Raport săptămânal NATO - UE LEVANT Balkanii de Vest Regiunea Mării Negre
Retrospectivă 2018 – Orientul Mijlociu şi Nordul Africii (OMNA)
Monitorul Apărării şi Securităţii
La final de an 2018, şapte ani după schimbări istorice ce au măturat vechea ordine în Orientul Mijlociu şi Nordul Africii, statele din regiune încă se confruntă cu provocări serioase politice, de securitate şi economice. Faliile de tensiune dintre state şi actori politico/ militari din regiune au continuat să se manifeste, inclusiv cu solicitări militare substanţiale. În majoritatea ţărilor care au suferit o tranziţie, situaţia este mai rea decât înainte: un război civil prelungit şi criză umanitară în Siria, un Yemen divizat găzduind o confruntare prin proxy între Arabia Saudită şi Iran, deteriorarea respectării drepturilor omului în Egipt, provocări în curs pentru tranziţia din Tunisia etc. Nordul Africii a continuat să se confrunte cu episoade de proteste provocate de nemulţumiri sociale, mai ales în Tunisia. A început să se contureze perspectiva unor paşi în direcţia stabilizării Libiei. În Egipt, preşedintele şi-a continuat acţiunile în direcţia eliminării oricărei posibilităţi de disidenţă şi instituirii unui regim dictatorial. În Algeria, opinia publică a fost direcţionată spre alegerile din 2019 şi încercările regimului de a-l impune pe Abdelaziz Bouteflika pentru al cincilea mandat prezidenţial.
Prin optarea pentru un parteneriat strategic pe termen lung cu Moscova, Siria şi-a asumat un model politic, economic, militar şi chiar educaţional de factură autoritară care continuă linia inaugurată de Havez Al-Assad. Anul 2018 a marcat accentuarea prezenţei ruse în Siria în domeniile amintite anterior. Dependenţa Damascului faţă de Moscova a continuat să se adâncească pentru că şi pentru programul de reconstrucţie a ţării sunt puţine şanse să găsească alţi parteneri.
Summitul de la Teheran a deschis calea pentru recuperarea enclavei Idlib, chiar dacă, aparent, el a fost marcat de diferenţele de abordare dintre Rusia şi Iran, pe de o parte, şi Turcia, de cealaltă parte. Întâlnirea din 7 septembrie, la care au participat cei trei lideri ai statelor co-sponsor în procesul de pace de la Astana - Iran, Rusia, Turcia, a constituit finalul unei serii lungi de întâlniri şi negocieri atât în interiorul acestui grup, cât şi cu alte state implicate în conflictul din Siria, SUA, Israelul, Arabia Saudită etc.
Problema prezenţei forţelor străine neagreate de regimul de la Damasc pe teritoriul Siriei pare să se îndrepte spre un început de soluţionare prin decizia preşedintelui american, Donald Trump, de retragere a forţelor americane din enclavele rebele sau kurde din nordul şi estul Siriei, precum şi din apropierea graniţei cu Iordania şi Irakul. Regimul sirian a fost permanent foarte vocal împotriva acestei prezenţe dar lipsa resurselor militare şi diplomatice l-a privat de mijloace de presiune adecvate pentru a impune retragerea detaşamentelor militare străine.
Formal, criza politică din Irak a luat sfârşit odată cu desemnarea preşedintelui Barham Saleh şi a premierului Abdul Mahdi, la jumătate de an după alegeri. Mahdi a fost nominalizat de principalele blocuri politice şiite rivale (unul condus de clericul Moqtada al-Sadr, iar celălalt de liderul miliţiilor sprijinite de Iran, Hadi al-Ameri).
Cooperarea a fost de scurtă durată, competiţia dintre cele două blocuri politice fiind reluată pe fondul nominalizării membrilor guvernului (în special portofoliile internelor şi apărării) Această dispută a blocatând formarea noului cabinet. Pretenţiile ambelor blocuri politice privind deţinerea majorităţii parlamentare şi incertitudinile privind componenţa noului guvern au determinat o creştere a tensiunilor la nivelul populaţiei într-un moment în care irakienii manifestă o nemulţumire crescândă pe fondul lipsei stringente a serviciilor de bază, ratei crescute a şomajului şi progresului lent de reconstrucţie a ţării.
