturi pe care au promis să le susţină până când toate cerinţele le vor fi îndeplinite.

Mişcările au reuşit uneori - legislaţia nepopulară a fost inversată în unele locuri, iar reprezentanţii regimului au fost nevoiţi să demisioneze în altele -, dar în câteva cazuri nu au făcut decât să încurajeze protestatarii să invoce cereri suplimentare. Pe măsură ce acţiunile de răspuns ale guvernelor se intensifică, apare întrebarea: cât timp pot dura aceste mişcări de bază? Fără un organizator clar la cârmă, aceste proteste riscă să se transforme în ceva pe care chiar şi participanţii nu îl mai pot controla... Lipsa unui lider, a unei conduceri centralizate este o sursă de slăbiciune - sau de forţă?

În Chile, protestele s-au concentrat pe inegalitate şi corupţie. În Liban şi Irak, protestele la adresa sistemelor politice ale acestor ţări au depăşit liniile sectare. În timp ce unele demonstraţii au izbucnit din cauza unor nemulţumiri specifice, cum ar fi legislaţia propusă în Indonezia pentru a slăbi Agenţia anticorupţie a ţării şi a reduce libertatea personală a cetăţenilor, protestele din Haiti, Egipt şi Bolivia s-au extins dincolo de obiectivele iniţiale, în apelurile la guvernele lor pentru demisiona.

Chiar şi în cazurile în care autorităţile au acceptat cererile unor protestatari, manifestaţiile sunt încă puternice. În Hong Kong, mişcarea pro-democraţie se află în a şaptea lună, determinată de îngrijorările răspândite cu privire la statutul semiautonom al oraşului şi la cât poate dura. În pofida retragerii de către guvern a proiectului nepopular de extrădare, care a stârnit protestul în primul rând, cererile mişcării au crescut - şi la fel şi violenţele.

În Franţa, mişcarea similară a „vestelor galbene” şi-a dovedit puterea de a rezista. Protestele naţionale, care au pornit de la nemulţumiri în ceea ce priveşte creşterea preţurilor la combustibil, într-o demonstraţie mai largă anti-guvernare, au trecut la nemulţumiri faţă de reforma pensiilor. Totuşi, unele lucruri s-au schimbat. Deşi spiritul revoltei este încă puternic, participarea a scăzut. Şi în timp ce majoritatea protestelor au fost iniţial paşnice, au apărut şi elemente mai violente.

Natura acestor proteste, fără o conducere clar evidenţiată, nu este întâmplătoare şi nici nu are precedent. Înainte ca politica să devină populistă, mişcările sociale au devenit populiste. Aceste mişcări nu apelează la anumite categorii, ci apelează la toţi cetăţenii … care se simt înşelaţi de clasa politică!.

Rolul social-media... binecuvântare sau blestem?

Succesul acestor proteste poate fi atribuit în mare parte social media, care a permis participanţilor să comunice şi să se organizeze într-un mod mult mai descentralizat. În timp ce unii s-au bazat pe serviciile de mesagerie criptate precum Telegram, alţii folosesc AirDrop, funcţia de la Apple care permite utilizatorilor să partajeze cu uşurinţă conţinutul între dispozitive. Tehnologia actuală permite diseminarea unui „liderism” fără să ai nevoie de un lider pentru diseminarea strategiei. Strategia se diseminează pe orizontală...

Nu doar că social media a permis acestor mişcări să ocolească conducerea tradiţională de sus în jos. Pentru mulţi, natura lipsită de un lider a protestelor este atracţia. La urma urmei, numirea unor lideri face mai uşor pentru guverne să se concentreze pe ei, să-i identifice, să-i aresteze, să-i omoare, să-i denigreze. În schimb, protestele fără lideri sunt mai dificil de reprimat. În plus, multe dintre aceste proteste sunt poziţionate în mod explicit împotriva concentrării puterii în câteva mâini. Deci, prin definiţie, aceste mişcări vor fi lipsite de simpatie faţă de orice concentrare de putere din propriile rânduri.

În Hong Kong, protestatarii au adoptat ca semnal de adunare celebrul citat al maestrului de arte marţiale, Bruce Lee: „Fii fără formă, fără contur, ca apa” - adică imposibil de suprimat. În practică, aceasta s-a manifestat într-o mişcare fără lider, cunoscută pentru formarea de demonstraţii spontane. În Catalonia, unde mii de oameni s-au ridicat împotriva deciziei Curţii Supreme din Spania de a închide nouă lideri separatişti catalani, protestatarii au adus un omagiu Hong Kong adoptând o parte din tactica lor, inclusiv punerea în scenă a unui blocaj al aeroportului din Barcelona.

