Relaţiile Turcia-Rusia-Iran, dincolo de războiul sirian: o cutie a Pandorei în adâncurile Triunghiului Bermudelor

De la atacul împotriva unităţii de comando turce, care a avut loc în provincia siriană, Idlib, Forţele Armate Turce au desfăşurat operaţii cu drone de înaltă performanţă - din producţia naţională - împotriva regimului de la Damasc şi a aliaţilor săi. Până în prezent, răspunsul Turciei a dus la moartea mai multor membrii din cadrul forţelor susţinute de Iran în nord-vestul Siriei împreună cu soldaţii sirieni. Forţele turce au neutralizat 31 de membri ai miliţiei shiite, inclusiv un iranian, 9 membri ai miliţiei Hezbollah şi 21 de membri ai brigadei Fatemiyoun şi Zainebiyoun – care este alcătuită din forţe shiite pakistaneze şi afgane susţinute de Republica Islamică. Cerând soluţionarea crizei printr-o metodă paşnică, pe un ton aparent diplomatic, Iran s-a simţit, de asemenea, vizat şi cumva deranjat de lipsa de reacţie a Rusiei la răspunsul militar al Turciei. Drept urmare, a trimis un avertisment direct către Ankara, prin intermediul „centrului de asistenţă din nordul Siriei” al Republicii Islamice, un consiliu despre care, până în prezent, nu se ştia nimic. Acest „centru” a lansat o declaraţie ameninţătoare: dacă atacurile răzbunătoare vor continua, soldaţii turci din Siria vor fi „în terenul de trageri” al forţelor iraniene, aşadar, militarilor turci li se cere să „acţioneze responsabil”, pentru a nu declanşa o mişcare din partea părţii iraniene. 

În timp ce statul rus este deja cunoscut ca fiind un actor puternic al jocului sirian, Iran s-a dovedit a fi un aliat de culise al regimului de la Damasc, care îşi urmăreşte propriile interese. Intervenţia directă a Iranlui în Siria nu a fost niciodată la fel de deschis declarată cum a fost săptămâna trecută, când mesajul trimis Turciei a fost destul de clar pentru a fi înţeles de toate părţile impliate în conflict: Iran are propriile interese şi limite în Siria, în special în regiunea nord-vestică. Potrivit centrului de asistenţă iranian, Corpul de Gardă Revoluţionar (Islamic Revoluţionary Guard Corps/ IRGC) împreună cu Hezbollah şi alte forţe de „rezistenţă” au fost implicate în protejarea controlului guvernamental sirian asupra autostrăzii M5, care leagă Damasc de Aleppo. Asta înseamnă că aceleaşi forţe cooperează cu armata siriană împotriva „forţelor armate susţinute de armata turcă”, care a vrut să reia controlul asupra autostrăzii. Prin urmare, situaţia arată că garantarea controlului guvernului Assad asupra autostrăzii M5 este una dintre priorităţile Iranului în acea zonă.

Cu toate acestea, Idlib are o importanţă strategică extraordinară pentru toate părţile implicate în război, fiind în prezent epicentrul Triunghiului Bermudelor dintre Turcia, Rusia şi Iran. În primul rând, Idlib este ultima fortăreaţă a grupurilor jihadiste şi rebele care au încercat să-l înlăture pe preşedintele Assad, încă din 2011. Având o importanţă strategică pentru regimul sirian, provincia are graniţă cu Turcia, la nord, şi se întinde peste autostrăzi din sudul oraşului Aleppo până în capitala Damasc şi în vestul oraşului mediteranean Latakia. Din cauza războiului, Idlib a primit un influx de refugiaţi, ajungând să aibă o populaţie de aproximativ 3 milioane de oameni, dintre care un milion sunt copii. „Eliberarea” Idlibului, aşa cum doreşte regimul sirian, are toate şansele să rezulte într-un alt val de refugiaţi către cel mai apropiat vecin – Turcia. Aflată chiar la graniţa acestuia, provincia Idlib este foarte importantă pentru Ankara, atât din punctul de vedere al securităţii naţionale – prin protejarea graniţelor terestre – cât şi ca măsură preventivă a unui nou val de migraţie. Mai mult decât atât, dacă Turcia ar face un pas înapoi din Idlib, ar putea să încurajeze Iran şi Rusia să avanseze şi să pună în pericol nu doar Idlib, ci şi alte regiuni care sunt acum în siguranţă datorită Operaţiunii turce „Izvorul Păcii”/„Peace Spring”. În mod strategic, soarta Idlibului nu este esenţială pentru Rusia. Însă este important să nu existe nicio ameninţare la adresa bazei ruse din Latakia. La fel de important pentru Rusia este să ţină sub control regiunea şi să menţină un echilibru între Turcia şi Siria. Pentru Iran şi reprezentanţii săi din Siria, Idlib a devenit la fel de importantă ca partea pe care o susţine – regimul. Un grup de interese şi un ego personal se dezvoltă într-o provincie care a fost deja martora unor vremuri dificile, catalogate drept un „eşec umanitar”.