În acelaşi timp, alegerea lui Barham Saleh în funcţia de preşedinte a alimentat tensiunile intra-kurde. Preşedinţia a fost disputată cu înverşunare de cele două partide principale kurde (Partidul Democratic din Kurdistan / PDK şi Uniunea Patriotică din Kurdistan / UPK), acestea nereuşind să convină asupra unui reprezentant comun aşa cum se întâmpla în mod tradiţional.
Principalele provocări care îl aşteaptă pe noul premier, dincolo de formarea guvernului, sunt reconstrucţia ţării după patru ani de război cu militanţii Statului Islamic / SI, calmarea tensiunilor etnice şi religioase interne şi balansarea relaţiilor externe între cei doi aliaţi majori ai Irakului, Iranul şi SUA, angrenaţi într-o relaţie conflictuală din ce în ce mai complicată.
Dosarul israeliano-palestinian s-a menţinut în atenţia internaţională. Din martie 2018, tensiunile au crescut semnificativ, Hamas organizând demonstraţii săptămânale violente şi încercând incursiuni de-a lungul frontierei, lansând rachete şi baloane incendiare spre teriroriul israelian. Au fost lansate mai mult de 200 de rachete, fapt ce a provocat îngrijorări privind izbucnirea unui nou conflict major. Tensiunile între Hamas şi Israel au escaladat, ajungând la cel mai ridicat nivel după încheierea Operaţiei Protective Edge (în vara anului 2014).
Când medierea egipteană şi a coordonatorului special al Naţiunilor Unite pentru Procesul de Pace din Orientul Mijlociu, bulgarul Nikolai Mladenov, părea să dea roade, o întâlnire neaşteptată, în sudul Fâşiei Gaza, între o patrulă Hamas şi o unitate israeliană infiltrată era să declanşeze un nou conflict israeliano – Palestinian. Ulterior evenimetului, Hamas a lansat 470 de rachete în doar 48 de ore. Opţiunea premierului pentru continuarea negocierilor cu Hamas şi încheierea unui armistiţiu, care să permită discuţii despre un eventual acord de pace între Israel şi Hamas, nu a fost împărtăşită însă şi de ministrul apărării, Avigdor Lieberman, care a ales demisia. Hamas a ales să aştepte vremuri mai bune pentru o confruntare.
Recentele evoluţii sugerează că, deşi Hamas nu este în căutarea unui nou conflict pe scară largă, a început să-şi asume riscuri în creştere din cauza mai multor factori: necesitatea câştigării de concesii din partea Israelului pentru relaxarea blocadei asupra Fâşiei, necesitatea eliberării frustrării provocate de raidurile forţelor israeliene, precum şi dorinţa de a-şi consolida statutul de apărător al Fâşiei, în special în contextul pierderilor suferite în rândurile participanţilor la protestul „Grand March Of Return” (început pe 30 martie a.c.).
În acelaşi timp, Israelul caută să răspundă punctual acţiunilor Hamas şi pare că este prea ocupat cu situaţia de la frontiera de nord şi nu doreşte escaladarea situaţiei în Gaza, oferind grupării islamiste mai mult spaţiu de manevră.
În concluzie, se pare că niciuna dintre părţi nu doreşte o escaladare a conflictului, dar ambele doresc să schimbe situaţia actuală: Hamas doreşte ridicarea blocadei asupra Fâşiei Gaza şi oprirea raidurilor, iar Israelul doreşte oprirea atacurilor şi incursiunilor de-a lungul frontierei. Totuşi, îndeplinirea acestor obiective a condus la acţiuni care ar fi putut provoca exact rezultatul care se încercă a fi evitat.
Arabia Saudită şi prinţul moştenitor Mohammed bin Salman (MBS), în particular, s-au confruntat cu intense critici la nivel internaţional după moartea jurnalistului saudit dizident Khashoggi în incinta Consulatului saudit din Istanbul, fapt care a împins Regatul în una din cele mai grave crize din istoria acestuia. Alte acţiuni ale lui MBS care au împins ţara în această direcţie au fost blocada esuată asupra Qatarului, arestarea la domiciliu a premierului libanez Saad al-Hariri şi scandalul diplomatic cu Canada pe tema respectării drepturilor omului, având ca rezultat slăbirea întregii Case Regale saudite.
