Republica Moldova - Punct şi de la capăt?

A fost odată un oligarh. Ca niciodată?

În spaţiul ex-sovietic sunt câteva spaţii, unele devenite republici independente, altele regiuni cu statut special, în care au fost făcute experimente pentru adaptarea unui sistem de tipul celui sovietic, corupt, ineficient, violent anti-social, la condiţiile impuse, după căderea Cortinei de Fier, de „ceilalţi”, promotorii economiei de piaţă, democraţiei, drepturilor omului. Moldova a fost un astfel de laborator, calificându-se pentru acest statut datorită existenţei, într-un spaţiu restrâns, a tuturor ingredientelor: resurse destule, birocraţie, diviziuni lingvistice şi sociale, frustrări identitare naţionale dar şi un curent puternic de ataşare la România, capete de pod militare greu de urnit din loc.

Între o Românie nu foarte decisă ce politică să urmeze şi o Ucraină prea apăsată de propriile conflicte interne, între o Europă / Uniune Europeană mai interesată să acomodeze Moscova şi o Rusie în cunoştinţă de cauză că pe malurile Nistrului e doar un front secundar al confruntării cu Occidentul, Moldova a fost lăsată la cheremul unei clase politice cu apucături cleptocratice, în care cei câţiva politicieni idealişti cu discursuri pro-europene, unioniste, anti-corupţie, au predicat în pustiu.

În acest mediu a funcţionat, până la începutul lunii iunie 2019, „sistemul Plahotniuc”. Banca Mondială definea Moldova, încă din anii 2000, drept un „stat capturat”, dar definiţia a devenit mai evident adevărată după 2010, odată cu intrarea pe scena politică a lui Vladimir „Vlad” Plahotniuc, prezentat on-line acum, la sfârşit de august 2019, drept „self-exiled Moldovan politician, bussinessman and philantropist”. Nu e nevoie de traducere, clemenţa prezentării este evidentă.

Printre experimentele realizate de Plahtoniuc, în Modova, s-a numărat verificarea eficienţei „kompromat”-ului (prescurtare rusească de la „material compromiţător” / компрометирующий материал / komprometiruiuşcii material”), un fel de dosariadă autohtonă, realizată de loialişti interesaţi sau membri ai serviciilor interne de securitate, cu care acesta şi-a şantajat şi ţinut la distanţă de lovire adversarii politici şi de afaceri. Sistemul a fost atât de generalizat încât până şi discuţiile cu preşedintele statului au fost înregistrate şi utilizate public.

Un alt experiment a fost cel de compromitere publică a ideii europene prin utilizarea tocmai a instituţiilor Uniunii Europene, dislocate în Republica Moldova. Printr-un discurs în care valorile europene şi apropierea de România au fost promovate în contrapondere la ameninţarea rusă, Partidul Democrat al lui Plahtoniuc a reuşit să se prezinte drept forţa politică pro-Occidentală pe care atât UE, dar şi SUA, se pot baza la Chişinău.

A contat mai puţin că liderul acestui partid era întruchiparea locală şi vizibilă a oligarhilor ruşi sau ucraineni, atât de negativ prezentaţi în presa liberă. Probabil, a contat la fel de puţin că metodele sale de acces la putere, de asigurare a loialităţii instituţiilor, de reglare a disputelor politice, nu erau deloc cele ale unui politician democrat. Devenise „omul nostru de la Chişinău”.

Un  alt experiment a fost cel de acumulare financiară. Puterea fără bani e un non-sens. Filmul „cum să furi un miliard”, de dolari nu de lei moldoveneşti, s-a turnat în Moldova. Între timp au dispărut scenariul, regizorul, actorii, miliardul bineînţeles, rămânând doar locul de filmare (Banca Naţională, minus 40% din rezervele sale) şi figuranţii, o populaţie sărăcită de 13% din produsul naţional brut (6,5 miliarde de dolari, la nivelul anului 2015, când s-a petrecut operaţiunea).

Oficial, bogaţii Moldovei ajunşi în funcţii publice, ca în cazul lui Plahtoniuc, deţin averi rezonabile, câteva milioane acolo, în diferite firme verificabile. Semi-oficial, într-un clasament realizat de site-ul Wealth X, e adevărat neactualizat de câţiva ani, Moldova stă şi mai bine, locul 33 din cele 45 de state europene analizate, în ceea ce priveşte numărul celor cu averi peste 30 de milioane de dolari (75 de persoane cu un total de 8 miliarde de dolari). Înaintea unor state precum Slovenia, Cipru sau Bulgaria. Milionarii moldoveni par a fi mult, mult mai descurcăreţi decât cei de la vest de Prut. Ultimul loc în Europa la venit pe cap locuitor, la un nivel estimat pentru 2019 cam de 30% din media internaţională, de patru ori mai scăzut decât în România, nu descurajează spiritul întreprinzător al confraţilor de la capătul celălalt al podurilor de flori.