Dar lipsa unui lider nu este lipsită de defecte.... Protestele „vestelor galbene” din Franţa a cunoscut o divizare la începutul acestui an între cei care au preferat să continue demonstraţiile şi cei care au căutat să oficializeze candidaţi la alegerile europene (efortul din urmă a eşuat!). Mai recent, a apărut o altă schismă între cei care protestau paşnic şi activiştii „blocului negru”, care au implementat metode mai violente, inclusiv acţiuni de vandalism şi incendiere. Deşi cele două grupuri nu sunt legate în mod oficial, demonstraţiile lor s-au suprapus.

Indiferent că protestele au lideri sau nu, autorităţile adesea se împiedică de demonstraţii. Dar lipsa de lideri poate agrava tensiunile şi violenţele atunci când protestatarii nu au pe nimeni care să le ofere indicaţii cu privire la modul de confruntare cu autorităţile. Multe dintre aceste confruntări au avut ca rezultat victime. Peste tot în lume, demonstraţiile recente au fost considerabil mai mortale.

Violenţă... sau non-violenţă?

Faptul că multe dintre aceste proteste au început ca mişcări non-violente ar fi putut juca un rol crucial în longevitatea lor. Dar, pe măsură ce dinamica protestelor s-a schimbat, multe dintre ele evoluând spre mai multă violenţă, există riscul ca acestea să se tempereze? Mişcările de protest nu sunt, prin natura lor, durabile pe termen lung, în mare parte din cauza cantităţii de energie şi angajamentului necesar pentru a le menţine. Spre deosebire de partidele şi organizaţiile oficiale, protestele spontane nu au structurile birocratice care să le continue.

Cu toate acestea, pentru mulţi protestatari, ideea este simplă: nu vă opriţi până când toate cerinţele vă sunt îndeplinite. Pentru cei din Hong Kong, acesta este exprimat prin cântecul popular „Cinci cereri, nu una mai puţin”. În Liban, protestatarii au adoptat sloganul „Toate înseamnă toate”, cu referire la respingerea întregii clase politice. Dar pot mişcările sociale rezolva toate aceste solicitări? Ce se întâmplă când apar întrebări care nu erau anterior pe agendă şi o mare parte a populaţiei nu se simte reprezentată?

Revenind la anul 2019...

...aproape fiecare zi părea să aducă imaginile unui nou protest pe ecranele dispozitivelor multi-media. Şi poate că nu toate erau surprinse în înregistrările derulate pe aceste dispozitive... Cert este că au fost numeroase... poate că una dintre cauze a fost faptul că oamenii au început să conştientizeze din ce în ce mai mult ce înseamnă o mişcare de protest, la ce serveşte şi cum poate fi desfăşurată. Dar, mai mult ca sigur, social media a fost motorul principal în organizarea mişcărilor de stradă şi împărtăşirea informaţiilor privind desfăşurarea acestora...

Anul 2019 a fost anul protestelor... Liban, Chile, Spania, Haiti, Irak, Sudan, Rusia, Egipt, Uganda, Indonezia, Ucraina, Peru, Hong Kong, Zimbabwe, Columbia, Franţa, Turcia, Venezuela, Olanda, Etiopia, Brazilia, Malawi, Algeria, Ecuador... şi probabil alte ţări mai puţin mediatizate. Coincidenţă? Greu de crezut...

Majoritatea cauzelor derivă din nemulţumirea unei generaţii noi faţă de ceea ce guvernele vechi pot oferi... Aşteptările au devenit mai mari în termeni de aspiraţii, nivel de trai, îndeplinire a visurilor... şi regimurile întâmpină din ce în ce mai multe greutăţi nu numai în a asigura aceste cerinţe, ci chiar în a păstra un nivel trecut al îndeplinirii aşteptărilor populaţiei...

Şi, poate mercantil pusă problema, unul din motivele cele mai comune ale protestelor, scânteia declanşatoare, a fost creşterea preţurilor... la ceva! În Ecuador, un punct focal al protestelor a fost cererea pentru restabilirea subvenţiilor pentru combustibil. Subvenţiile pentru preţul petrolului au fost, de asemenea, centrale în protestele din Haiti. În Liban, cetăţenii au fost supăraţi de o nouă taxă percepută pe utilizarea WhatsApp, o taxă pe reţelele de socializare fiind de asemenea o problemă în Uganda. În Sudan, reducerile la subvenţiile pentru alimente şi carburanţi au fost o plângere majoră. În Chile, protestele au vizat majorarea tarifelor la metrou. Iar tendinţa pare să semnaleze că orice creştere de preţuri va deveni din ce în ce mai puţin populară. Una dintre cerinţele iniţiale ale protestelor „vestelor galbene” din Franţa a fost pentru parcarea gratuită în Disneyland Paris. Poate părea puţin deplasată, dar ...a fost!

Dincolo de această încercare de a grupa natura protestelor în umbra creşterii unor preţuri, se pare ca ordinea socială care a guvernat până în prezent şi-a atins limitele. Fără pretenţia de inspiraţie ”nostradamică” sau asociată teoriilor conspiraţiei, anul 2020 ar trebui să fie măcar începutul unor schimbări...

Cel puţin din punct de vedere astrologic îndeplineşte condiţiile...