Relaţiile SUA-Turcia... la răscruce de drumuri!

Biden a stârnit antipatia Ankarei anul trecut, afirmând într-un mesaj pe timpul campaniei electorale că preşedintele turc, Recep Tayyip Erdoğan, este un autocrat şi că Washingtonul ar trebui să-i încurajeze pe liderii opoziţiei turceşti „să preia puterea, dar nu printr-o lovitură de stat, ci prin competiţie electorală".

Dar Turcia a început să se afirme ca o putere regională importantă în ultimii ani, devenind un jucător relevant şi uneori vital în multe provocări şi conflicte regionale actuale, printre care războaiele din Siria şi Libia, disputele din estul Mediteranei, problemele migraţiei şi relaţiile Occidentului cu Rusia şi Iran.  

În consecinţă, ambele părţi ar trebui să se gândească serios la evoluţia relaţiilor bilaterale, cert fiind un singur lucru: în orice reformulare a politicii SUA în Orientul Mijlociu, rolul pe care Turcia va alege să îl joace va fi important, în bine sau în rău... şi acesta va avea impact şi asupra României!

Prolog...

Cu doar câteva săptămâni înainte de victoria lui Biden în alegerile din SUA, Erdoğan a participat la un miting al propriului partid în sud-estul Turciei, transmiţând un mesaj sfidător SUA: „Nu ştiţi cu cine aveţi de-a face!  […] Impuneţi-vă deja sancţiunile, oricare ar fi acestea!”, a precizat Erdoğan, referindu-se la ameninţările SUA ca urmare a achiziţionării de către Turcia a sistemului anti-aerian rusesc S-400. Teoretic, ţinta acestui mesaj ar fi fost preşedintele Donald Trump, deşi acesta concluziona într-un interviu din vara anului 2020 că relaţiile sale cu Erdoğan au fost în general bune.

Conform legii americane „Countering America’s Adversaries Through Sanctions Act (CAATSA)”, puterea executivă poate să impună sancţiuni ţărilor care cumpără echipamente militare din Rusia. Cu toate acestea, Trump a refuzat în mod repetat să facă acest lucru, în pofida multiplelor apeluri din partea reprezentanţilor Congresului şi ai Departamentului de Stat. Trump şi-a explicat reticenţa de a impune sancţiuni Turciei ca o încercare de a corecta o „greşeală” a Administraţiei Obama care nu a furnizat Turciei sistemele de apărare antirachetă Patriot fabricate în SUA.

Indiferent dacă a fost sau nu un efort sincer de a acţiona echitabil faţă de Turcia, sau doar o expresie a relaţiei mai puţin ortodoxe cu Erdoğan, efortul lui Trump de a tergiversa sancţiunile a fost în avantajul Ankarei, după ce impactul unor măsuri similare s-a dovedit a fi semnificativ. Congresul SUA a oprit vânzările importante de arme noi către Turcia, în timp ce oficialii Administraţiei Trump au folosit toate argumentele tehnice posibile pentru a întârzia impunerea de  sancţiuni conform CAATSA.

Dar, în egală (sau mai mare) măsură, comentariile preşedintelui turc s-au adresat şi lui Biden... Guvernul turc îşi aminteşte probabil de Administraţia Obama, în care Biden era vicepreşedinte, pentru sprijinul acordat miliţiei YPG (Unităţile de Apărare a Poporului) din Siria, pe care Turcia o consideră o ramură a PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan), un grup armat care a funcţionat de-a lungul graniţelor sale timp de zeci de ani şi a fost catalogat de SUA şi Uniunea Europeană drept organizaţie teroristă.

Să se fi răzgândit Trump, ultimul aliat al Turciei la Washington?

Relaţiile SUA-Turcia s-au înăsprit în ultimii ani, chiar dacă preşedintele Trump a încercat să aplaneze diferendele cu Turcia în legătură cu o serie de probleme, inclusiv achiziţionarea sistemului S-400 din Rusia. Cu Trump aflat în pregătiri de plecare de la Casa Albă, autorităţile de la Ankara nu sunt sigure de modul în care următorul preşedinte va privi Turcia. Pentru Erdoğan a durat puţin mai mult decât pentru alţi lideri europeni până să-l felicite pe Biden, mulţumindu-i totodată şi lui Trump, într-un mesaj separat. La urma urmei, Trump a fost cel care a părut să-l susţină pe Erdoğan atunci când a fost criticat de ceilalţi membri NATO pentru apropierea de Moscova. De asemenea, Trump a rezistat presiunilor Congresului SUA de a impune sancţiuni împotriva Turciei.