Întâlnirea Rusia-Turcia: simbolistica şi rezultatul acesteia

În dimineaţa zilei de 5 martie, preşedintele turc, Recep Tayyip Erdogan, împreună cu oficialii acestuia (Ministrul Economiei, Ministrul Apărării şi şeful Organizaţiei Naţionale de Informaţii din Turcia) au mers la Moscova pentru a se întâlni cu preşedintele rus, Vladimir Putin, imediat după escalarea conflictului din Idlib. Ambele părţi se gândiseră că vor ajunge, la finalul întâlnirii, la o înţelegere de încetare a focului, dar procesul şi detaliile acestei înţelegeri s-au transformat într-un adevărat spectacol al puterii, intereselor, ego-ului şi al manipulării contextului. Deşi preşedintele Erdogan avea, în acea zi, oaspeţi importanţi la Istanbul, a fost de acord să zboare către Rusia pentru a se întâlni cu Putin. Pentru unii, acesta a fost un gest de slăbiciune în relaţiile bilaterale Turcia-Rusia, pentru alţii însă, a arătat cât de serioasă devenise situaţia şi cât de important şi urgent era pentru partea turcă să se ajungă la o soluţie. Mulţi s-au grăbit să critice pasul făcut de Turcia, afirmând că preşedintele Erodgan a arătat că are nevoie de Putin mai mult decât preşedintele rus are nevoie de acesta. Personal, cred că preşedintele turc a arătat că este dispus să facă orice când vine vorba de apărarea intereselor naţionale turce, chiar dacă aceasta presupune sacrificarea egoului personal.

Cu toate acestea, întâlnirea din Rusia a fost marcată de o simbolistică deranjantă pentru partea turcă. Pornind de la protocol şi de la limbajul non-verbal al celor doi preşedinţi, preşedintele Vladimir Putin a încercat să dea dovadă de o superioritate de tip ţarist prin gestul făcut la primirea delegaţiei turceşti: după ce a dat mâna cu preşedintele Erdogan, liderul rus a rămas în picioare şi a făcut semn oficialilor turci să vină să îl salute, în timp ce liderul turc, vizibil frustrat, a mers către oficialii ruşi pentru a-i saluta. Limbajul trupului nu a fost singurul element încărcat de o simbolistică-cheie, inconfortabilă pentru delegaţia Turciei. Întreaga organizare a întâlnirii parcă se desprindea dintr-o carte de istorie rusă. Videoclipurile arată că delegaţia turcă stătea chiar sub o statuie a Caterinei cea Mare, împărăteasa care a anexat Crimea de la Turcia Otomană, în 1783, şi a învins otomanii de mai multe ori în războaiele ruso-turce, între 1768-1774 şi 1787-1782. Ca şi când nu era de ajuns pentru a trimite un mesaj puternic pentru cei îndeajuns de înţelepţi să îl înţeleagă, preşedintele Putin l-a invitat pe preşedintele Erdogan să i se alăture, sub o sculptură din bronz a unor soldaţi ruşi din războiul ruso-turc, care s-a terminat prin înfrângerea Turciei, în 1878. Trecutul relaţiilor turce-ruse nu poate reprezenta un fundament solid de colaborare între cele două puteri, iar amintirea unor momente amare nu face bine niciunei părţi. Cu toate acestea, detaliile deloc întâmplătoare alimentează egoul rus şi îi oferă, pentru moment, un avantaj.