Deciziile luate de MBS în politica externă şi estimările greşite ale rezultatelor acestora nu numai că au ieşit total din tiparul diplomaţiei tradiţionale a Arabiei Saudite, dar efectiv au împins ţara spre instabilitate politică. Acum, Arabia Saudită este în conflict cu Turcia şi aliaţii sunniţi ai acesteia, inclusiv Qatarul, precum şi cu Iranul şi aliaţii şiiţi ai acestuia din Irak, Siria, Yemen şi Liban. Pe de altă parte, prin decizia de a acţiona în direcţia normalizării relaţiilor cu Israelul, MBS riscă să piardă suportul statelor arabe, care nu renunţă în a sprijini cauza palestiniană.
În plan intern, deşi, încă de la începutul ascensiunii la putere, MBS a câştigat sprijin popular prin adoptarea de reforme economice şi sociale, în conjunctura actuală riscă pierderea suportului şi apariţia unor forţe radicale, pe măsură ce parte din saudiţi realizează că ţara lor şi-a ales greşit aliaţii şi duşmanii. În plus, zeci de membri ai familiei regale (prinţi, veri) încearcă să evite accederea lui MBS la tron şi susţin o schimbare în linia succesiunii, însă au dat asigurări că nu vor acţiona atât timp cât Regele Salman va fi încă în viaţă.
Nu este în interesul nimănui (cu excepţia, poate, a Iranului) ca Arabia Saudită să se confrunte cu instabilitate şi să ajungă sub ameninţarea unui colaps intern. Pe cale de consecinţă, Curtea Regală ar trebui să acţioneze urgent pentru a rezolva situaţia. De asemenea, este puţin probabil ca regele să se întoarcă împotriva propriului fiu.
În pofida retragerii SUA din Acordul internaţional nuclear cu Iranul (Joint Comprehensive Plan of Action/JCPOA) şi reinstaurării sancţiunilor americane la adresa Teheranului în domenii cruciale precum băncile, energia, comerţul, exportul de petrol, eforturile politice şi economice ale celorlalţi semnatari ai JCPOA şi surpinzătoarea răbdare a Iranului au generat un curent optimist privind menţinerea Acordului şi speranţa unei eventuale reveniri a atitudinii Washingtonului. Europenii au continuat să adopte o serie de măsuri pentru a contracara efectele sancţiunilor, reiterând însă foarte clar că orice încălcare a JCPOA va avea drept consecinţe re-impunerea sancţiunilor proprii.
Dincolo de impunerea de noi constrângeri asupra programului nuclear iranian, Administraţia Trump a căutat să limiteze postura regională a Teheranului şi intervenţia acestuia în conflictele din Siria şi Yemen.
Iranul se confruntă în acest moment cu sancţiuni mai mari decât cele cu care a avut de-a face vreodată, dar toleranţa faţă de acestea a rămas totuşi la un grad ridicat. Pentru a rezista noilor restricţii, Teheranul a ales să renunţe la unele reforme economice pe termen lung, în schimb fiind de aşteptat să se concentreze pe remedierea unor deficienţe stringente, precum creşterea numărului de şomeri, în special în rândul tinerilor, lipsa de hrană şi medicamente şi, bineînţeles, inflaţia. Dar Teheranul are la îndemână o serie de mijloace politice şi sociale pentru a ţine sub control aceste fenomene. Probabil vor fi proteste, dar aparatul de securitate iranian este capabil să le facă faţă, atât timp cât liderii clasei conducătoare rămân uniţi în apărarea sistemului. Pe de altă parte, populaţia iraniană este obişnuită cu privaţiunile, fapt ce va reduce presiunea asupra politicului determinată de înrăutăţirea situaţiei economice.
În concluzie, va fi nevoie de un declin economic sever şi prelungit pentru a determina fragmentarea coeziunii aparatelor politic şi de securitate şi o schimbare de substanţă în Iran.
Yemenul rămâne divizat între forţele pro-guvernamentale care controlează sudul şi o bună parte din centrul ţării, şi forţele rebele care deţin capitala Sana’a, nordul şi o bună parte din vestul ţării (unde se află şi oraşul-port Hodeidah). Intervenţia puterilor regionale (Arabia Saudită, respectiv Iran) în conflict ameninţă să târască ţara spre o mai largă divizare sunnito-şiită. În acelaşi timp, luptele continuă să ia un important tribut de vieţi omeneşti, una din cele mai grave crize umanitare din lume.
Colapsul economiei din cauza războiului şi, implicit, inflaţia au contribuit la împingerea populaţiei spre sărăcie şi foamete, categoria cea mai afectată fiind copiii. Ofensiva declanşată de forţele pro-guvernamentale, sprijinite de raidurile Coaliţiei arabe, asupra Hodeidah a complicat şi mai mult situaţia umanitară, readucând conflictul în atenţa internaţională.
