Retrospectivă 2018 NATO - Între Summit-ul doctrinar - financiar de la Bruxelles şi provocările hibride din Est

Summit-urile NATO au constituit platforma pentru transmiterea direcţiilor strategice instituţiilor sale şi statelor membre şi sunt considerate repere semnificative care marchează evoluţia în timp a NATO. Anexarea Crimeeii de către Rusia, în anul 2014, a marcat reconfigurarea hărţii geopolitice a Europei şi, ca urmare, relaţia de cooperare dintre Moscova şi Occident s-a deteriorat profund. Nevoia de adaptare şi  deteriorarea securităţii în afara graniţelor NATO a condus la două reuniuni de nivel înalt în cadrul aliat.

Summit-ului din Ţara Galilor, din anul 2014, pe lângă măsurile specifice de reacţie la criza ucraineană, a inclus un angajament pentru investiţii în domeniul apărării, care a urmărit obţinerea unei repartizări echilibrate a costurilor şi responsabilităţilor în cadrul NATO.

Bazându-se pe angajamentele din 2014, Summit-ul de la Varşovia din 2016 a stabilit, în plus, o ”prezenţă înaintată a NATO” („enhanced Forward Presence” - eFP), care cuprinde grupuri multinaţionale de nivel batalion în Estonia, Letonia, Lituania şi Polonia. Obiectivul constituirii acestora era de a descuraja o posibilă agresiune împotriva statelor membre. Totodată, începând cu anul 2016, NATO a luat măsuri pentru a se adapta la ameninţările convenţionale şi neconvenţionale care caracterizează din ce în ce mai mult mediul de securitate modern. Cu toate acestea, o serie de provocări împiedică Alianţa de a se apăra împotriva unei Rusii renăscute, cu capacităţi militare modernizate şi tactici provocatoare de luptă hibridă.

De asemenea, conflictele violente care au destabilizat regiunea Orientului Mijlociu şi Africa de Nord au creat atât provocări de securitate, cât şi diviziuni profunde între membrii Alianţei, privind modul de abordare a fluxurilor de refugiaţi. Acest context de securitate a marcat întreaga agendă politico militară a NATO în anul 2018.

Problemele din Siria, Irak, Coaliţia globală pentru înfrângerea ISIS, asigurarea aliaţilor şi descurajarea Rusiei, lupta împotriva terorismului şi viziunea strategică asupra migraţiei europene (globale) au constituit elementele definitorii pentru reconsiderarea nevoii de a formula un nou concept strategic.

Relaţia cu Uniunea Europeană şi problema extinderii NATO (Georgia şi Ucraina, Macedonia şi Bosnia-Herţegovina), s-au regăsit de asemenea, în agenda politică a anului 2018.

Agenda de lucru a Alianţei mai cuprindea aspecte ce ţin de măsurile de asigurare pentru membrii NATO (Planul de acţiune pentru creşterea capacităţii operaţionale, Constituirea şi pregătirea forţelor cu nivel foarte înalt de Pregătire, Extinderea şi Întărirea  Prezenţei Înaintate). Investiţiile în apărare şi modul de utilizarea a resurselor financiare în scopul asigurării capabilităţilor necesare Alianţei, au reprezentat un alt obiectiv important al NATO în anul 2018.

Obiectivele privind apărarea antirachetă, programul de pregătire prin exerciţii, consolidarea rolului NATO în Marea Mediterană şi Marea Neagră şi contribuţiile aliate la Operaţia ”Resolute Support” au făcut parte din preocupările cu caracter operaţional.

Aspectele ce ţin de planificarea nucleară, parteneriate şi provocările emergente de securitate au completat calendarul Alianţei Nord-Atlantice.
Consistenţa agendei de priorităţi a Alianţei prevestea un an bun, un an al implementărilor în întreg spectrul de activităţi proprii.

Un subiect atrăgea, însă, atenţia NATO, dar mai ales membrilor săi: finanţarea cheltuielilor de apărare şi distribuirea eficientă şi uniformă a efortului membrilor Alianţei în cadrul acesteia. Decalajele aportului financiar la asigurarea cheltuielilor de apărare în cadrul Alianţei au devenit din ce în ce mai evidente, realitate ce avea să accentueze nevoia militară şi politică de a remedia aceste deficienţe pentru viitorul Alianţei transatlantice.