Dar, după ce secretarul de stat american, Mike Pompeo, a efectuat, în a doua jumătate a lunii noiembrie, o vizită în Turcia, în cadrul unui turneu în alte şase ţări (Franţa, Georgia, Israel, Emiratele Arabe Unite/EAU, Qatar şi Arabia Saudită), atât mass-media americane, cât şi cele internaţionale, au pus sub semnul întrebării „scopul” real al escalei în Turcia. Pompeo a aterizat la Istanbul, nu la Ankara, susţinând că obiectivul vizitei îl constituie discuţii despre libertatea religioasă, odată cu recenta decizie turcă de transformare a bisericii „Sfânta Sofia” în moschee, un subiect aflat pe agenda discuţiilor cu diferite personalităţi religioase, inclusiv Bartolomeu I, patriarhul Constantinopolului.

Alegerea şefului diplomaţiei americane de a nu vizita Ankara, unde ar fi avut posibilitatea unor întrevederi cu oficialii turci, inclusiv cu preşedintele Erdoğan, în loc de doar cu personalităţi religioase din Istanbul, a generat nedumeriri în Turcia. Drept urmare, Ministerul de Externe turc a descris întâlnirile lui Pompeo de la Istanbul drept „extrem de inadecvate”, transmiţând un mesaj dur Washingtonului: „Ar fi mai indicat ca SUA să se uite în primul rând în oglindă pentru a vedea rasismul, islamofobia şi criminalitatea din propria ţară, după care să-şi arate sensibilitatea faţă de încălcările drepturilor omului”.

Să fie această vizită un mesaj al Administraţiei Trump către Ankara că perioada de graţie a luat sfârşit, iar preşedintele american (încă) în exerciţiu s-ar fi răzgândit în abordarea relaţiilor cu Turcia? Unele rapoarte media sugerează faptul că Trump ar avea în vedere chiar aplicarea unor sancţiuni CAATSA pe final de mandat. Care ar fi relevanţa, în afara unui „măr otrăvit” pentru Biden... Sau tocmai pentru aceasta?

Aproape certitudini...

Pentru noua Administraţie americană, o rigidizare suplimentară a relaţiilor cu Turcia ar fi o modalitate vizibilă de a întrerupe mult criticata apropiere a lui Trump faţă de liderii autoritari. Ceea ce pare definitiv clarificat este faptul că participarea Ankarei la programul american de dezvoltare a avioanelor de luptă stealth F-35 s-a încheiat efectiv, chiar dacă unele contracte de producţie a unor piese în Turcia sunt încă în derulare (Turcia îşi exprimase interesul pentru cumpărarea a 100 de avioane de luptă, dar a fost exclusă în urma achiziţionării sistemului S-400). Oricum, se pare că cererea pentru aceste avioane este în creştere, deci nu se pune problema că ar rămâne nevândute!

Mai ales după testarea sistemului S-400 de către Turcia, Biden pare practic obligat să pună în practică sancţiunile prevăzute de CAATSA. Preocuparea este cât de agresiv va alege să le implementeze şi care vor fi reacţiile.

În concluzie, mandatul Biden generează îngrijorări pentru Turcia. SUA şi alţi membri de bază ai alianţei NATO ar putea vedea achiziţia S-400 de către Turcia ca pe un afront, constituind o încălcare a legilor SUA şi compromiţând, de asemenea, sistemele de apărare ale NATO. Biden s-ar putea confrunta cu presiuni din interiorul Partidului Democrat pentru a impune sancţiuni Turciei în problema S-400 şi a legăturilor tot mai mari ale Turciei cu Vladimir Putin. CAATSA oferă o bază legală pentru ca Biden să apeleze la impunerea de sancţiuni. „Meniul” include un spectru mai larg de opţiuni, de la cele mai dure, precum excluderea Turciei din sistemul bancar american, la măsuri medii, inclusiv limitări ale licenţelor de export, sau altele mai uşoare, cum ar fi limitările impuse tranzacţiilor anumitor persoane.

Mai există, totuşi, deşi puţin probabilă, posibilitatea unei redeschideri a discuţiilor privind achiziţionarea sistemului american Patriot (cele două părţi nu au putut ajunge la un acord în timpul administraţiei Obama, din cauza divergenţelor privind preţul şi cerinţele de transfer de tehnologie).