Atât de interesant şi de inedit a devenit acest laborator de decantat sărăcie şi obţinut averi, numit Moldova, încât un scriitor american, Aaron Miller, i-a dedicat o carte „Moldova Under Vladimir Plahotniuc: Corruption & Oligarchy” / ”Moldova sub Vladimir Plahotniuc: Corupţie şi Oligarhie”, apărută la începutul acestui an. Şi cartea ajungea la o concluzie, doar bănuită la momentul apariţiei, dar care s-a dovedit, ulterior, adevărată: „Din cauza lui (Plahotniuc, n.n.), populaţia acestei ţări mici nu mai este capabilă să vadă diferenţa dintre valorile europene şi autorităţile corupte oligarhice. Doar o reacţie imediată a lumii occidentale poate să menţină Republica Moldova pe cursul său european”.

Veşti bune, nu atât de bune, îngrijorătoare de-a dreptul

Această reacţie a venit la începutul lunii iunie când, într-un consens neaşteptat cu Rusia, neaşteptat chiar şi pentru România - membru UE, a cărei preşedinţie a Consiliului European chiar o deţinea în acel moment - Uniunea Europeană a recunoscut noua coaliţie guvernamentală de la Chişinău realizată între două structuri politice, Partidul Socialiştilor şi Alianţa ACUM, care şi-au împărţit anterior castane când au putut şi pe unde au putut.

Timp de câteva zile s-a purtat un război surd, în care, pe modelul Venezuela, instituţiile statale s-au dublat şi loialităţile din zona executivului şi parlamentului s-au bifurcat către cei doi poli de putere.

Uniunii Europene şi Rusiei s-au alăturat SUA, deşi ordinea poate fi diferită ţinând cont că luarea deciziei de intrare în „concediu” a lui Plahotniuc s-a produs la câteva ore după vizita la sediul Partidului Democrat a ambasadorului american  Dereck J. Hogan. Aşa consens şi coordonare, mai rar!

Şi dintr-odată, pista aeroportului din Chişinău s-a aglomerat cu avioane private şi pasageri grăbiţi să nu piardă rezervarea din Miami. Iar la Chişinău s-a înregistrat un oftat de uşurare, guvernul paralel al dictatorului fugar şi-a dat demisia, deşi, „ca să fie clar: nu există demisie a unui guvern care nu există. Guvernul Filip nu mai există din 8 iunie 2019”, aşa cum a  concluzionat Maia Sandu, noul şef al executivului moldovean.

Guvernul „celălalt” nu mai există dar oamenii, foştii miniştri, secretarii de stat, şefii peste diferite structuri centrale şi locale, primarii, consilierii, miile de birocraţi integraţi în „sistem”, zecile de mii de oameni dependenţi de aceştia, cu toţii erau, şi sunt încă, tot acolo.

Curtea Constituţională şi-a făcut imediat mea culpa, a anulat deciziile anterioare stabilind că guvernul declarat ilegal era, totuşi, legal, cel care fusese iniţial legal părăsind deja scena. Ca să nu fie o predare fără comentarii, Curtea a şi justificat de ce a zis da acolo unde zisese nu: „Hotărârea Curţii din 15 iunie 2019 se doreşte a fi o sursă a păcii sociale, a menţinerii statului de drept, a democraţiei, precum şi a garantării unui cadru adecvat de protecţie a drepturilor omului prin combaterea unei instabilităţi politice de anvergură”.

După care, toţi judecătorii constituţionali au demisionat. Fusese prea lată! De câteva zile, Curtea are deja o nouă componenţă şi un nou preşedinte, Vladimir Ţurcan (fost membru şi deputat al Partidului Socialist, depolitizarea începe bine!).

Dar aceasta era în iunie, au trecut deja două luni, dar timpul nu a dezvăluit decât parţial răspunsurile la întrebările care s-au pus în acea perioadă.

De ce „omul nostru de la Chişinău” a căzut în dizgraţie, atât la est, cât şi la vest?