Eforturile ONU de a media negocierea unui acord între cele două părţi au eşuat în mod repetat. Însă, la final de an, pentru a doua oară de la începutul războiului (2014) şi pentru prima dată în ultimii doi ani şi jumătate, reprezentanţi ai celei două tabere au acceptat şi au reuşit să se întâlnească în Suedia, sub medierea ONU, pentru negocierea unui acord de pace.
Dar, deşi atât rebelii, cât şi forţele pro-guvernamentale, şi-au exprimat disponibilitatea de a accepta planul ONU de mediere a încetării războiului, confruntările cunosc perioade de acalmie întrerupte de intensificări ale luptelor.
Eşecul rundelor anterioare de negocieri par să indice faptul că părţile impun pre-condiţii care nu permit stabilirea unei baze comune de negociere. Cadrul discuţiilor, stabilit prin Rezoluţia ONU nr. 2216, este greu de respectat pentru că prevede dezarmarea unilaterala a rebelilor Houthi şi retragerea acestora din teritoriile câştigate. De asemenea, nu reflectă dinamica din teren a conflictului şi nu pune impune condiţii actorilor externi implicaţi, astfel că aceştia ar putea oricând să acţioneze pentru nerespectarea oricărui acord.
Egiptul a făcut progrese economice, atingând nivelul de dinaintea revoluţiei din 2011, dar drepturile omului sunt din ce în ce mai puţin respectate. 2018 se poate numi anul condamnărilor în Egipt: mii de persoane au fost condamnate la ani numeroşi de închisoare, unele chiar la pedeapsa cu moartea, sub învinuirea de implicare în acte de violenţă la adresa forţelor de poliţie cu ocazia manifestaţiilor în masă ce au urmat loviturii de stat militare (iulie 2013) care a condus la schimbarea fostului preşedinte egiptean şi lider al Frăţiei Musulmane, Mohamed Morsi.
Organizaţii internaţionale pentru drepturile omului au acuzat regimul de la Cairo că este ultra-represiv şi că foloseşte justiţia cu scopul de a reprima orice fel de disidenţă. Sute de islamişti au fost condamnaţi la moarte în cadrul unor procese în masă denunţate de ONU.
Şi situaţia respectării drepturilor omului continuă să se deterioreze, regimul de la Cairo impunând din ce în ce mai multe restricţii prin adoptarea unor legi care să permită pedepsirea oricărei opinii critice sau crearea vreunui curent disident.
Preşedintele Abdel Fatah al-Sissi a reuşit să-şi consolideze poziţia, recurgând acum la acte cu tentă dictatorială: numirea premierului fără votul de încredere al Parlamentului, demiterea ministrului apărării fără aprobarea Consiliului Suprem al Forţelor Armate (CSFA). De la preluarea puterii în 2013, Al-Sissi a înlăturat sistematic orice obstacol aflat în calea centralizării puterii în mâinile sale. Prin deciziile de ignorare a Parlamentului şi CSFA, liderul egiptean a eliminat şi cele două cele mai importante instrumente de control al preşedintelui, iar Constituţia a devenit o tipăritură moartă.
Libia a rămas o societate caracterizată de puternice legături de clan şi tribale, cu două autorităţi rivale (în vest - Guvernul Acordului Naţional/GAN, instalat la Tripoli, respectiv în est - Camera Reprezentanţilor/parlamentul de la Tobruk) care încearcă să-şi impună autoritatea în teritoriu şi grupuri înarmate/miliţii constituite pe timpul revoluţiei, fiecare urmărindu-şi propriile interese, rămân obsatcolele principale în calea spre stabilizare.
Confruntări între diverse miliţii au avut loc pe întreg cuprinsul Libiei, sub motivul sprijinului uneia dintre tabere (est-vest), pentru zone de influenţă şi surse de finanţare, interesele particulare prevalând celor naţionale. Miliţiile din Tripoli selectate să coopereze cu Ministerul de Interne au contribuit la îmbunătăţirea situaţiei de securitate din capitală, însă astfel au intrat în conflict cu alte grupuri înarmate, în încercarea de a-şi proteja zonele de influenţă şi interesele. Miliţiile rivale din afara capitalei se simt marginalizate, conştientizând riscul de a pierde accesul la fondurile de stat, şi încearcă să câştige controlul asupra Tripoli.