O privire pe hartă!

Turcia, care face legătura între Europa şi Asia, se găseşte, de asemenea, pe linia schimbării politicii externe a SUA. Strategia Washingtonului se îndepărtează de accentul pus pe combaterea terorismului şi a actorilor nestatali către o concentrare pe contracararea unor mari puteri, în special Rusia şi China. SUA au tergiversat, până acum, să ia măsuri împotriva Turciei a cărei poziţie strategică, la graniţele cu Iranul, Irakul şi Siria,  precum şi găzduirea facilităţilor americane la Baza Aeriană de la Incirlik, au ajutat-o ​​să evite sancţiunile. Dar percepţiile s-au divizat: de la ipoteza că Turcia „nu este pe deplin indispensabilă” şi nu ar trebui „să testeze răbdarea americană şi a NATO”, favorabilă sancţiunilor, până la „poziţia indispensabilă în cadrul NATO”, fapt ce va permite Ankarei să evite sancţiunile, în special în scenariul în care Biden ar adopta o poziţie dură împotriva Moscovei.

Biden a mai fost în poziţia de negociator cu Turcia ca vicepreşedinte al Administraţiei Obama, când s-a deplasat la Ankara pentru a dezamorsa tensiunile cu Turcia în urma loviturii de stat eşuate din 2016. Dacă Turcia va aplana diferendele cu SUA şi cu alianţa occidentală, poate beneficia de aderarea la NATO şi de legăturile existente cu SUA şi aliaţii europeni, scutindu-se de perturbările pe care le pot provoca schimbările din acordurile existente. Pe de altă parte, dacă SUA ar impune sancţiuni dure, Turcia s-ar putea apropia atât de Rusia, cât şi de China, chiar cu preţul ostracizării ei în tabăra occidentală.

În concluzie, competiţia de putere cu Moscova şi Beijingul va fi probabil viitorul cadru principal pentru politica externă a noii Administraţii şi, prin urmare, Biden va avea nevoie de aliaţi capabili în teren pentru a încerca să contracareze adversari precum Rusia, China, Iranul şi Coreea de Nord. Biden a subliniat importanţa cooperării cu aliaţii pentru a atinge obiectivele politicii externe, spre deosebire de preferinţa lui Trump de a aborda problemele pe o bază bilaterală. Iar dacă SUA şi Turcia îşi vor putea rezolva diferendele care grevează în prezent relaţia bilaterală, Ankara poate fi unul dintre cei mai capabili parteneri globali ai Washingtonului...

Totuşi, este puţin probabilă revenirea la status-quo-ul anterior al parteneriatului SUA-Turcia. Achiziţionarea şi testarea sistemului rusesc S-400 şi retorica liderilor turci cu privire la aspecte precum normalizarea relaţiilor statelor arabe cu Israelul au ridicat serioase semne de întrebare la Washington cu privire la viitorul relaţiilor cu Ankara. Aceste mişcări au crescut, de asemenea, tensiunile dintre Turcia şi alţi parteneri americani din Orientul Mijlociu, în special EAU şi Arabia Saudită, care sunt puternic în contradicţie cu Ankara atât retoric, cât şi pe teren în diferite dispute regionale.

Previziuni...

În primele zile ale mandatului, este de aşteptat ca Biden să acorde prioritate contracacrării pandemiei COVID-19 şi revitalizării infrastructurii, politica externă făcând cel puţin un pas temporar în spatele provocărilor interne. Chiar şi în politica externă, Orientul Mijlociu nu va fi probabil obiectivul principal al lui Biden în comparaţie cu Indo-Pacificul, China, Europa, America şi reafirmarea relaţiilor transatlantice.

Sub Administraţia Biden, relaţiile dintre Washington şi Ankara vor debuta fără îndoială sub semnul tensiunilor şi reţinerilor de ambele părţi. Deşi este posibil să existe o revizuire a politicii Biden privind Turcia, urmată de o ofertă de resetare, Ankara are două preocupări principale cu privire la legăturile viitoare cu noua Administraţie: prima este temerea că Biden va reintroduce în relaţia bilaterală un discurs despre democraţie şi promovarea drepturilor omului, iar a doua – limitarea acţiunilor Turciei în Siria, Estul Mediteranei şi Libia. Şi ambele vor fi suplimentar  complicate de poziţia UE, de la abordarea Franţei de contracarare a ambiţiilor Ankarei, la acceptarea acestora de către Germania în vederea păstrării cooperării într-un cadru mai larg.