Pentru Moscova, Plahotniuc nu a mai prezentat încredere din momentul în care a decis că orientarea pro-Vest este mai aducătoare de beneficii. Chiar dacă oferta acestuia, de la începutul lunii iunie, includea şi federalizarea republicii, nu a mai convins. Oricum, Rusia avea, şi are, la Chişinău un suporter mult mai apropiat ideologic. Iar pentru Bruxelles şi Washington, excesele în concentrarea puterii şi utilizarea pârghiilor statului deveniseră deja „toxice”. Iar democraţiilor nu le place să fie asociaţi cu astfel de persoane. Scurtul ciclu al evenimentelor a debutat cu vizita lui Dmitrii Kozak la Chişinău (4 iunie, când s-a decis formarea noii alianţe guvernamentale) şi s-a încheiat cu cea ambasadorului SUA, Dereck J. Hogan, la sediul Partidului Democrat (14 iunie, când oligarhului i s-au dat biletele de avion). Zece zile, în care s-au limpezit, despărţit  şi unit, apoi, apele.

Cum va funcţiona o alianţă între două formaţiuni cu orientări atât de diferite?

Depinzând substanţial de sprijinul extern, inclusiv financiar în cazul socialiştilor, formaţiunile componente ale coaliţiei guvernamentale vor fi împreună atât timp cât agendele care au dus la formarea ei nu se vor schimba semnificativ.

Primul punct, al „de-oligarhizării statului”, este asumat de ambele blocuri politice. Va fi un proces de durată în care vor fi, curând, şi primele fisuri. Partidul Socialist va fi mai puţin transparent în acest proces, iar metodele de abordare a curăţirii instituţiilor de oamenii predecesorului regim nu vor fi atât de „curat democratice” pe cât şi-ar dori partenerii de coaliţie.

Primul blocaj s-ar putea înregistra la momentul luării unei decizii privind statutul Transnistriei. Probabil nu se va merge până la federalizare, contextul geopolitic nu este favorabil unei astfel de abordări din partea Rusiei, dar o autonomie extinsă în cadrul statului moldovean ar putea fi oferită. Este posibil ca Moscova să încerce promovarea modului în care va fi rezolvată problema Tiraspolului ca model şi pentru reintegrarea în Ucraina a republicilor rebele din Donbas. Deci pariurile sunt mari pe hipodromul de la Nistru. Pentru socialişti nu va fi o problemă să sprijine acest plan, pentru alianţa ACUM va fi o problemă identitară. Şi aşa presiunile pentru trecerea în surdină a discursului pro-românesc sunt destul de mari.

Nici blocajele în interiorul taberei ACUM nu pot fi excluse. Cele două formaţiuni componente, Partidul Acţiune şi Solidaritate (Maia Sandu) şi Platforma Demnitate şi Adevăr (Andrei Năstase) solfegiază la fel partitura pro-europeană, dar au oameni diferiţi, cu interese proprii. Conexiunile lui Andrei Năstase cu mediul de afaceri, e adevărat, concurent al lui Plahotniuc, se află într-un alt registru decât cadrul soft, academico – educaţional, din care provin mare parte din susţinătorii Maiei Sandu.

Ce se întâmplă cu durerea cea mare a Moldovei, economia?

Deşi ţara a fost condusă majoritar de reprezentanţi ai mediului economic, aceasta nu a însemnat că expertiza acestora a fost utilă public. Ultimii câţiva ani au dovedit chiar contrariul. Starea precară a situaţiei economice a Moldovei impune partidelor aflate acum la guvernare o cooperare care depăşeşte limitele ideologiilor şi curentelor politice pe care acestea le reprezintă. Este o declaraţie care aparţine proaspătului şi tânărului ministru de externe, Nicu Popescu: „Ceea ce uneşte (aceste partide, n.n.) este dorinţa de a crea condiţii mai bune pentru dezvoltarea economică a Moldovei. Aceasta este mai importantă pentru populaţie decât aplicarea de etichete geopolitice unuia sau altuia dintre partide”.

Într-o merituoasă încercare de a prezenta optimist situaţia internă, ministrul Nicu Popescu a promovat, pe timpul vizitei la Washington, de la mijlocul lunii iulie, un mesaj împăciuitor privind situaţia politică internă a coaliţiei: nici Alianţa ACUM nu are o platformă anti-rusă, nici Partidul Socialist nu este anti-european. Dar mesajul principal s-a axat, totuşi, pe economie: „60% din schimburile comerciale sunt cu UE, 10% cu Rusia. Dependenţa noastră comercială, geografia noastră fac imposibil să nu fii pro-european, pentru orice jucător politic. Fără acces la piaţa europeană, economia noastră moare a doua zi”.