Mai mult, dezbaterea pe această temă se încălzeşte considerabil tocmai datorită faptului că securitatea europeană necesită nu numai resurse financiare suficiente, ci şi planuri comune de apărare credibile. De data aceasta, distribuirea efortului nu se mai referă în primul rând la operaţiunile expediţionare, ci şi la capacitatea fiecărei naţiuni de a-şi îndeplini rolul în cazul unui viitor război sau al unui atac armat. Existenţa unor viziuni diferite ale naţiunilor în ceea ce priveşte strategia de apărare şi abordarea acestui subiect din perspectiva naţională şi europeană contura deja o concluzie: NATO şi UE, fără SUA, vor susţine cu greu capabilităţi militare într-un spectru exhaustiv al ameninţărilor şi din acest punct de vedere, credibilitatea măsurilor de reasigurare şi descurajare convenite de NATO va fi pusă sub semnul îndoielii.

În aceste circumstanţe, insistenţele SUA ca partenerii săi să-şi asume mai mult din responsabilitatea securităţii proprii au avut ca efect ideea ca Europa să-şi propună să joace rolul său ca actor deplin de securitate. Faptul că nu se reuşeşte să se înţeleagă foarte clar dacă UE şi NATO fac lucruri diferite sau complementare, împreuna cu abordarea europeană privind creşterea cheltuielilor pentru apărare în sprijinul industriei europene de apărare, creează nedumeriri şi incertitudini la nivel transatlantic.

Subiectul finanţării cheltuielilor de apărare ale statelor membre devine astfel prioritatea discuţiilor pe timpul summit-ului de la Bruxelles. Desfăşurat într-un moment de o complexitate majoră în relaţiile internaţionale, în care Alianţa îşi dorea sa definească o nouă ecuaţie de securitate pentru consolidarea legăturii transatlantice şi continuarea asigurării indivizibilităţii securităţii între Statele Unite şi Europa, summit-ul debutează într-o atmosferă tensionată. În mare parte, din cauza avertizărilor publice ale preşedintelui Trump asupra cheltuielilor de apărare ale statelor membre. În continuare, discuţiile au fost marcate de un conflict al declaraţiilor care a caracterizat, până la final, atmosfera de lucru. Din această perspectivă, pentru mulţi observatori, combinaţia  presiunilor interne şi externe ameninţă să erodeze încrederea pe care o are NATO la nivel global.

În ciuda acestor aparenţe, Summit-ul NATO din 2018 a elaborat o declaraţie care cuprinde 79 de paragrafe şi care conturează noi angajamente şi reafirmă că NATO „va continua să stea şi să acţioneze împreună, pe bază de solidaritate, scop comun şi împărţire echitabilă a sarcinilor”.

Declaraţia finală privind securitatea şi solidaritatea transatlantică, adoptată la summit, confirmă „legătura transatlantică inegalabilă dintre Europa şi America de Nord” şi subliniază că articolul 5 din Tratatul Atlanticului de Nord - ”un atac împotriva celuilalt este un atac împotriva tuturor” - principiul apărării colective, rămâne principiul de bază al Alianţei.

De asemenea, declaraţia a reafirmat angajamentele statelor membre de a-şi spori măsurile de descurajare în Europa Centrală şi de Est, una din măsurile concrete constituind-o implementarea permanentă a forţelor înaintate ale NATO, care implică în prezent 4.500 de trupe aliate dispuse în Estonia, Letonia, Lituania şi Polonia.

Adoptarea deciziei statelor membre de a lansa Iniţiativa de pregătire a forţelor NATO (”NATO’s Readiness Initiative”), în scopul realizării interoperabilităţii şi sporirii mobilităţii acestora, s-a materializat prin angajamentul colectiv NATO „Four 30s” prin care 30 de batalioane, 30 de nave de luptă şi 30 de escadrile de aviaţie vor fi gata, în 30 de zile, să fie desfăşurate pentru a consolida prezenţa aliată într-o posibilă criză europeană.

Aprobarea modificării structurii de comanda şi angajamentul ferm de a face din NATO o organizaţie capabilă să contracareze în mod eficient ameninţările cibernetice, inclusiv pe cele desfăşurate în cadrul unei campanii hibride, reprezintă un alt moment de succes al summit-ului. Sprijinul continuu al NATO în Afganistan şi aprobarea începerii unei noi misiuni de formare şi consolidare a capacităţilor non-combatante în Irak, s-au adăugat la problematica aprobată prin Declaraţia finală a summit-ului NATO din 2018. Aceasta demonstrează că forţa şi valoarea NATO rezidă din unitatea membrilor săi.

În adaptarea Alianţei pentru a face faţă unui mediu de securitate în continuă schimbare, caracterizat de noi domenii de conflict, precum şi de ameninţări permanente, solidaritatea poate fi cel mai important avantaj al NATO. Dar vorbele nu au fost suficiente, iar angajamentele trebuiau consolidate.