Încă nu este foarte clar dacă Washingtonul va păstra aceeaşi strategie în Orientul Mijlociu, respectiv apărarea intereselor SUA, în special anti-terorismul, prin intervenţie directă şi sprijin pentru aliaţi, însă cu mai puţine resurse, sau va recurge la o nouă abordare regională, păstrând relaţii strânse cu actorii din regiune pentru împiedica extinderea influenţei Moscovei şi Beijingului chiar în detrimentul altor preocupări, cum ar fi anti-terorismul. Răspunsul probabil este câte puţin din ambele. Având în vedere nevoia de a-şi transfera resursele către Asia, Washingtonul va căuta din ce în ce mai mult să externalizeze partenerilor săi regionali protejarea intereselor reciproce. Cu toate acestea, va încerca, de asemenea, să recruteze aceşti parteneri într-un efort mai larg de a susţine ordinea şi normele globale împotriva provocărilor din ce în ce mai puternice din partea marilor puteri concurente.

In loc de epilog...

În orice astfel de reformulare a politicii SUA în Orientul Mijlociu, rolul pe care Turcia va alege să îl joace va fi important. Este cea mai mare economie din regiune, a demonstrat capabilităţi de a folosi hard-power pentru a influenţa dinamica regională şi are frontiere cu Iranul, Irakul şi vecinii Rusiei de dincolo de Marea Neagră. Prin urmare, poziţionarea Turciei, atât din punct de vedere geografic, cât şi politic, poate influenţa proiecţia influenţei Rusiei către Sud sau a Chinei spre Vest.

Mai mult, ceea ce a făcut din Turcia un partener important pentru SUA a atras deopotrivă şi atenţia Rusiei şi Chinei, care sunt conştiente că o relaţie de cooperare cu Ankara ar îmbunătăţi semnificativ capacitatea de a-şi îndeplini obiectivele în Orientul Mijlociu. Iar  oportunitatea de a exploata diferendele actuale dintre Ankara şi Washington, pentru a adânci neînţelegerile în interiorul NATO, oferă o atracţie suplimentară pentru Moscova şi Beijing.

Totuşi, şi legăturile Turciei cu China sau Rusia au limite. Relaţiile cu Beijingul sunt influenţate de politica opresivă a Chinei faţă de populaţia minoritară uigură, care împărtăşeşte legături culturale şi lingvistice cu alte grupuri etnice turcice, iar relaţiile cu Moscova rămân în contradicţie cu privire la probleme regionale precum Siria, Libia şi Armenia, ca şi sub spectrul unei neîncrederi de secole în ceea ce priveşte eforturile ruse de a-şi extinde influenţa spre sud. Pe de altă parte, nici Rusia, nici China nu pot oferi (cel puţin pentru moment) Turciei avantajele economice sau de securitate pe care angajamentul Ankarei cu Occidentul le-a adus de-a lungul deceniilor.

Impactul pentru România

Securitatea Mării Negre este un alt domeniu important al intereselor strategice comune ale Washingtonului şi Ankarei. Ambele capitale NATO consideră intervenţiile Rusiei în Georgia în 2008 şi Ucraina în 2014 drept precedente periculoase, Moscova folosind forţa militară pentru a schimba frontierele. Eforturile Moscovei de a-şi afirma puterea militară în întreaga regiune a Mării Negre au inclus, de asemenea, anexarea Crimeii, blocarea strâmtorii Kerci pentru a îngrădi libertatea de navigaţie a Ucrainei între Marea Azov şi Marea Neagră, modernizarea Flotei Mării Negre şi desfăşurarea de noi sisteme de apărare aeriană, electronice, război şi alte capacităţi militare în căutarea unei strategii de interzicere a accesului NATO în regiune.

România ar fi, aşadar, direct ameninţată de o relaţie de adversitate Washington-Ankara şi de apropiere a Turciei de Rusia...

Şi, nu în cele din urmă, Turcia şi SUA au cooperat timp de un sfert de secol în sprijinul coridoarelor de tranzit Est-Vest care leagă Asia Centrală, Caucazul de Sud, Turcia şi restul Europei pentru petrol şi gaze naturale, transport rutier şi feroviar. Deşi România nu a reuşit să beneficieze semnificativ de acestea, rămâne speranţa...