O conferinţă internaţională a avut loc recent în Italia (Palermo), aducând o rază de speranţă. Liderii politici cheie libieni s-au angajat în parcurgerea unui proces politic de reconciliere şi stabilizare propus şi supervizat de ONU. Unul din succesele conferinţei a fost aducerea la masa negocierilor a generalului Khalifa Haftar, comandant al Armatei Naţionale Libiene (ANL), care acţionează în sprijinul taberei din est, şi a premierului Fayez al-Sarraj, liderul cabinetului de la Tripoli (GAN), recunoscut internaţional. Ambele părţi, între care există conflicte majore de interese, au convenit totuşi să sprijine noul plan ONU care prevede organizarea de alegeri parlamentare şi prezidenţiale în iunie 2019.
Scena politică şi mass-media din Algeria, pro-guvernamentale sau de opoziţie, au propulsat pe agenda publică subiectul alegerilor prezidenţiale din aprilie 2019 şi viitorul lui Bouteflika la putere. De la accidentul cerebral din 2013, preşedintele algerian a trecut printr-o serie de recidive, fiind imobilizat într-un cărucior, şi a apărut sporadic în public (numai în fotografii oficiale cu demnitari aflaţi în vizită în Algeria). Totuşi, în 2014, Bouteflika a câştigat un nou mandat, chiar dacă a absentat pe timpul propriei campanii electorale (fostul premier, Abdelmalek Salal, a coordonat întreaga campanie).
Formaţiunile politice majore din coaliţia de guvernamânt (Frontul de Eliberare Naţională, condus de însuşi Bouteflika, Adunarea Naţională pentru Democraţie, condusă de actualul premier, Ahmed Ouyahia) insistă că actualul preşedinte serveşte cel mai bine păstrării orientării ţării pe un curs natural, nimeni altul nefiind capabil să conducă Algeria în următorii ani.
Bouteflika nu a dat un răspuns, însă a luat măsuri de schimbare din funcţie a unor oficiali de rang înalt din armată şi alte instituţii de forţă la un nivel fără precedent, generând astfel speculaţii referitor la confruntările între elitele algeriene în perspectiva alegerilor prezidenţiale din aprilie 2019.
Bouteflika (cercul de apropiaţi ai acestuia) caută să demonstreze că încă deţine în mâini ferme conducerea ţării şi să înlăture orice personalitate cu potenţial de afirmare în afara controlului regimului.
Dincolo de abordarea punctuală a ceea ce s-a întâmplat în regiune în anul 2018, merită de semnalat schimbarea echilibrului relativ al implicării externe sau regionale. Administraţia Trump a ales să revitalizeze alianţele cu Arabia Saudită, Egipt şi Israel, în încercarea de a contracara Iranul, perceput ca o ameninţare majoră şi un actor cu un mare potenţial destabilizator.
Rusia pare mult mai interesată în a deveni un mediator în disputele regionale. Pentru a câştiga o poziţie geopolitică privilegiată în zonă, în special în Siria, Moscova a menţinut relaţii bune cu mulţi dintre actorii regionali. Nu din intâmplare Rusia are legături de diferite naturi de la Israel la Iran, de la Siria la Arabia Saudită, de la Turcia la Liban, de la Egipt la Algeria. Acestea permit Moscovei consolidarea unei faze a politicii sale externe intervenţioniste, utilă în acelaşi timp şi confruntării cu SUA.
Mediul extern a afectat evoluţiile de securitate, politice, economice şi sociale din OMNA dar, în acelaşi timp, acestea au determinat agenda internaţională, au solicitat acţiuni internaţionale globale şi au provocat ordinea şi normele existente. Vechile soluţii sau modalităţile prin care actorii externi interferau în regiune sunt depăşite sau, cel puţin, în schimbare. Au apărut noi formate de abordare şi noi actori, iar influenţele acestora sunt în creştere, provocând chiar existenţa ordinii globale bazate pe stat ca factor primar al relaţiilor politice. Probleme relevante precum migraţia sau mobilitatea internă, intervenţiile externe, posesia şi chiar utilizarea armelor de distrugere în masă se manifestă pregnant în zonă şi solicită atenţie şi acţiuni la nivel global, care în schimb interferează şi chiar provoacă schimbări în ordinea regională.
Această tendinţă nu diminuează rivalităţile, ale căror cauze sunt mai mult geopolitice decât religioase şi / sau sectariene, ci favorizează creşterea asertivităţii unor rivali globali ai SUA, în speţă Rusia.