Deşi un succes pe termen scurt pentru dezescaladarea conflictului, rezultatul întâlnirii din 5 martie a semănat cu o victorie ruso-siriană, într-un moment extrem de periculos pentru toate părţile implicate în criză. Încă de la primele cuvinte rostite de preşedintele rus – discursul de început al conferinţei de presă ţinută înainte de întâlnire – acesta a făcut o paralelă între vieţile pierdute ale turcilor martirizaţi şi cele ale forţelor regimului sirian în atacurile Turciei, încercând să dovedească o empatie egală pentru cele două părţi. Deşii ruşii nu îşi arată vulnerabilităţile niciodată, mai ales când sunt pe teritoriul lor, acest discurs a arătat cât de dificilă este poziţia de mediator, mai ales când îţi lipseşte obiectivitatea. Rusia nu vrea îşi sacrifice relaţiile bilaterale cu Turcia, care merg dincolo de războiul sirian – dovedit prin prezenţa Ministrului Economiei turce şi, în acelaşi timp, trebuie să îţi protejeze propria poziţia şi propriile interese prin suportul acordat regimului sirian.

„Soci 2.0” – rezultatul întâlnirii din 5 martie dintre Rusia şi Turcia – este, oficial, un „protocol suplimentar” pentru memorandumul de înţelegere de la Soci, din 17 septembrie 2018. Principalele trei elemente agreate de ambele părţi sunt: încetarea oricăror acţiuni militare de-a lungul liniei de contact în zona de dezescaladare a Idlibului, începând cu 6 martie, ora 00.01, stabilirea unui coridor de securitate de 6 kilometri adâncime la nord şi 6 kilometri adâncime la sud de autostrada M4 şi crearea unei patrulări turco-ruse comune de-a lungul autostrăzii M4, de la Trumba la Ain al-Havr, începând cu 15 martie.

Deşi cu greu face faţă problemelor interne, Iran urmăreşte cu mare interes evoluţiile dintre Rusia şi Turcia, fiind oricând gata să intervină, dacă îi sunt afectate interesele. Conştiente cu privire la toţi reprezentanţii din regiune şi la toate lucrurile care pot afecta acordul de încetare a focului, Rusia şi Turcia merg, acum, cel puţin pe nisipuri mişcătoare.  Toate părţile trebuie să fie atente când fac următoarea mişcare, întrucât orice greşeală poate avea consecinţe grave.

Ce urmează pentru Triunghiul Bermudelor?

În Siria, trei foste imperii - Rus/Sovietic, Otoman şi Persan – se luptă, în prezent, pentru putere şi control. Similare cu privire la multe aspecte, îndeosebi în materie de scopuri, cele trei puteri regionale s-au gândit că cel mai bine ar fi să colaboreze în unele domenii de interes comun. Dar, în general, cei trei preşedinţi şi interesele lor naţionale, multiplicate de egourile puternice, se luptă într-un context regional care este deja dezastruos pe toate planurile: umanitar, geostrategic, politic, social, economic, cultural etc. Asta în timp ce puterea globală – SUA – a dovedit că este îndeajuns de înţeleaptă să facă un pas în spate, fiind uşor să ieşi din joc când nu sunt graniţele tale la mijloc. Prin urmare, aceasta nu este o opţiune pentru Turcia, Rusia şi Iran. Vom vedea, cu timpul, cât de înţelepte se dovedesc cele trei părţi, însă ele sunt, cu siguranţă, cele care au cheia viitorului a milioane de vieţi deja distruse de război. Relaţiile Turcia-Rusia-Iran, dincolo de războiul sirian: o cutie a Pandorei în adâncurile Triunghiului Bermudelor