Ulterior summit-ului se desfăşoară un periplu al Secretarului General al NATO, Jens Stoltenberg, în capitalele europene şi în SUA, cu un mesaj de unitate şi respectare a angajamentelor asumate. La Washington, mesajul este mai nuanţat, scoate în evidenţă faptul că NATO este foarte important pentru Europa şi, în egală măsură, pentru Statele Unite. Argumentele pentru susţinerea acestuia se bazau pe faptul că pacea şi stabilitatea în Europa sunt de interes vital atât pentru europeni, cât şi pentru Statele Unite, iar aliaţii NATO amplifică puterea militară a Americii. Într-o lume incertă, efortul comun, pe ambele ţărmuri ale Atlanticului, pentru a proteja libertatea şi securitatea cetăţenilor care locuiesc în acest spaţiu, va demonstra legătura transatlantică vitală care trebuie să întărească, în continuare, cea mai de succes şi cea mai valoroasă alianţă din istorie.

Exerciţiul NATO „Trident Juncture 2018” avea să marcheze, la finalul anului 2018, capacitatea de reacţie rapidă a NATO, pentru sprijinul aliaţilor sau pentru o intervenţie rapidă în situaţii de criză militară. „Trident Juncture 2018”, cea mai mare demonstraţie de forţă a Alianţei Nord-Atlantice din ultimii 30 de ani, a asigurat tuturor participanţilor un mediu realist de aplicare a unui scenariu de luptă de înaltă intensitate, cu libertate de manevră în toate dimensiunile, pregătind NATO pentru provocările prezente şi viitoare.

Exerciţiul a avut o rezonanţă deosebită mai ales prin modul cum a fost perceput de statele care îşi doresc escaladarea agresiunii şi ameninţărilor la adresa Europei şi Americii.

Acţiunile militare s-au desfăşurat în Norvegia, Atlanticul de Nord şi Marea Baltică şi au reprezentat opţiunile defensive ale NATO pentru protejarea liniilor de comunicare maritimă ale Alianţei în zona Arctică, Marea Baltică şi ţărmul norvegian.

Deşi defensiv în natură, „Trident Juncture 2018”, reprezentând o demonstraţie şi un test major al răspunsului colectiv al NATO la un atac armat fictiv împotriva unui stat membru aliat, a stârnit furia Rusiei care consideră ca acesta a urmărit escaladarea tensiunilor NATO - Rusia. Un alt element cu valenţă politică strategică ce a amplificat furia Moscovei l-a reprezentat participarea la exerciţiu a ţărilor scandinave, Suedia şi Finlanda. Această aliniere istorică formalizează eşecul preşedintelui Putin de a-şi alătura şi supune vecinii. Şi ca manifestările de irascibilitate să nu fie numai declarative, acţiunile ruse pe timpul exerciţiului (survolări ale zonei exerciţiului, desfăşurarea activităţilor de testare a rachetelor în regiune, întrebuinţarea echipamentelor de război electronic etc.) au demonstrat ca supărările Moscovei sunt reale. Dacă adăugăm la toate acestea încălcările repetate ale tratatului INF, precum şi practicile operaţionale periculoase ale armatei ruse împotriva navelor de război şi a avioanelor NATO, constatam un comportament perturbator la nivel internaţional.

O deteriorare a situaţiei de securitate în Marea Neagră şi în Marea Azov prin extinderea desfăşurării de forţe navale ruseşti de la Marea Caspică până la Marea Azov, acumularea de resurse militare în regiune şi controlul ilegal al Moscovei asupra Strâmtorii Kerci, transformă Marea Azov într-un „lac rusesc” cu implicaţii strategice şi economice profunde pentru Ucraina, dar şi pentru ţările care tranzitează strâmtoarea cu interese economice. Incidentele din 25 noiembrie (ironie a sorţii, exact când ia sfârşit exerciţiul „Trident Juncture 2018”) reprezintă, pentru prima dată de la începutul războiului "hibrid" al Rusiei împotriva Ucrainei, în 2014, o acţiune armată rusă directă asupra forţelor ucrainene.

Iată că, la sfârşitului anului 2018, NATO, cu o agendă deja pregătită pentru anul viitor, în centrul căreia aniversarea celor 70 de ani de existenţa conturează angajamentul membrilor Alianţei de a proteja libertatea, patrimoniul comun şi civilizaţia popoarelor lor, este nevoită să-şi reconfigureze acţiunile pentru o situaţie de securitate tensionată şi imprevizibilă.