Resursele Umane ale Armatei României - un secret pentru legiuitori?

Cea mai importantă resursă a Armatei României este resursa umană! De câte ori nu am auzit acest slogan? Mai ales în discursurile politice. S-a spus, probabil, şi la 9/22 octombrie 1862, atunci când, prin Înalt Decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în cadrul Ministerului de Război, s-a înfiinţat Direcţia Personal şi Operaţii Militare. Se spune, se repetă de fiecare dată, când se mai modifică o lege care priveşte personalul militar. Dar care este, de fapt, adevărul despre ce înseamnă omul din cea mai importantă instituţie a statului care trebuie să apere existenţa sa, integritatea teritorială, independenţa şi unitatea naţională, acum la Centenar?

În Primul Război Mondial, deşi România a intrat în luptă la doi ani după începerea sa, forţele sale armate erau prost echipate, deoarece banii se cheltuiseră pe contracte oneroase. Militarii erau neinstruiţi, iar „elitele” sale erau numite pe criterii cel puţin îndoielnice. Înfumurarea participării la cel de-al doilea Război Balcanic, care a însemnat pentru mulţi doar o fanfaronadă (bulgarii erau deja învinşi de celelalte state care şi-au luat revanşa după primul Război Balcanic) a contribuit şi ea la luarea deciziilor militare, dovedite a fi fost dezastruoase pentru sutele de mii de militari căzuţi la datorie. Conform statisticilor, am avut cel mai mare număr de pierderi, raportat la forţele implicate. Şirul de înfrângeri umilitoare a generat o retragere grea, dar şi refugiul altor sute de mii de civili. Bolile şi foametea au contribuit la creşterea numărului de pierderi. Soarta şi aliaţii occidentali din Antanta au făcut posibil ca luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz să conteze.

La 100 de ani de la sfârşitul acestui război, resursele umane din armată sunt, din nou, sărbătorite, cel puţin aşa sună denumirea zilei. De fapt, este o sărbătoare a celor ce gestionează resursele umane, a instituţiei care elaborează şi aplică politicile de personal, cu obiectivul declarat de a realiza managementul resurselor umane. Cu timpul, această activitate a presupus o specializare tot mai necesară, bazată pe studii sociologice, psihologice (socio-comportamentale) şi juridice.

Dar să vedem, doar la modul general (fără niciun apropo la noua denumire a direcţiei), care este situaţia actuală a resurselor umane, pornind de la un document important, proiectul de modificare a Legii nr. 446/2006 privind pregătirea populaţiei pentru apărare, aflat în dezbatere publică pe site-ul ministerului. Ar putea fi o bună ocazie pentru o analiză aprofundată a problemelor reale ale personalului care lucrează în forţele armate şi a atribuţiilor ce revin tuturor cetăţenilor pentru apărarea ţării.

Din document reiese că avem un pachet de legi, care ar trebui să aibă aceleaşi concepte de bază, să fie construite logic şi sinergic pentru a constitui cadrul juridic foarte important al securităţii naţionale. În condiţiile în care modificarea unui cuvânt din actuala Constituţie este extrem de dificil de realizat, este rolul parlamentarilor să identifice soluţiile pentru ca statutul cadrelor militare să includă şi militarii care au grade de soldaţi, angajaţi profesionişti, deci nu înrolaţi pentru satisfacerea unui serviciu obligatoriu. Ideea necesităţii reintroducerii serviciului obligatoriu mai apare din când în când în dezbaterea publică, dar mai mult ca subiect de presă.

Tot din document, rezultă că lucrurile nu sunt chiar aşa cum ar trebui, că sunt legi care folosesc termeni diferiţi, ba chiar concepte diferite. Dorinţa de armonizare a legii 446/2006 cu mai multe legi, în special cu cele care stabilesc statutul sau statutele (!) personalului care îmbracă uniforma militară este salutară. Totuşi, din analiza propunerilor rezultă că întregul demers este unul strict birocratic, de înlocuire a unor termeni cu alţii, iar unele dintre acestea demonstrează lipsa de coerenţă şi claritate a pachetului de legi amintit. Nota de fundamentare este şi mai elocventă în acest sens.

Multiplele modificări survenite la legea privind statutul cadrelor militare, apariţia unui alt statut, al militarilor profesionişti (să înţelegem că ceilalţi nu sunt consideraţi „profesionişti”?), iar, mai nou, cel al „rezervistului voluntar”, s-au făcut, în primul rând din raţiuni politice, cu o oarecare implicare a unor „experţi” militari, care au încercat să pună în practică solicitările politice.

Pentru că este supus dezbaterii publice, consider că este important să exprim o opinie, astfel încât să se poată face ceva, înainte de a se lua o decizie. Am trimis comisiilor pentru apărare un proiect de statut al militarilor, care acoperă toate categoriile de militari – ofiţeri, subofiţeri, soldaţi, rezervişti, activi sau în retragere. Prin acest proiect s-ar rezolva şi clarifica multe din problemele actuale privind predictibilitatea carierei militare, intrarea şi ieşirea din forţele armate, în condiţiile unei transparenţe absolut necesare pentru a elimina dubiile şi incoerenţele existente.