Dacă diagnosticul privind economia, stabilit de ministrul de externe, este exact, acesta nu are, însă, prea multe de spus privind tratamentul ce ar trebui urmat. Iar aici lucrurile se complică. Reluarea unor finanţări de la UE, deblocarea acordului cu FMI sunt veşti bune. Dificultăţile în investigarea fraudelor bancare, mai ales în luarea de măsuri pentru pedepsirea acestora (raportul Kroll 2, privind devalizarea Bancii Naţionale), veşti mai puţin bune. La o economie mică şi o corupţie mare, a discuta doar despre reforme economice şi fiscalitate mai bună este o întreprindere fără finalitate.

Actualul guvern este considerat o soluţie temporară şi tactică, funcţională până la noile alegeri parlamentare (cele locale, din 20 octombrie, ar putea şi ele influenţa), potenţial şi după, dacă electoratul va indica acest lucru. Dar până atunci instituţiile centrale ale statului trebuie reaşezate (proces început cu unele stângăcii, vezi alegerea membrilor Curţii Constituţionale), sistemul electoral trebuie schimbat  (sistemul mixt, promovat de Plahotniuc defavorizează partidele şi încurajează licitarea deputaţilor independenţi).

Un acord între cele două componente ale coaliţiei de guvernare, document atât de mult solicitat de Partidul Socialist şi preşedintele Dodon, ar putea pune ordine într-o relaţie conjuncturală şi ar creiona şi un program economic asumat pe o perioadă mai lungă.

Deocamdată în economie se culeg roadele, unele otrăvite (creşteri salariale nesustenabile, proiecte sociale şi de infrastructură riscante), guvernării anterioare. Refacerea recentă a bugetului, în sensul unei austerităţi impuse cheltuielilor publice, e un pas către o abordare mai riguroasă a acestui domeniu. Pentru mulţi din noii demnitari din executiv, veniţi din medii analitice şi de expertiză din afara ţării, contactul şi adaptarea la realităţile economice locale cere timp.  Care nu se ştie cât le va fi oferit.

Între timp, o aniversare şi o comemorare pot complica lucrurile.

Când 23 august şi 24 august sunt la un secol distanţă

Până la alegerile locale din 20 octombrie, pentru care se şi pregăteşte acordul în coaliţie, pentru a pune bazele unui pact de neagresiune electorală, vor exista desigur şi alte momente tensionate în care va fi verificată soliditatea coaliţiei ACUM – Partidul Socialist. Iar sfârşitul lunii august, cu încărcătura profund simbolică a evenimentelor comemorate sau aniversate va fi un astfel de moment.

Cele două blocuri politice au abordări diferite faţă de ce trebuie sărbătorit şi ce trebuie comemorat.

Guvernul se va axa pe ceremoniile din 23 august, dedicate „comemorării victimelor stalinismului şi nazismului” (se împlinesc 80 de ani de la semnarea Pactului Ribentropp – Molotov!), inclusiv cu păstrarea unui moment de reculegere.

Preşedinţia organizează, în perioada 23 – 25 august, o serie de activităţi dedicate aniversării „eliberării Moldovei de fascism” (tot o sumă rotundă, 75 de ani). Cele două evenimente nu prea încap, nici simbolistic, nici afectiv, în aceeaşi teacă. Primul este şi o zi europeană, pentru că Moldova (şi România) nu au fost singurele care au suferit consecinţele actului din august 1939. Cel de-al doilea aniversează aceste consecinţe şi dă dreptate agresorului din 1940 şi eliberatorului din 1944.

Astfel că, pe 23 august, la orele 20.00, un moment  de linişte şi reculegere se va aşterne peste Piaţa Marii Adunări Naţionale.

A doua zi, în acelaşi loc, „un concert grandios” va avea ca invitat principal pe cunoscuta artistă rusă Elena Vaenga care, în costumul militar de scenă, va cânta, probabil, „Песни Военных Лет” / ”Pesni voennih let” / ”Cântece din anii de război”.

Dacă în tribună se va afla şi Valentina Matvienko (preşedintele Consiliului Federaţiei Ruse, i s-a trimis o invitaţie la eveniment), 24 august va fi la un secol distanţă de ziua anterioară.