Filosofia ar fi simplă, pornind de la faptul că începerea carierei militare se poate face în mai multe situaţii, de la intrarea în colegiu, până la o vârstă de aproximativ 30 de ani, după absolvirea unui master. Pentru fiecare etapă în parte este necesară o pregătire militară minimă, obligatorie, urmată de o specializare, acolo unde este cazul. Plecarea din instituţie trebuie să fie sprijinită prin reconversie profesională, pentru a putea fi integrat în societatea civilă cu maximum de randament. Cel mai important, dar şi cel mai controversat punct ar putea fi acela în care se prevede o limită maximă de 35 de ani ca soldat. Aceasta deoarece, dacă până la această vârstă persoana în cauză nu s-a decis sau nu a demonstrat calităţile necesare pentru a continua cariera militară ca subofiţer sau ofiţer, atunci trebuie să revină în societate, la alt loc de muncă, lăsând loc altuia mai tânăr. Astfel s-ar crea o legătură mai mare a instituţiei cu societatea şi s-ar ieşi din starea din ce în ce mai periculoasă de izolare, ca domeniu închis, greu accesibil. Pentru cei care sunt în momentul de faţă peste această vârstă, am propus câteva soluţii, acceptabile şi aplicabile.

Un alt principiu, specific tuturor statelor membre NATO, este că militarul trebuie să poarte gradul corespunzător funcţiei pe care o deţine. În momentul de faţă, acest lucru este total neclar, de aici rezultând mai multe probleme. De altfel, în celelalte state NATO (cel puţin cele despre care am suficiente informaţii), abordează şi salarizarea personalului funcţie de grad, cu unele suplimentări, funcţie de vechime, periculozitate şi dificultate la atragerea personalului.

Numirile în funcţii mai mari decât gradul deţinut s-ar face doar prin acordarea imediată şi a gradului corespunzător. Astfel, nu ar mai fi posibil ca pe funcţii din cadrul NATO sau din alte instituţii internaţionale, care revin României, cu grad de general (flag-to-post), funcţii de reprezentare la nivel aliat, să fie ofiţeri cu grade inferioare funcţiei respective. Această practică a fost reclamată adesea de comandanţii comandamentelor sau agenţiilor unde erau încadraţi respectivii ofiţeri. Profesionalismul acestora nu a fost contestat, în schimb a lipsit greutatea gradului corespunzător funcţiei!

Decizii de acest fel sunt posibile dacă se face o Analiză Strategică a Apărării, proces care ar trebui să implice mai multe opinii, dar şi o cercetare serioasă, făcută de profesionişti. Structura actuală a forţelor armate ar fi un alt subiect important al acestei analize, mai ales că la baza actualei structuri este Strategia de transformare a Armatei, din 2007, un document foarte bun, dar ...

Statul Major al Apărării este o structura militară de conducere care, de fapt, ar trebui să fie integrată în structura ministerului, dar alte direcţii - şi chiar departamente - ar trebui să dispară. Această structură şi-a făcut datoria, a analizat situaţia, a identificat soluţii, le-a transpus într-un plan, care a fost aprobat de Consiliul Suprem de Apărare al Ţării. Dar garanţia îndeplinirii acelui plan, precum şi validarea acestuia ar putea să o dea doar Parlamentul. Din proprie experienţă, ştiu că viitorul forţelor armate nu se poate construi printr-un document secret. Secrete trebuie să fie planurile de operaţii, documentele operative, planurile de mobilizare, dar nu viitorul apărării ţării.

Direcţia Generală pentru Managementul Resurselor Umane este în continuă modernizare, cu personal tot mai bine pregătit. Din păcate, reglementările şi politicile pe care trebuie să le realizeze sunt afectate de incoerenţa din legi, de modificările dese şi incomplete a acestor acte normative. O planificare riguroasă a învăţământului militar pentru formare şi perfecţionare necesită predictibilitate şi stabilitate, reguli simple şi aplicabile.

Aşadar resursele umane sunt cu adevărat cele mai importante resurse ale apărării, iar pentru aceasta este necesară realizarea unui cadru juridic adecvat, cu responsabilitate şi profesionalism. Statutul personalului militar, care ar asimila toţi militarii ca fiind cadre militare, ar respecta Constituţia. Acesta este necesar tuturor categoriilor de militari, este necesar instituţiilor din sistemul naţional de apărare, siguranţă şi ordine publică, este necesar statului român.

Totuşi, pentru că este Ziua Resurselor Umane, să transmitem întregului personal din Armata României gândurile noastre bune şi să le urăm succes în instruire, echipamente cât mai moderne şi condiţii optime de instruire şi viaţă. La mai mare!